Asimilarea (din latină assimilatio - asimilare, asemănare) este un proces cognitiv de încorporare a informațiilor noi calitativ în schemele cognitive existente. În psihologie, acest termen a fost introdus de psihologul elvețian Jean Piaget în lucrările sale despre dezvoltarea inteligenței la un copil .
Potrivit lui J. Piaget, asimilarea biologică și cea cognitivă (psihologică) sunt fundamental identice [1] . În biologie, asimilarea este înțeleasă ca un proces în urma căruia organismul, după ce a absorbit substanțe din mediu, le prelucrează conform propriei structuri și se adaptează acesteia. Prin analogie, în cursul asimilării cognitive, ideile și conceptele noi sunt interpretate pe baza unui sistem de concepte emergent sau deja format și sunt încorporate în acesta. Rezultatul asimilării cognitive sunt deja modificări funcționale în organism, exprimate prin trăsăturile activității motorii, percepției etc. Astfel, asimilarea mentală este procesul de includere a obiectelor (unităților experimentale) în modelele de comportament.
În conceptul său despre dezvoltarea inteligenţei, J. Piaget consideră asimilarea ca unul dintre aspectele adaptării. În lucrările sale, adaptarea este înțeleasă ca procesul de asigurare a unui echilibru între impactul organismului asupra mediului și impactul invers al mediului asupra organismului, sau echilibrul proceselor de asimilare și acomodare [2] . Asimilarea acționează ca un mecanism care permite utilizarea deprinderilor și abilităților deja formate în condiții noi prin combinarea unui nou obiect cu o schemă cognitivă deja existentă. Un exemplu de proces de asimilare este conștientizarea de către un copil de 8 ani a faptului că zahărul se dizolvă (mai degrabă decât să dispară) în apă datorită includerii sale în schema emergentă a legii conservării materiei. [3]
Procesul invers de asimilare este acomodarea . Reprezintă influența mediului asupra organismului, exprimată nu ca impact direct, ci printr-o modificare a acțiunii care a apărut ca urmare a asimilării [2] . Un exemplu de astfel de acomodare la un obiect sunt mișcările de suge ale unui sugar în procesul de asimilare a propriului deget pe baza unui model de sucție, diferit de mișcările folosite de acesta atunci când suge sânul. [3]
În orice act adaptativ, cursul asimilării este inseparabil de acomodare. Pe de o parte, informațiile noi sunt interpretate în raport cu experiența persoanei. Pe de altă parte, schemele cognitive deja existente sunt transformate în așa fel încât să includă informațiile primite. Și, în ciuda faptului că atât asimilarea, cât și acomodarea sunt prezentate într-o formă sau alta în orice activitate, raportul lor poate fi diferit.
În cazurile în care asimilarea prevalează asupra acomodării, se observă dezvoltarea gândirii egocentrice. O relație similară poate fi urmărită la începutul etapei inteligenței reprezentative în timpul jocului cu comploturi imaginare, în care copilul folosește obiectele pe care le are la dispoziție pentru a reprezenta ceea ce își imaginează. În timpul unor astfel de jocuri, nu sunt luate în considerare caracteristicile obiectului care nu corespund direct intereselor subiectului. Ulterior, odată cu trecerea la jocurile constructive, procesul de acomodare la obiecte se dezvoltă și devine mai precis, nefiind nicio diferență între joc și activitatea cognitivă spontană [3] .
Dimpotrivă, în cazurile în care procesul de asimilare este mai puțin pronunțat decât acomodarea, are loc o dezvoltare a comportamentului în direcția imitației, până la reproducerea exactă a caracteristicilor obiectelor sau persoanelor care au acționat ca modele.
Complexitatea realizării și menținerii unui echilibru funcțional între cele două aspecte ale adaptării depinde de nivelul de dezvoltare intelectuală a subiectului. Stabilirea unui echilibru între procesele de asimilare și acomodare duce la o tranziție la obiectivitate și relativitate în gândire, precum și la apariția reversibilității gândirii și eliberarea de egocentrism [3] .
Noțiunea lui Piaget despre procesele de acomodare și asimilare a fost criticată din partea unor membri ai comunității științifice.
Deci, de exemplu, un număr de cercetători au subliniat tendința generală a lui Piaget de a nu descrie termenii pe care i-a propus operațional [4] . Piaget nu oferă o definiție specifică operaționalizată a procesului de asimilare care să-i ajute pe cercetători să stabilească o legătură între modificările comportamentale observate și presupusele modificări ale psihicului copilului. Lipsa definițiilor de lucru creează o dificultate suplimentară oricărui alt cercetător, deoarece face aproape imposibilă stabilirea unei relații cauzale între variabilele piagetiene.
O altă critică este îndreptată, de regulă, asupra eșantionului, pe baza observațiilor cărora au fost înaintate pozițiile teoretice ale teoriei lui Piaget. Psihologul s-a bazat foarte mult pe observațiile propriilor trei copii; restul eșantionului mic de studiu au fost copii ai unor persoane educate cu statut socioeconomic înalt. [5]