Posesia pasivă este un termen din lingvistică care denotă disponibilitatea unei persoane de a percepe, cu anumite restricții, informații într-o limbă care nu este limba (sa) principală, cu dificultate în a crea informații sau comunicare în această limbă.
În studiile de traducere, termenul înseamnă de obicei că cititorul unui text într-o anumită limbă este suficient de familiarizat cu gramatica și vocabularul de bază al limbii pentru a traduce textul, cu oarecare dificultate, în propria limbă; cu toate acestea, traducerea inversă provoacă dificultăți semnificative și este de obicei realizată cu erori gramaticale și lexicale grosolane.
În lingvistica aplicată (linguodidactică), termenul se referă cel mai adesea la copiii părinților a căror limbă maternă era diferită de limba mediului. Astfel de copii comunică de obicei în limbajul mediului, care devine limba lor principală de comunicare; sunt încă capabili să înțeleagă vorbirea în limba părinților lor, dar ei înșiși folosesc această limbă cu mare dificultate sau nu o vorbesc deloc. Astfel, „pasivitatea” nu este un criteriu obiectiv al nivelului de competență ca atare, întrucât se poate manifesta la diferite niveluri, ci doar un indicator al lipsei de stimulente pentru utilizarea activă a limbii. Din acest motiv, termenul „posedare pasivă” în lingvistica aplicată anglo-americană este rar folosit și nepopular.