Pleissenland

posesiunea imperială a Sfântului Imperiu Roman
Pleissenland
limba germana  Pleissenland
Stema
←   → 1165  - 1373

Pleissenland ( germană  Pleißenland ; lat.  Terra Plisnensis ) este o zonă istorică din Germania din vestul Saxiei și estul Turingiei , numită după râul Pleisse și avea în Evul Mediu statutul de posesiune imperială ( Reichsgut ) a Sfântului Imperiu Roman .

Istorie

Conform datelor arheologice, inițial Pleissenland a fost zona de așezare a triburilor germanice din Elba , care au fost înlocuite de populația slavă la sfârșitul secolului al VI-lea . Probabil că deja în secolul al IX-lea, începând cu Carol cel Mare , aceste teritorii au intrat sub influența statului franc ca parte a așa-numitului Marș sorab. În prima treime a secolului al X-lea, sub primul rege german Henric Păsările , au fost în cele din urmă încorporați în Sfântul Imperiu Roman . Ca și alte zone noi de graniță, Pleissenland (în documentele istorice - terra plisnensis , sau Gau Plisni ) se afla sub controlul direct al coroanei, ceea ce, probabil, din punct de vedere financiar și administrativ, ar fi trebuit să faciliteze dezvoltarea acestor terenuri și integrarea lor în continuare în imperiu. În secolul al XI-lea , lupta pentru învestitură a dus la slăbirea puterii imperiale a Salii din Germania și la transferul posesiunilor imperiale sub controlul familiilor de conți locali. Odată cu începutul așezării în masă a germanilor la est , în secolele XII-XIII, Pleisenland s-a întors din nou sub stăpânirea împăratului, iar sub staufeni a avut o importanță strategică în opunerea revendicărilor teritoriale ale Welfilor și Wettins .

Împăratul Lotar al III-lea (1133-1137) a început să întărească puterea imperială și să-și restabilească drepturile asupra posesiunilor locale [1] , alegând în mod repetat palatina regală din Altenburg ca reședință temporară [2] și, ca parte a așezării germane din est , a contribuit la colonizarea zonei înconjurătoare până la Munții Metaliferi [3] În acest moment a fost fondată o mănăstire benedictină la Chemnitz .

Odată cu aderarea lui Conrad al III-lea în 1138, semnificația reichsgutului a crescut: când fratele său mai mare Frederick al II-lea a devenit ducele patriei dinastiei lor Hohenstaufen  - Suvabia , doar Pleysnerland a rămas alodul personal al lui Conrad. În 1147, poziția de burggrav a apărut în Altenburg .

Ca și vecinatatea Egerland situată în sud-vest , condusă de ministerele din Altenburg, Leisnig, Lausik și Castelul Colditz, teritoriul imperial Terra Plisenis a fost destinat nepotului domnitorului și viitorului împărat Frederic I Barbarossa . A devenit proprietate imperială în 1165 sub Frederic I [4] , după care a început dezvoltarea intensivă și extinderea orașelor (crearea palatinului la Altenburg, crearea abației canoanelor Augustin, acordarea de drepturi de piață, bănești și vamale mănăstirii Pegau). , acordând drepturi de oraș Atenburg și creând acolo monetăria [5] ). În 1170 Chemnitz a primit statutul de oraș imperial . Regiunile Vogtland și Pleissnerland , care se aflau în statutul de reichsgut , au fost o contrapondere pentru împăratul din Germania pentru a lupta împotriva oponenților săi din Bavaria și Saxonia [6] .

Moartea subită a împăratului în 1197 a pus capăt planurilor sale ambițioase de a extinde proprietatea imperială în regiune (exprimată în încercarea de a lua marca Meissen în 1195 și de control temporar asupra Bălții Superioare până în 1197 ), deși construcția din Pleysnerland a fost finalizat sub el [7] [8 ] [9] .

În ciuda conflictelor continue cu Welfs , regiunea a rămas sub conducerea Hohenstaufen. În 1211-1212, împăratul Frederic al II-lea s-a întors aici din Italia, iar la Altenberg a fost fondată Comandantul Ordinului Teutonic [10] . În 1243, Frederic al II-lea a acordat Pleissnerland ca zestre pentru fiica sa Margareta , care s-a căsătorit în 1255 cu margravul Albrecht al II -lea de Meissen . Deși proprietatea a fost dată ca gaj, soții Wettin , care au ajuns să se căsătorească cu fiica împăratului în 1255, au continuat să o administreze atât după moartea Margaretei, cât și după moartea în 1268 a ultimului Hohenstaufen în persoana lui Konradin [11] .

Rudolf I de Habsburg a fost ultimul care a prezentat pretenții la reichsgut, până în 1373 Pleissnerland a devenit în cele din urmă parte a margraviat, pe baza căruia a apărut electorul de Saxonia în 1423 .

Note

  1. ↑ Vgl. Elmar Wadle: Reichsgut und Königsherrschaft unter Lothar III. (1125-1137). Ein Beitrag zur Verfassungsgeschichte des 12. Jahrhunderts . (Schriften zur Verfassungsgeschichte 12). Duncker & Humblot, Berlin 1969.
  2. ↑ RI IV, 1,1 Nr. 292 [1] Arhivat la 1 ianuarie 2019 la Wayback Machine und Nr. 390 [2] Arhivat la 1 ianuarie 2019 la Wayback Machine ; vgl. UBA, nr. 4, ebenso Model:MGH
  3. ↑ Wadle: Lothar al III-lea. , S. 245; Lotar al III-lea. erscheint im Necrologium des Klosters Chemnitz, vgl. CDS II 6, Anhang II, S. 481 [3] Arhivat la 31 decembrie 2018 la Wayback Machine .
  4. ↑ Thieme: Die Burggrafschaft Altenburg , S. 170 bietet eine überzeugende Datierung für die Einrichtung des Reichslandes Pleißen auf 1165. Zudem hielt sich Friedrich I. Barbarossa erst ab 1165 in Altenburg auf, s. RI IV 2, 2 Nr. 1454 und 1455 [4] Arhivat la 1 ianuarie 2019 la Wayback Machine .
  5. ↑ Ab dieser Zeit taucht Altenburg als "imperiale castrum et oppidum" auf, vgl. Dieser Band der Reihe Scriptores (in Folio) existiert nicht, S. 423 (Monumenta Germaniae Historica, Digitalisat Archived 4 martie 2016 at the Wayback Machine ) Zudem Patze: Barbarossa, S. 379 und 403; Thieme: Die Burggrafschaft Altenburg, S. 165f.
  6. ↑ Walter Schlesinger: Egerland, Vogtland, Pleißenland . În: Walter Schlesinger (Hrsg.): Mitteldeutsche Beiträge zur deutschen Verfassungsgeschichte des Mittelalters . Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1961, p. 188-211. Vgl. de asemenea Helbig: Standestaat , S. 296.
  7. ↑ Schlesinger: Egerland , S. 209f.; Bill : Pleißenland , S. 66.
  8. ↑ Schlesinger: Egerland , S. 210; Kötzschke/Kretzschmar: Sächsische Geschichte , S. 77; Helbig: Standestaat , S. 14., vgl. auch Heinrichs Bezeichnung als « Imperator Henricus, qui eo tempore marchiam liberam in sua potestate habeat. ”, în: CDS I A2, Nr. 596 [5] Arhivat la 11 august 2020 la Wayback Machine , vgl. ebenso CDS I A3, Nr. 21 și 22 [6] Arhivat 13 august 2020 la Wayback Machine și Template:MGH
  9. ↑ Karlheinz Blaschke: Geschichte Sachsens im Mittelalter. Union Verlag , Berlin 1990, S. 142f.
  10. ↑ UBA, Nr. 72, 73, 80-86, 88 și 89, vgl. RI V 1, 1 Nr. 732 și 733 [7] Arhivat la 1 ianuarie 2019 la Wayback Machine , 781 și 782 [8] Arhivat la 1 ianuarie 2019 la Wayback Machine , 878, 917 și 918 [9] Arhivat la 1 ianuarie 2019 la Wayback Machine ; Bill : Pleißenland , S. 68.
  11. ↑ Billig: Pleißenland , S. 71; Kötzschke/Kretzschmar: Sächsische Geschichte , S. 80; Helbig: Standestaat , S. 24; Thieme: Die Burggrafschaft Altenburg , S. 184-187.

Link -uri