Fregata "Pallada"

Fregata "Pallada"

Pagina de titlu a primei ediții separate
Gen eseuri
Autor Ivan Goncharov
Limba originală Rusă
data scrierii 1855-1858
Data primei publicări 1858
Logo Wikisource Textul lucrării în Wikisource

Fregata Pallada  este o carte de eseuri a lui Ivan Alexandrovich Goncharov , compilată pe baza notelor de călătorie scrise în timpul unei expediții pe o navă militară cu pânze în anii 1852-1855. Goncharov, care a fost membru al personalului fregatei în calitate de secretar al șefului expediției navale , viceamiralul Evfimy Vasilyevich Putyatin , a vizitat Anglia împreună cu echipajul , apoi a vizitat unele țări africane , China și Japonia ; scriitorul s- a întors la Sankt Petersburg pe uscat prin Siberia .

Primul eseu, intitulat „Insulele Likeiene”, a fost publicat în Otechestvennye Zapiski (Otechestvennye Zapiski ) (1855, nr. 4). În viitor - până la lansarea cărții - note de călătorie despre călătoria lui Goncharov în jurul lumii au fost publicate în jurnalele „ Sovremennik ” (1855, nr. 10), „ Colecția marine ” (1855, nr. 5, 6). , „ Mesagerul rus ” (1856, volumul 6; 1857, volumul 7) și „Însemnări ale patriei” (1855, nr. 10; 1856, nr. 2, 3). Prima ediție completă a apărut în 1858. În timpul vieții scriitorului, cartea a fost publicată de șase ori atât ca ediții separate, cât și ca parte a lucrărilor colectate ale autorului. Luând în considerare lucrarea în contextul genului de călătorie, cercetătorii au remarcat că predecesorii literari ai Fregatei Pallada au fost Scrisorile lui Nikolai Karamzin de la un călător rus și Călătoria lui Alexandru Pușkin la Arzrum . Alexander Radishchev , Lawrence Stern , Alexandre Dumas au avut o anumită influență asupra eseurilor lui Goncharov . Impresiile primite în timpul campaniei s-au reflectat în romanul lui Goncharov Oblomov .

Istoricul creației

Conceperea și colectarea materialului

Vestea că în toamna anului 1852 Ivan Goncharov a plecat într-o expediție pe fregata Pallada a fost primită cu o oarecare surpriză de reprezentanții comunității literare ruse. Goncharov, șeful junior al departamentului de comerț exterior al Ministerului Finanțelor și autorul singurului roman la acea vreme, Istoria obișnuită , avea o reputație de persoană conservatoare, obișnuită cu un anumit mod de viață și nu predispus la aventuri. Spontaneitatea deciziei, într-un anumit sens, l-a nedumerit pe scriitorul însuși, care, cu câteva luni înainte de a pleca la mare, nici nu s-a gândit că va trebui să amâne munca pe care o începuse la romanul „ Oblomov ” și să-și părăsească casă, pe care până acum „o părăsea numai în caz de urgență” [1] [2] .

Inițial, șeful expediției navale, Evfimy Putyatin, care avea nevoie de o persoană educată într-o călătorie lungă pentru a păstra jurnalul navei și a întocmi alte documente, a plănuit să preia funcția de secretar al poetului Apollo Maykov . El a refuzat oferta, dar l-a sfătuit să-l invite pe vechiul său prieten Goncharov într-o călătorie [3] . Ivan Alexandrovici însuși a insistat asupra recomandării, spunând într-una dintre scrisorile sale că, după ce a aflat despre un post neobișnuit, „a început să deranjeze din toate puterile, să pună pe toți cei care puteau în picioare”. Petițiile referitoare la Goncharov au fost transmise lui Putiatin prin intermediul ministrului adjunct al Educației Publice Avraam Norov [4] . Candidatura propusă s-a potrivit conducătorilor expediției: ca oficial, Ivan Aleksandrovici cunoștea bine documentele, ca traducător a putut să asiste la negocieri, întrucât un scriitor putea scrie o cronică a campaniei [5] . Un an mai târziu, Putyatin i-a mulțumit lui Norov pentru ajutor, menționând într-o scrisoare că pe fregata „el [Goncharov] este extrem de util” [6] .

Însuși Goncharov, explicând motivele care l-au determinat – „atât de leneș, răsfățat” – să plece într-o călătorie în jurul lumii, le-a spus prietenilor săi că din copilărie i-au plăcut poveștile marine din lucrările lui Fenimore Cooper [2] . În același timp, într-o scrisoare către Maikov, trimisă în noiembrie 1852, scriitorul a recunoscut că nu a fost niciodată atras de romantismul și exotismul rătăcirilor - ideea campaniei i-a venit brusc: „ Să merg... și nu era în capul meu... Glumeam, dar între timp, soarta m-a prins în gheare și iată-mă - victima propriei glume . Cu toate acestea, cercetătorii cred că în spatele „glumei” scriitorului s-au ascuns motive serioase: în acel moment, Goncharov, în vârstă de patruzeci de ani, avea nevoie de schimbări în viață. Nu avea familie; cariera birocratică stagnată; comunicarea cu prietenii a devenit obișnuită; munca la „Oblomov” a fost grea. Ivan Alexandrovici era conștient că „murea de viu de lenevie, plictiseală, greutate și pustiire în cap și inimă” [8] .

Goncharov, chiar înainte de începerea campaniei, a presupus că va publica o carte pe baza rezultatelor acesteia și, prin urmare, scrisorile trimise prietenilor din diferite părți ale Pământului erau saturate cu un maxim de detalii atât despre viața pe navă, cât și despre șederea. pe uscat [9] . În același timp, Ivan Alexandrovici nu știa că călătoria va fi foarte riscantă, iar adevăratul scop al expediției, legat de „pregătirea terenului pentru încheierea tratatului ruso-japonez privind comerțul și frontierele” [10] , a fost greu de implementat. Scriitorul s-a întors la Sankt Petersburg pe uscat, iar aceasta a devenit un alt test serios pentru o persoană cu înclinații epicuriene - într-o scrisoare către Apollon Maikov, a spus: „... ce voi avea de făcut, dacă ai ști, Doamne. : 4 mii de mile și călare, prin crestele munților și râurilor, și sunt la 6.000 de mile de Irkutsk ” [11] .

Istorie creativă și publicații

Potrivit cercetătorilor, nici jurnalul navei, în care Goncharov a înregistrat incidente și observații de călătorie, nici manuscrisele „Fregatei Pallada” nu au supraviețuit. Cu toate acestea, jurnalele personale ale autorului, precum și un număr mic de scrisori [12] au contribuit la restabilirea istoriei creației cărții criticilor literari . Judecând după ei, Ivan Alexandrovici nu a putut începe să schițeze mult timp - de exemplu, în iunie 1853 i-a spus lui Apollon Maikov că „este imposibil să scrii fizic din pitching, totul este rupt din mâinile tale și de îndată ce ai un liber liber. minut, trebuie să iei o revistă de stat” [ 13] . Cu toate acestea, până în decembrie fuseseră deja scrise mai multe articole, iar până în vara lui 1854 autorul pregătise un întreg caiet cu note de călătorie; cu toate acestea, majoritatea au fost create nu pentru publicare, ci pentru a le citi prietenilor [14] .

Primul eseu, intitulat „Insulele Likeiene”, a fost publicat în aprilie 1855 în revista „Notes of the Fatherland” (nr. 4). În plus, capitolele împrăștiate au apărut periodic în Sovremennik, Russkiy Vestnik și Maritime Collection; unele dintre ele erau însoţite de subtitlurile „Din note de călătorie” şi „Capitole dintr-un jurnal” [15] . Acest format de „jurnal” a fost păstrat și în prima carte separată „Fregata Pallada”, publicată în 1858 la inițiativa editorului Alexander Glazunov . La pregătirea edițiilor ulterioare, Goncharov a scurtat sau completat capitolele individuale și a făcut, de asemenea, corecții stilistice. Scriitorul a realizat însă o reelaborare radicală a textului odată cu trecerea la genul eseurilor de călătorie abia în 1879 [16] .

Cercetătorii atribuie reluarea lucrărilor la fregata Pallada mai multor circumstanțe: în primul rând, au existat „cereri persistente din partea cititorilor” care doreau să se familiarizeze cu detalii suplimentare ale călătoriei; în al doilea rând, după publicarea romanului „ Cliff ” în viața lui Goncharov, a existat o pauză creativă care trebuia umplută; în al treilea rând, autorul însuși nu a fost prea mulțumit de structura și stilul versiunilor timpurii ale cărții [17] . Pregătindu-se pentru crearea unei noi versiuni a Fregatei ..., Ivan Aleksandrovici, într-o scrisoare din august 1878, a motivat: „Romanele sunt scrise pentru adulți, iar generațiile de adulți se schimbă, prin urmare, romanele trebuie să se schimbe... Cartea mea (călătorii). ) a fost pe placul generației anterioare de copii, va fi de folos și celei actuale” [18] .

În procesul de reelaborare, Goncharov nu numai că a făcut multe completări (inclusiv inclusiv un nou capitol epilog „După douăzeci de ani” în carte), dar și a scurtat serios textul (acest lucru a fost valabil mai ales pentru acele episoade care s-au referit la bucătăriile naționale, și anume au stârnit pretenții de la o serie de recenzori care au reproșat naratorului interesul excesiv pentru problemele „gastronomice” [19] . Corecțiile stilistice au fost asociate cu scăderea exprimării excesive („M-am înfiorat din nou voluptuos ” → „M-am cutremurat de bucurie ”), lucrul asupra expresiilor acceptate printre marinari („furtună în ocean” → „furtună pe ocean”), eliminarea semanticului repetiții și eliminarea cuvintelor învechite [20] . În plus, în ediția din 1879, au apărut mici completări la numele criptate ale membrilor camera de gardă a navei : K. L. → K. I. L., O. A. → O. A. G. [21]

Cuprins

Cartea se deschide cu reflecțiile autorului asupra rolului pe care îl joacă călătoria în viața unei persoane. Răspunzând la întrebările unui interlocutor invizibil, naratorul explică de ce el, o persoană „răsfățată”, a riscat în mod neașteptat să distrugă ordinea vieții stabilite și să plece într-o expediție, al cărei scop era semnarea unui acord privind relațiile diplomatice și comerciale cu Japonia ( numit mai târziu Tratatul de la Shimoda ) [22] . „Botezul de mare” al noului venit are loc pe segmentul de la Kronstadt la Portsmouth [23] . Apoi drumeții vizitează Madeira , se opresc în Africa de Sud , se familiarizează cu Java , Singapore și Hong Kong . În august 1853, fregata intră în raidul Nagasaki . Negocierile cu partea japoneză sunt dificile, iar în noiembrie șeful expediției, Evfimy Putyatin , decide să facă o „recunoaștere diplomatică”; nava merge spre Shanghai . Mai departe, echipajul va avea opriri în Insulele Lycian și în Manila [24] .

Vorbind despre stilul de viață care s-a dezvoltat pe Pallada, autorul prezintă cititorilor membrii echipajului navei - căpitanul Ivan Unkovsky , navigatorul senior Ded, preotul navei Avvakum , intermediarul Zeleny și mulți alții. Însoțitorul aproape constant al eroului este batmanul său,  marinarul Fadeev. Desenând imagini cu țări noi, insule și orașe care clipesc ca într-un caleidoscop, naratorul le compară periodic cu Rusia. Cu toate acestea, propria sa întoarcere în patria sa are loc la numai doi ani de la începerea circumnavigației și durează multe luni: autorul se mută la Sankt Petersburg prin Siberia, cu opriri la Yakutsk , Irkutsk , Simbirsk . Cartea se încheie cu o postfață scrisă la douăzeci de ani de la călătorie și adăugând noi informații despre evenimentele care au avut loc în expediție [25] .

Traseu

Fregata „Pallada” a părăsit Kronstadt pe 7 octombrie 1852. Nava a urmat ruta: Kronstadt → Portsmouth (30 octombrie) → Madeira (18 ianuarie 1853) → Insulele Capului Verde → Capul Bunei Speranțe (10 martie) → Insula Java → Singapore → Hong Kong (primăvara-vara) → Nagasaki ( 9 august) → Shanghai → Nagasaki (22 decembrie) → Insulele Lyceum (ianuarie 1854) → Manila → Insula Batan → Camigin → Port Hamilton → Port Imperial (22 mai) [26] .

Goncharov, descriind în detaliu aproape fiecare punct al spațiului intersectat, a creat, potrivit criticului literar Lyudmila Yakimova , o imagine etnologică a lumii în care călătorul era interesat de orice - de la mâncarea și îmbrăcămintea diferitelor popoare până la ritualurile lor, credințe și viziune asupra lumii. Observând viața oamenilor care locuiesc în diferite părți ale lumii, scriitorul s-a concentrat pe fenomenala „adaptabilitate a omului la diferite condiții ale existenței pământești”, capacitatea sa de a se adapta oricăror zone climatice [27] . În același timp, așa cum a remarcat Yuri Lotman , percepția autorului asupra lumii s-a încrucișat constant cu impresiile altor membri ai expediției [28] .

Kronstadt-Portsmouth

Primul și foarte mic - în comparație cu scara generală a expediției - segment al călătoriei de la Kronstadt la Portsmouth, parcurs în douăzeci și trei de zile, i s-a părut lui Goncharov atât de dificil încât, la sosirea în Anglia, scriitorul era gata să refuze să participe. în campanie şi întoarcerea la Sankt Petersburg. Din cauza unui focar de holeră , trei marinari au murit pe fregată; nava a intrat în furtună, a eșuat și a încercat fără succes să intre în Canalul Mânecii timp de zece zile . Problemele cu aprovizionarea cu alimente au dus la faptul că de la un moment dat, în meniul ofițerilor a apărut corned beef în locul produselor proaspete ; restricțiile au afectat chiar și apa dulce, care a început să fie eliberată o cană pe zi. În aceste condiții, singura consolare pentru Ivan Alexandrovici a fost imunitatea la rău de mare : corpul său practic nu a reacționat la pitch [29] .

În Anglia, Goncharov l-a informat mai întâi pe căpitanul Ivan Unkovsky , iar apoi pe Evfimy Putyatin, despre dorința lui de a părăsi fregata. Nu au existat obiecții din partea lor; dimpotrivă, scriitorului i s-a promis că se va putea întoarce acasă pe cheltuială publică. La fel de calmi, Unkovsky și Putyatin au reacționat la vestea ulterioară că secretarul șefului expediției va rămâne în continuare pe Pallada. Motivele probabile care au influențat schimbarea deciziei au fost, potrivit criticului literar Yuri Loshchits , antipatia lui Ivan Alexandrovici față de disconfort și lipsa de dorință de a călători prin Europa cu bagaje, mănunchiuri de cărți și manuscrise (inclusiv schițele lui Oblomov luate în campanie): „Nu. . . este mai bine să navighezi mai departe în jurul lumii” [30] .

În timp ce fregata se afla în docul Portsmouth (a durat aproape două luni pentru a repara și înlocui piesele individuale), Goncharov a făcut cunoștință cu Anglia. Vorbind despre ceea ce a văzut în scrisorile către prieteni, Ivan Alexandrovici nu a ascuns că își împărtășește impresiile cu privire la o carte viitoare și, prin urmare, a cerut să „ascundă” mesajele până la întoarcerea sa: „... pentru că după aceea am eu însumi voi uita multe, iar asta îmi va aminti; poate fi nevoie.” Așa că, în doc, era interesat în special de motoarele cu abur  - urmărind, împreună cu alți membri ai echipajului, cum vela pe o navă engleză a fost schimbată într- un motor cu ardere externă , scriitorul a recunoscut că „după bărci cu aburi, este jenant să te uiți la o corabie cu pânze” [31] .

Descrierea cunoașterii directe a naratorului cu Londra și britanicii este, conform Liudmilei Yakimova, nu doar o schiță de călătorie, ci unul dintre cele mai bune exemple de proză rusă: piețe, a privit întreaga mulțime și la fiecare pe care s-a întâlnit separat. Goncharov a subliniat că îl interesează puțin „sfincșii și obeliscuri”, dar, pe de altă parte, putea petrece ore întregi urmărind oamenii vorbind pe străzi, strângând mâna la întâlniri, întrebându-se despre sănătatea lor [27] . Criticul literar Igor Sukhikh a atras atenția asupra modului în care prim și decentul Ivan Alexandrovici, studiind viața de zi cu zi a orașului, a evaluat mișcările și plasticitatea locuitorilor capitalei britanice: își ridică fustele atât de sus încât ... oferă o oportunitate deplină. să examineze picioarele ” [1] .

Întâlnirile cu culturile lumii au început pentru Goncharov în Foggy Albion, iar Anglia a fost percepută de scriitor ca „polul absolut al lumii” maturității „”. Ivan Alexandrovici a fost surprins de sortimentul și serviciul magazinelor londoneze, de imuabilitatea rutinei zilnice a britanicilor, de liniștea relativă din centrul capitalei („Orașul, ca o ființă vie, pare să-și țină respirația și pulsul. "), respectul pentru normele sociale de comportament și amabilitatea localnicilor, la granița cu „simțul umanității” [32] . Criticul literar Mihail De Poulet  - unul dintre primii recenzori ai cărții "Frigate" Pallada "" (revista " Athene ", 1858, nr. 44) - a remarcat că autorul său, nefiind englez, dar în același timp fiind " un prieten al civilizației” , a creat o imagine foarte „maiestuoasă și atractivă” a Angliei [33] .

Madeira - Capul Bunei Speranțe

După testele care s-au abătut echipajului în primele săptămâni de campanie, drumul către Capul Bunei Speranțe, în ciuda pitch-ului care a durat câteva zile, a fost perceput de Goncharov ca o etapă relativ sigură a expediției - acest lucru este dovedit de frază care apărea în jurnalul său la 18 ianuarie 1853: „Ce frumoasă viață, apropo, pentru că omul poate călători!” Înregistrarea a fost făcută în ziua în care peisajele pastorale din Madeira, cu vilele și podgoriile sale s-au deschis înaintea lui Ivan Alexandrovici. Cu ritmul ei de viață fără grabă și liniștea în orele după-amiezii, insula i-a amintit scriitorului de o provincie rusă [34] .

În curând, ideea lui Goncharov despre Madeira ca loc idilic a fost înlocuită cu o ușoară iritare - i s-a părut că poezia naturii primordiale a fost încălcată de aceiași britanici care au adus spiritul pragmatismului pe insulă. Ei dețineau „cele mai bune case din oraș și cele mai bune podgorii din țară”; s-au plimbat prin Madeira în veste albe, pălării și cu umbrele în mână - și asta a introdus o anumită disonanță în imaginile lumii neatinse de civilizație. Cu toate acestea, o cunoaștere mai apropiată a vieții insulei l-a forțat pe scriitor să-și corecteze propriile teze: a văzut că în cel mai bun magazin din Madeira de pe rafturi se găseau în principal mărfuri aduse din Marea Britanie, de la ace de siguranță și cuțite până la țesături și vase de porțelan. . A urmat o nouă mărturisire: „Dacă nu ar fi în Madeira, muntele nu ar fi cultivat atât de activ... iar drumul de acolo nu ar fi atât de comod”. Potrivit criticului literar Elena Krasnoshchekova, reevaluarea de către Goncharov a personalității „cel mai nou englez” nu a avut loc imediat și „ca împotriva voinței sale” [35] .

Pe coasta de sud a Africii, în Simonsbay, fregata s-a ridicat din nou pentru reparații. Lucrările privind înlocuirea părților navei au durat aproape o lună, iar scriitorul a folosit o pauză prelungită pentru a se familiariza cu continentul - a studiat flora și fauna , a discutat cu locuitorii locali și a vizitat Colonia Capului [36] . În Africa de Sud, în mintea lui Goncharov, vechile stereotipuri despre împărțirea lumii în „depărtare” și „aproape” au început să se prăbușească; legătura cu „al nostru” condiționat a devenit subțire și instabilă, dar a apărut o înțelegere a „valorii intrinsece a „străinului””: „Uite... nu există nimic de-al nostru, începând cu o persoană; orice altceva: atât omul și planeta lui, cât și obiceiurile” [37] .

După cum a remarcat scriitorul Georgy Davydov, în capitolele dedicate Madeira și Capul Bunei Speranțe, Goncharov s-a arătat pe neașteptate ca un romantic și un cunoscător al frumosului. Așa că, acceptând un buchet exotic pe insulă de la soția consulului , călătorul a spus că va trimite flori cadou femeilor ruse. Descriind femeile africane, Ivan Alexandrovici, de obicei reținut în exprimarea emoțiilor, nu se temea să fie expresiv și senzual: „Ce buze, ce ochi! Corpul strălucește ca satinul. Ochii nu sunt lipsiți de o expresie de inteligență și bunătate, ci mai mult, se pare, de pasiune, astfel încât privirea lor obișnuită este lipsită de modestie” [38] .

Lumea Japoniei

Pregătindu-se de expediție, Goncharov a citit multe cărți și publicații de reviste despre Japonia; pe unii dintre ei le-a luat cu el în campanie. Totuși, nici articolul lui Yevgeny Korsh „Japonia și japonezii”, publicat în 1852 în jurnalul Sovremennik, nici lucrările călătorului Engelbert Kaempfer , naturalistul Philipp Siebold , naturalistul Karl Thunberg , nu au putut da răspunsuri la toate întrebările care l-au interesat pe scriitor și pe tovarășii săi care călătoreau pe țărmurile vecinului de est al Rusiei. Anticipând întâlnirea, Goncharov a scris că Japonia este „o țară ciudată, dar distractiv, cu obscuritatea ei”, și a numit-o „un sicriu încuiat” în care sunt ascunse comorile unui „țara minunilor” [39] .

Fregata a ajuns la Nagasaki la 9 august 1853, dar echipajul nu a putut coborî mult timp la țărm: au început negocieri dificile, în timpul cărora proprietarii, pe de o parte, s-au arătat interesați de oaspeți, au acceptat de bunăvoie să ia micul dejun în cabina amiralului și a acceptat cu bucurie cadouri ieftine; pe de altă parte, au întârziat soluționarea problemei în toate modurile posibile, respectând legile ierarhiei japoneze în mai multe etape [27] . S-a cheltuit o lună întreagă pentru pregătirea, coordonarea și aprobarea întâlnirii ceremoniale a reprezentanților misiunii diplomatice ruse cu guvernatorul Nagasaki [40] . În tot acest timp, Goncharov a trăit cu un sentiment al irealității a ceea ce se întâmpla - privind de pe navă către dealuri și munți, și-a întrebat: „Ce este asta? decor sau realitate? ce localitate... totul este atât de armonios, atât de diferit de realitate, încât te îndoiești dacă s-a făcut tot acest studiu?” Imaginile care descriu „colțul binecuvântat al pământului” semănau în mod surprinzător cu fragmente din capitolul „Visul lui Oblomov”, publicat în suplimentul revistei Sovremennik în 1849. Și campania în sine Goncharov a numit ulterior „călătoria lui Oblomov” [41] .

Sunt puține schițe de peisaj la capitolele „japoneze” în comparație cu alte eseuri din cartea „Fregata Pallada”, dar deficitul lor este compensat de un număr mare de portrete. Când a descris locuitorii Țării Soarelui Răsare, Goncharov a trecut treptat de la imaginile de masă la cele individuale. La început, Ivan Alexandrovici a văzut oameni în bărci - bronzați, cu bandaje albe subțiri în jurul capului și la talie; apoi a urmărit un grup de vizitatori care soseau la Pallas, îmbrăcați în jachete din țesătură translucidă cu steme brodate [42] .

Cu cât membrii expediției și-au făcut mai multe cunoștințe noi, cu atât mai multe calități personale au dobândit interlocutorii lor japonezi: scriitorul l-a descris pe unul dintre ei ca pe un „cinic nepoliticos”, pe celălalt (Naraibaishi al 2-lea) ca pe un gânditor modest. Vorbind despre traducătorul Einosuke, scriitorul și-a evidențiat „trăsăturile corecte și aspectul îndrăzneț” [43] . Kawaji-Soiemonno-kami, în vârstă de patruzeci și cinci de ani, care a servit de fapt ca șef al negocierilor din partea japoneză, a fost prezentat de Goncharov ca o persoană remarcabilă, al cărei cuvânt „dezvăluia o minte sănătoasă, inteligență, perspicacitate și experiență. „ [44] . După cum a remarcat Elena Krasnoshchekova, înlocuirea portretelor de masă cu unele individuale a fost în conformitate cu noile descoperiri pe care scriitorul le-a făcut pentru sine:

Există o încredere din ce în ce mai mare că calea către o adevărată înțelegere a psihologiei naționale nu constă printr-o comparație între „altul” și „altul”, ci prin observarea unei persoane individuale - gândirea la esența sa umană universală [45] .

La un moment dat, Goncharov și-a dat seama că era nerezonabil să se apropie de locuitorii Japoniei cu standardele unui european - era necesar să le recunoască dreptul la propriile tradiții și să ia în considerare acțiunile lor, care păreau ilogice membrilor expediției, în context al moravurilor și obiceiurilor care se dezvoltaseră de-a lungul secolelor: „Polițetea noastră cu ei este nepolitețe și invers” [46] . O altă descoperire făcută de scriitor a vizat mentalitatea japonezilor, care, potrivit scriitorului, era greu de înțeles fără o înțelegere profundă a istoriei și limbajului lor: „Oricât ai cunoaște inima omului, oricât de experimentată, ea. este greu să acționezi conform legilor obișnuite... acolo unde nu există cheia viziunii asupra lumii, moralității și moravurilor oamenilor, cât de greu este să-și vorbească limba fără gramatică și vocabular” [47] .

Insulele Liceene

Descrierea Insulelor Liceene , de care fregata s-a apropiat la 31 ianuarie 1854, a fost făcută cu referire explicită la sursele literare. Una dintre ele a fost lucrarea navigatorului englez Basil Gall „Raport despre călătoria către coasta de vest a Coreei și insulele Liu Kiu în Marea Japoniei ”, publicată în 1818. Conform versiunii lui Gall, Insulele Lycian sunt un loc idilic unde „oamenii sunt virtuoși, mănâncă legume și nu-și spun nimic între ei decât curtoazie”. Goncharov, care cunoștea bine conținutul acestui raport, a fost inițial sceptic în privința acestuia și, mergând la țărm, și-a pus întrebarea: „Ce este asta? Unde suntem? printre vechile popoare pastorale, în epoca de aur ?” [48]

Cu toate acestea, ironia a lăsat în curând locul surprizei - scriitorul a constatat că impresiile sale coincid practic cu povestea lui Gall: între colibe în miniatură erau grădini; flori și copaci creșteau pe pereți; localnicii , îmbrăcați în haine curate, cu curele largi, priveau vizitatorii cu totul cu îndrăzneală; când oaspeții s-au apropiat, gazdele s-au înclinat calm cu demnitate. Goncharov a fost nevoit să admită că aceasta era „cu adevărat o țară idilică, un fragment din viața anticilor” [49] . Pe lângă faptul că face ecou lucrării lui Gall, capitolul despre Insulele Lycian conține paralele cu Scrisorile unui călător rus de Nikolai Karamzin (vorbim despre asemănări stilistice) și cu romanul Oblomov:

Semnul principal atât al Oblomovka, cât și al lumii idilice care s-a deschis pe Insulele Licie este oprirea rasei istorice, căderea din timp. Un alt semn al acestor lumi este autoconținerea lor, izolarea lor de umanitate. În afara istoriei umane și a geografiei pământești, locuitorii insulelor gustă fructele inexistenței paradisului [50] .

Ayan - Petersburg

În mai 1854, Pallada, care era în paragină, a ajuns la gura Amurului , la locul ultimei opriri. Evfimy Putyatin, care plănuia să continue negocierile cu Japonia, s-a mutat împreună cu o parte semnificativă a echipajului la fregata Diana . Într-un raport adresat Marelui Duce Konstantin Nikolaevici , șeful expediției a indicat că, deoarece „aproape nicio corespondență și altele, conform postului de secretar al ocupațiilor conexe” nu mai sunt așteptate, el consideră că este potrivit să ofere evaluatorului colegial Goncharov cu ocazia revenirii la Sankt Petersburg „pe drum uscat, prin Siberia” [ 51] . Pe 2 august, scriitorul a fost transferat pe goeleta „ Vostok ”, care treisprezece zile mai târziu a ajuns în așezarea Ayan . De acolo, Ivan Alexandrovici a trimis o scrisoare prietenilor săi, în care spunea: „M-am împăcat cu marea, probabil pentru totdeauna” [52] .

Goncharov a călătorit la Yakutsk timp de două săptămâni de-a lungul tractului Ayansky [53]  - mai întâi călare (în alte zile trebuia să stea în șa timp de unsprezece sau douăsprezece ore), apoi - pe bărci de-a lungul râului rece Mae , mai târziu - din nou pe călare și într-o căruță. El i-a spus scriitorului Evgenia Maikova despre noua sa experiență : „În scrisoarea ta mă numești erou, dar ce fel de eroism este să faci o călătorie minunată pe o navă mare... Nu, iată eroism - să conduci 10.500 de mile de-a lungul coasta, de-a lungul unei întregi părți a lumii unde nu există drumuri, unde aproape că nu este pământ sub picioare, toate mlaștini; unde nu sunt oameni, de unde fug până și animalele” [54] .

În Yakutsk, Goncharov a stat două luni - acolo a reușit să pună în ordine înregistrări de călătorie împrăștiate și a început să lucreze la eseuri „siberiene”, incluse ulterior în cartea „Frigate” Pallada „”. Într-un oraș mic, Ivan Aleksandrovici a făcut cunoștință rapid cu „toți locuitorii, adică cu societatea”: guvernatorul, comercianții, funcționarii și clerul. Scriitorul a făcut următoarea mare oprire la Irkutsk , drumul pe care i-a luat aproape o lună. A trebuit să merg în înghețuri severe, de la care o haină de blană moale nu a salvat; în căruță, pe lângă valize, cărți și manuscrise, se aflau stocuri de alimente: ciorbă de varză în bucăți congelate, găluște congelate, stroganina , vin și pâine [55] .

Goncharov a lăsat cele mai calde impresii ale întâlnirilor de la Irkutsk: aproape zilnic l-a vizitat pe guvernatorul general al Siberiei de Est , Nikolai Muravyov-Amursky (pe care l-a numit un om „creat în mod intenționat pentru a efectua lovituri de stat într-o regiune pustie goală”), a luat masa cu guvernatorul militar Karl Wenzel , a participat la un bal în Adunarea Nobilimii, a discutat cu decembriștii, de care a devenit deosebit de apropiat de Serghei Volkonsky . Mai departe, calea lui Ivan Alexandrovici a trecut prin Kazan , Simbirsk (unde a făcut din nou o oprire) și Moscova. La 25 februarie 1855, după ce a petrecut doi ani și jumătate călătorind, Goncharov s-a întors la Sankt Petersburg [56] .

Potrivit lui Lyudmila Yakimova, capitolele cărții „Fregata Pallada”, care povestesc despre drumul înapoi al scriitorului (încep cu schițe despre stâncile Ayan și se termină cu un eseu despre rămas bun de la Irkutsk), reprezintă așa-numitul „text siberian ”. Bazele sale au fost puse de Goncharov și continuate de alți scriitori care au călătorit prin Rusia: Anton Cehov („Din Siberia”, „ Insula Sahalin ”), Vladimir Korolenko („Eseuri și povești”, 1886), Gleb Uspensky („Călătorii la coloniști” ciclu). Pentru Goncharov, care a vizitat multe țări, inclusiv cele „închise cu capacul impenetrabilității naționale”, o descoperire nouă și neașteptată a fost dorința siberienilor de a comunica; în ele a văzut atât gazde ospitaliere, cât şi ghizi dezinteresaţi [27] .

Membrii expediției

Timp de câteva decenii, în toate capitolele cărții „Frigate” Pallada „” numele și prenumele reale ale participanților la campanie au fost ascunse în spatele literelor inițiale; decodificarea lor completă a avut loc după moartea autorului, în secolul al XX-lea [57] . În plus, Goncharov nu a inclus în eseurile sale detalii despre negocierile diplomatice ale lui Putyatin cu partea japoneză, deși cunoștea bine detaliile principale: el, în calitate de secretar al șefului expediției navale, a trimis în mod regulat rapoarte către St. Petersburg, iar la întoarcerea în capitală a întocmit un raport oficial. Ivan Alexandrovich a ales în mod deliberat opțiunea unei cunoștințe generale cu traseul, iar acest format a stârnit nedumerire în rândul marinarilor din Kronstadt, care, potrivit criticului literar Boris Engelhardt , a considerat că scriitorul „a descris campania eroică a Palladai ca un fel de plimbare de plăcere. Tocmai am fost la Moscova pentru distracție” [58] .

Faptul că cartea „Frigate” Pallada „” ar trebui să fie considerată o „operă pur artistică” a fost unul dintre primele afirmate de criticul Dmitri Pisarev într-o recenzie publicată în 1859. Boris Engelhardt a fost de acord cu opinia sa, care, după ce a corelat documentele originale ale expediției cu eseurile lui Goncharov, a ajuns la concluzia că „realitatea prezentată în lucrare este departe de a fi reală” [59] . Un alt punct de vedere a avut Yuri Loshchits, care a scris că cartea lui Goncharov nu este doar unul dintre exemplele de proză realistă, ci și o cronică scrupuloasă care reproduce procesele culturale, sociale și politice care au avut loc la mijlocul secolului al XIX-lea. secol în diferite părți ale lumii [60] .

Camera fregatei Pallada era formată din douăzeci și unu de ofițeri, patru aspiranți și mai mulți civili, inclusiv secretarul Ivan Goncharov, traducătorul Osip Goshkevich , arhimandritul Avvakum (Dmitri Semyonovich Chestnoy) și alții [56] . Potrivit lui Boris Engelhardt, confirmarea faptului că camera de gardă a fost remarcabilă este cariera ulterioară a unora dintre reprezentanții săi: în anii următori, zece ofițeri care participau la expediție au devenit amirali, trei (Putyatin, Posyet și Peshchurov ) au condus ministere, cinci (Putyatin , Unkovsky, Posyet, Peshchurov, Butakov ) au primit gradul de general adjutant [61] .

În istoria călătoriilor rusești în jurul lumii, este dificil să găsești o sală mai strălucitoare decât cea care s-a adunat pe Pallada datorită abilității fericite a lui Putyatin „de a putea să aleagă oameni și să se înconjoare de indivizi talentați” [62] .

Imaginea naratorului

Cartea începe cu o explicație a motivului pentru care autorul, care a apreciat întotdeauna confortul acasă, a evitat curenții și a refuzat să conducă pe drumuri accidentate, a decis brusc să plece într-o expediție pe mare. În primul și în eseurile ulterioare, naratorul, potrivit Elenei Krasnoshchekova, apare în două ipostaze de vârstă . Pe de o parte, acesta este un epicurian de vârstă mijlocie, ușor obosit de viață, care este greu de surprins cu ceva; pe de altă parte, un tânăr poet înflăcărat a cărui energie vitală „fierbe, joacă și izbucnește” [63] . Apelul ciudat pe care călătorul îl aranjează pe paginile cărții din poziția uneia sau altei epoci seamănă cu dialogurile eroilor din romanul lui Goncharov „O poveste obișnuită” - Alexander Aduev și Pyotr Aduev. De la tânărul Aduev, care a plecat la Sankt Petersburg în speranța de a-și arăta abilitățile creative și de a-și găsi dragostea, autorul a avut un mare interes pentru lume și capacitatea de a vedea frumusețea chiar și în lucrurile mărunte. În același timp, naratorul poartă și trăsăturile unui unchi - acest lucru se manifestă într-o viziune rațională a multor probleme și capacitatea de a recrea în mod ironic unele evenimente [64] .

În plus, în imaginea naratorului s-au îmbinat un funcționar public pedant și un aventurier. Goncharov, vorbind despre îndoielile care l-au copleșit înainte de campanie, a scris: „Viața mea s-a bifurcat cumva... Într-o [lume] sunt un funcționar modest în frac uniformă, timid în fața unei înfățișări autoritare... Într-o altă lume. , Sunt un nou argonaut , străduindu-mă prin abis pentru a ajunge la runa de aur până la inaccesibilă Colchis . Două tipuri diferite, prezente pe paginile „Fregatei Pallada”, au făcut posibil ca cititorii să vadă lumea din unghiuri diferite: un observator este sobru, cool și obiectiv, celălalt este capabil să poetizeze cele mai obișnuite fenomene [65] .

„Joacă-te cu planurile” conferă cărții farmecul improvizației. Așa cum însuși autorul Fregatei Pallada a sperat: „Abandonați, libertatea deplină - asta vor citi și absorbi”... Viziunea „dublă” și mobilă a observatorului a dat deplinătate imaginii lumii în care „proza” și în mod neașteptat, dar invariabil [66] .

Evfimy Putyatin

Șeful expediției navale, Evfimy Putyatin (pe care Goncharov îl numea amiral în carte , deși în timpul campaniei era în grad de vice-amiral) avea o reputație de persoană paradoxală: prudența unui diplomat cu experiență era combinată în el cu nerăbdare în rezolvarea problemelor de zi cu zi; ușoară excentricitate încrucișată cu prudență absolută [67] . Putyatin, judecând după descrierea lui Goncharov, nu a tolerat lenevie pe navă și a considerat că era de datoria lui să educe și să lumineze echipajul: chiar își va lua osteneala să-l selecteze din biblioteca sa și să indice ce să citească sau să traducă din ea” [68] .

Evfimi Vasilevici și-a tratat secretara cu încredere necondiționată; bunăvoința sa a fost atât de subliniată încât în ​​timpul negocierilor de la Nagasaki, reprezentanții părții japoneze chiar l-au luat pe Goncharov „pentru o figură influentă și importantă, aproape al doilea după Putiatin însuși”. Articolul lui Kazuhiko Sawada „Olarii în Japonia” ( Japanese Slavic and East European Studies , 1989, nr. 4) menționa – referindu-se la unul dintre participanții la procesul de negociere – că scriitorul „stă mereu lângă ambasador și se amestecă în conversație. Arata ca consilierul principal” [69] .

În același timp, căpitanul goeletei Vostok Voin Rimsky-Korsakov (nava sa făcea parte din escadrila lui Putiatin ) l-a caracterizat pe șeful expediției maritime ca o persoană care se distingea prin „lăcomie”, economisind „bani de stat Dumnezeu știe de ce, fără nicio convingere pozitivă, fără socoteală, fără a privi spre viitor” [70] . O mulțime de dezacorduri - mai ales la început - au apărut între Putyatin și căpitanul „Palladai” Ivan Unkovsky; conflictele lor s-au datorat în principal faptului că Evfimi Vasilievici „a intervenit prea activ în rutina internă a vieții fregatelor”. Una dintre aceste certuri aproape sa încheiat cu Unkovsky părăsind nava. După ce a aflat că dorința căpitanului de a părăsi Pallada, Putyatin i-a oferit mai întâi oponentului său „ toate satisfacții ”, apoi a remarcat conciliant: „Nu pot priva o navă militară rusă de un astfel de căpitan, într-un moment în care Rusia este în ajunul ostilităților. ." Goncharov știa despre duelul eșuat, totuși, fiind amabil cu ambii participanți la evenimente, nu l-a menționat în carte. Anticipând posibile întrebări din partea altor martori oculari, scriitorul a subliniat că nu a căutat să joace rolul unui „istoriograf” al expediției [71] .

Ivan Unkovsky

Încă din primele zile ale șederii sale pe fregată, Goncharov a simțit o dispoziție specială din partea lui Ivan Semionovici Unkovsky, care a fost mereu interesat de bunăstarea scriitorului, l-a invitat la cină și, în timpul unui lanț puternic, i-a pus la dispoziție biroul său spațios, în care, pe lângă canapele moi și un birou mare, era chiar și un pian. O canapea semicirculară înșurubat de podea în cabina căpitanului, Ivan Aleksandrovici a perceput-o ca un refugiu sigur în orice vreme rea, pentru că „nu era unde să cadă din ea”. La început, scriitorul a asociat solicitudinea lui Unkovsky cu o notă de recomandare a prințului Alexander Obolensky , care a fost predată comandantului navei înainte de campanie - conținea o cerere de a acorda o oarecare atenție călătorul neexperimentat Goncharov [71] .

Mai târziu a devenit clar că bunăvoința lui Ivan Semionovici a fost sinceră. Într-una dintre scrisorile sale către prieteni, Ivan Alexandrovich a spus că pe navă s-a dezvoltat o tradiție ciudată de lungi conversații zilnice: „Toți patru vom mânca întotdeauna o bucată cu căpitanul seara și stăm până la două. ore.” La rândul său, Goncharov, răspunzând cererii lui Unkovsky, a dat lecții de limba și literatura rusă celui mai tânăr membru al expediției - cadet de treisprezece ani din echipajul de gardă Mișa Lazarev, fiul amiralului Mihail Lazarev [72] . Atât căpitanul fregatei, cât și șeful expediției au fost elevi ai „Școlii de marinari Lazarev” și, prin urmare, au arătat o preocupare maximă pentru moștenitorul regretatului profesor; conform lui Boris Engelhardt, Mișa „era iubitul atât al lui Putiatin, cât și al lui Unkovsky” [73] .

Pentru Unkovsky, expediția a devenit un test serios. În primul rând, până la plecarea din Kronstadt, Pallada era deja o navă foarte uzată și se ridica constant pentru reparații pe drum (într-una dintre scrisorile sale către prieteni, Goncharov a recunoscut că fregata „curge ca o sită” [74] ] ); în al doilea rând, echipa a fost adunată în grabă în ajunul campaniei de pe diferite nave. Cu toate acestea, în decembrie 1853, Voin Rimsky-Korsakov scria că nu „văzuse încă o navă adusă cu atâta viteză în lucru și într-o asemenea ordine în manevrele și exercițiile de luptă” [75] .

Alți membri ai saloanei

Liderul informal al „partidului științific” al saloanei a fost Konstantin Posyet, cel mai apropiat asistent al lui Putyatin pe probleme diplomatice, care, după ce a învățat independent limba olandeză în timpul campaniei (în cadrul acesteia s-au purtat negocieri cu reprezentanții Japoniei), de asemenea a îndeplinit atribuțiile de interpret. Goncharov l-a descris pe Posyet drept o persoană „bună” și „neliniștită”. delicatețea lui Konstantin Nikolaevici i-a permis să acționeze ca intermediar în situații de conflict pe fregate; după cum și-au amintit membrii expediției, „numai el l-ar putea împiedica pe Putyatin de excentricități și excentricități prea dure”. Relațiile bune care s-au dezvoltat între Ivan Alexandrovici și Posyet au rămas după expediție. În 1871, Goncharov, care a crezut că „se va descurca pentru totdeauna cu marea”, aproape că a plecat cu Posyet (care devenise vice-amiral până atunci) în Statele Unite pe fregata „ Svetlana ”; scriitorul a fost chiar inclus în expediție, dar din cauza stării de sănătate deteriorate în ultimul moment a fost nevoit să refuze [76] [77] .

În primul capitol al Fregatei Pallada, vorbind despre începutul campaniei, Goncharov a menționat cartea Istoria naufragiilor, pe care i-a dat-o să o citească Voin Andreevici Rimski-Korsakov, care era responsabil cu lucrările de cercetare ale expediției. Prezența lui Korsakov în camera de gardă a fost de scurtă durată (în 1853 a fost numit căpitan al goeletei cu aburi Vostok), dar inițial Voin Andreevich și Ivan Alexandrovich au avut o relație foarte caldă. Într-o scrisoare adresată familiei sale, din 14 octombrie 1853, Rimski-Korsakov vorbea despre Goncharov ca pe un „convorbitor plăcut” și recunoaște: „Am vrut neapărat să-l ademenesc la camarazii mei de pe goeletă”. Mai târziu, Voin Andreevici, care era faimos pentru acuitatea în judecățile sale, s-a răzgândit: într-o scrisoare către tatăl său, a spus că Goncharov era „pur și simplu cel mai leneș dintre epicurieni, neclar de la mesele copioase și somnurile de după-amiază, o persoană care este plăcut în conversație, dar în comunitate este adesea dureros în... temperamentul său nervos." Răcirea a fost probabil reciprocă, motiv pentru care Rimski-Korsakov primește relativ puțină atenție în cartea sa Fregata Pallada [78] [79] .

Goncharov a pictat adesea episoade cu participarea ofițerului superior al lui Pallada Ivan Butakov cu umor blând: de exemplu, scriitorul și-a amintit cum, în timp ce se plimba prin Madeira, dorind să guste legume sau fructe exotice locale, el și Ivan Ivanovici au smuls și au mâncat accidental un grămadă de „fructul nostru de nord” - ceapă verde. Între timp, îndatoririle lui Butakov pe navă erau destul de serioase: el era responsabil, printre altele, de siguranța fregatei în timpul elementelor. Goncharov l-a caracterizat drept un „marinar magnific”, care, când este calm , uneori părea somnoros și apatic, dar „într-o furtună și, în general, într-un moment critic - tot focul”: „Acum, în acest moment, țipă atât de mult. că, cred, vocea se aude în același timp în Java și Sumatra ” [80] .

Goncharov a considerat ca unul dintre primii săi mentori de pe navă a fost bunicul, ofițerul superior de navigație Alexander Antonovich Khalezov (Khalizov), pentru care participarea la expediție a fost a patra călătorie în jurul lumii. El a fost prezentat în carte ca o persoană „al cărei totul este în regulă”: fie că sufla un vânt frumos sau, dimpotrivă, un vânt în contra, dacă se apropie o furtună puternică sau s-a instalat un calm - Bunicul a rămas vesel în toate situațiile, imperturbabil, prins cu toți nasturii și ferm pe picioare [81] .

În camera palladiană, el [Goncharov] a găsit o atmosferă foarte inteligentă... Discuția despre viitoarele relații diplomatice cu Japonia a fost înlocuită de interviuri pe teme literare, la care a luat parte activ, vorbind cu fragmente din eseurile sale; fiecare participant al campaniei s-a pregătit energic pentru lucrările următoare: unii au studiat limba olandeză, alții au studiat istoria Chinei și Japoniei, alții au colectat materiale geo- și hidrografice pentru cercetări și anchete viitoare [82] .

Vestovoi Fadeev și alți marinari

Goncharov a întâlnit rar echipa de marinari în timpul campaniei și, prin urmare, i-a alocat puțin spațiu în carte. Cel mai adesea, scriitorul s-a încrucișat cu marinarii în timpul sărbătorilor și festivităților, când întregul echipaj al Palladai se aduna pe punte. La distracția, care era însoțită de „dansuri care păreau muncă grea”, Ivan Alexandrovici privea de obicei cu nedumerire rece, ca un observator din afară. Într-una dintre scrisorile către Yazykov, el a explicat motivele iritației care l-a cuprins: „Întotdeauna am fost un dușman al distracției violente, fie că era în fața mea într-o haină de armată sau un frac, întotdeauna m-am ascuns într-un colt . Aici s-a jucat într-o jachetă de marinar... E plictisitor, dar nu e încotro” [83] . În plus, pe paginile „Fregatei Pallada” au apărut periodic schițe cu participarea unor persoane evidențiate din masa generală: scriitorul a menționat fie Agapka, care s-a angajat să-l învețe pe mesagerul Fadeev să citească și să scrie pentru două pahare de vodcă, sau despre marinarul Motygin, care a hotărât să o curteze pe vânzătoarea din Portsmouth fish și a primit o lovitură în ochi pentru manierele sale [84] .

Cel mai plin de culoare reprezentant al echipei de marinari a fost Kostroma Fadeev, care a fost repartizat lui Goncharov în calitate de ordonanți. L-a uimit constant pe autor cu tenacitate, dexteritate și ascuțime. Așa că, după ce a primit ordin de a așeza lucrurile naratorului care a ajuns pe navă în cabină, ordonatorul a finalizat în jumătate de oră munca care i-ar fi luat trei zile servitorului lui Ivan Alexandrovici. Când fregata a introdus o limită pentru primirea de apă proaspătă și a început să-i dea câte o cană pe zi, Fadeev iuteși a învățat să stingă vigilența comandantului Terentyev și să-i aducă scriitorului un ulcior plin pentru spălat în fiecare dimineață: „ Iată, cinstită, spală-te curând ca să nu prindă Nu au întrebat de unde au luat-o. În apelul invariabil la „tu”, conform lui Yuri Loshchits, a existat o îngăduință blândă a unui batman care îl percepea pe narator nu numai ca pe un „stăpân”, ci și ca pe un frate mai mic [85] .

Relații similare, bazate pe devotament nesăbuit și tutelă nesfârșită, s-au dezvoltat și între alte personaje din operele lui Goncharov: exact aceeași grijă era caracteristică slujitorului lui Oblomov Zakhar și tovarășului constant al lui Alexander Aduev Yevsey [86] . În epoca sovietică, natura acestor ligamente era luată în considerare în principal cu accent pe meritele excepționale ale iobagilor - de exemplu, criticul David Zaslavsky a scris în ziarul Pravda (1937, 17 iunie) că Goncharov, vorbind despre Fadeev, „creează un imagine atractivă a unui marinar-țăran deștept, viclean și eficient” [87] .

Criticii literari de mai târziu au început să acorde atenție altor calități ale mesagerului: de exemplu, conform Elenei Krasnoshchekova, în portretul psihologic al lui Fadeev, pe lângă rapiditate, a existat și „indiferență de nepătruns, de neiertat” cu care batmanul tratat lumea. Nu era interesat de viața țărilor necunoscute, el percepea obiceiurile străine „cu mare ostilitate și chiar dispreț”. Nedorința de a învăța lucruri noi a fost pentru Goncharov un sinonim pentru „netrezire mentală și spirituală”; totodată, scriitorul a văzut în această indiferență și „o dorință de neînvins pentru datoria cuiva – de muncă, de moarte, la nevoie” [88] .

Caracteristici artistice

Formatul gratuit al Fregatei Pallada a făcut posibilă combinarea într-o singură carte a capitolelor scrise în diferite genuri: printre ele se numără reflecțiile-memorii ale autorului și eseuri care reproduc în detaliu istoria și geografia diferitelor țări, precum și apeluri lirice către prieteni („ Nu știu, ați primit scurta mea scrisoare din Danemarca , unde, totuși, nu am fost...”) [90] . Prietenii cărora Goncharov le-a adresat mesajele nu sunt personaje fictive, ci oameni reali care l-au ajutat pe Ivan Alexandrovici să se pregătească de călătorie și l-au sprijinit cu scrisori în timpul călătoriei: aceștia sunt poeții Apollo Maikov și Vladimir Benediktov , artistul Nikolai Maikov , precum precum și membrii familiilor acestora. Numele lor nu se găsesc adesea în carte, dar numele fiecăruia dintre ei sunt ușor de ghicit din context - de exemplu, în capitolul „Insulele Likeian” există un apel explicit la Nikolai Maikov: „Mi-am amintit de tine tot timpul , artistul meu grijuliu: tu la atelier, te vei deschide undeva în afara cadrului în fața pânzei...” [91]

În stilul Fregatei Pallada, s-au păstrat trăsăturile ideii originale - scriitorul intenționa să citească eseuri cu prietenii după ce s-a întors dintr-o călătorie. De aici dialogul ciudat pe care naratorul îl poartă uneori cu interlocutorii invizibili, și orientarea către gusturile lor artistice, și includerea în text a citatelor cunoscute de aceștia, și chiar ecourile unor discuții de lungă durată [92] . Autorul trece cu ușurință de la schițele lirice (printre care cercetătorii evidențiază capitolul „Navigarea în tropicile atlantice”, numit „apogeul poetic al cărții”) la cronicile cotidiene pe vas, de la peisaje marine până la descrierea vieții locuitorilor din diferite țări. țări [93] . În același timp, potrivit cercetătorilor, Goncharov se mișcă „nu numai de-a lungul spațiului orizontal, ci și de-a lungul verticală a timpului”: de exemplu, picturile din Londra care trăiesc în secolul al XIX-lea sunt înlocuite cu o excursie la acea „epocă de aur”. ” în care locuiește populația Insulelor Licee [ 94] .

Uneori cronica este întreruptă de lungi reflecții ale autorului. Așadar, vorbind despre rutina zilnică a „cel mai nou englez”, care se trezește strict pe un ceas cu alarmă, apoi ia un mic dejun rapid, răsfoiește ziarul de dimineață și se duce la muncă, Goncharov oprește brusc povestea. Potrivit lui, în acest moment este transferat mental în satul rusesc - un fel de „Oblomovka somnolent”, unde o persoană doarme pe trei paturi de pene. Nu are ceas deșteptător, se trezește în jurul prânzului din cântatul unui cocoș, iar viața lui este plină de „lene activă și activitate leneșă”. Englezul trăiește în lumea tabelelor, graficelor, diagramelor; stăpânul rus fără nume este înconjurat de servitori și oaspeți-vecini. În același timp, Goncharov nici nu laudă și nici nu condamnă pe nimeni; în plus, imaginea îndepărtatei Oblomovka a fost creată cu culori moi, cu o notă de nostalgie [95] . Potrivit lui Yuri Lotman, autorul, opunându-se diferitelor teritorii, s-a îndreptat către căutarea unui fel de standard „ideal”:

Distrugerea clișeelor ​​în antiteza departe/aproape, străin/propriu, exotic/cotidian creează o imagine a mișcării comune generale a tuturor spațiilor culturale ale Pământului de la ignoranță la civilizație. Prin urmare, exoticul se transformă adesea în necultură, iar civilizația - insensibilitate crudă. Aceste opoziții, potrivit lui Goncharov, ar trebui înlăturate printr-un singur model în care dinamica și progresul se opune pozitiv staticii [28] .

Lingviștii acordă atenție bogăției textului „Fregata Pallada” cu împrumuturi englezești : Goncharov le-a folosit când a reprodus discursul marinarilor britanici, a inclus proverbe și zicale auzite la Londra în eseuri, a adăugat nume toponimice locale la descrierea orașelor. Probabil că, în timpul călătoriei, vocabularul englezesc i-a oferit scriitorului posibilitatea de a „recrea noutatea percepției”, pentru a transmite mai exact obiceiurile și obiceiurile locurilor necunoscute. Așadar, vorbind despre o călătorie cu o barcă îndreptată spre o fregată, autorul transmite dialogul: „„Fregata rusă?” întreabă canoșii mei. „Nu” – pătrunzător ajunge la noi în vânt. Într-un alt episod, naratorul, după ce a auzit de la un ofițer de pe navă că cuvântul „ toate mâinile sus” înseamnă „a fluiera pe toată lumea”, încearcă să-și găsească echivalentul în limba engleză și ajunge la concluzia că în Marea Britanie apelul la muncă generală. pe navă sună ca allhands up [96] .

Recenzii și recenzii

Primele răspunsuri ale reprezentanților comunității literare ruse la eseuri care nu fuseseră încă publicate au început să sosească în primăvara anului 1855, când autorul lor, întors la Sankt Petersburg, a început să organizeze lecturi de acasă ale capitolelor individuale. Așadar, scriitorul Alexei Pisemsky , într-o scrisoare adresată dramaturgului Alexander Ostrovsky , a spus că una dintre știrile discutate ale vieții metropolitane este întoarcerea lui Goncharov dintr-o călătorie în jurul lumii: „Am adus cu mine o grămadă de însemnări. , nu sunt proști, nici foarte deștepți și decent plictisitori.” Poate că o astfel de percepție leneșă s-a datorat modului de citire al autorului - mai târziu, Ivan Aleksandrovici, într-o scrisoare către Apollon Maykov, a reamintit că acesta, ascultând notele de călătorie, a ațipit: „Mi-a fost rușine să te invit să citești” [97] .

Destul de multe recenzii au venit după publicarea în jurnal de eseuri - aici reacția criticilor a fost în general mai favorabilă decât recenziile lor despre lectura orală. De exemplu, poetul Nikolai Nekrasov a apreciat „prospețimea conținutului și moderarea artistică a culorilor” la capitolul „Manila” [97] . Nikolai Chernyshevsky (Sovremennik, 1855, nr. 10) a scos în evidență eseuri despre Iakutsk și Japonia, admițând că episodul despre vizita misiunii diplomatice ruse la guvernatorul Nagasaki este „frumos”. Pentru publicistul Stepan Dudyshkin („Însemnări ale patriei”, 1856, nr. 1), principalul avantaj al notelor de călătorie ale lui Goncharov a fost viziunea autorului asupra lumii, capacitatea de a transmite impresii personale, mai degrabă decât livrești, despre ceea ce a văzut [ 98] .

În același timp, o serie de recenzori i-au reproșat scriitorului interesul excesiv pentru „problemele gastronomice”. Astfel, scriitorul Vasily Popov („Buletinul general de distracție”, 1857, nr. 13) a remarcat, nu fără răutate, că schițele de călătorie ale lui Goncharov „ar face o carte de bucate interesantă”, după care a adăugat: „Cât talent s-a cheltuit pe aceste fleacuri!” Alexander Herzen a reacționat în mod similar la lansarea eseurilor  - într-un articol intitulat „Povestea neobișnuită a cenzorului Gon-cha-ro din Shi-Pan-hu” (1857), a scris că pentru Ivan Alexandrovici călătoria nu a avut niciun interes , „cu excepția bucătăriei” [99] .

Răspunsurile la lansarea unei ediții separate a Fregatei Pallada s-au dovedit a fi din nou contradictorii. Dacă autorul fără nume al ziarului Severnaya Pchela (1858, nr. 102) a felicitat „publicul rus educat” pentru apariția unei „cărți inteligente, distractive, în general utile” [100] , atunci Dmitri Pisarev într-o recenzie publicată în jurnalul Rassvet (1859, nr. 2) și dedicat nu numai „Fregatei Pallada”, ci și romanului „Oblomov”, a indicat că lui Goncharov „nu-i pasă de marile absurdități ale vieții; analiza microscopică îi satisface nevoia de a gândi și de a crea.” În același timp, Pisarev a recunoscut că, ca artist și observator, Ivan Aleksandrovich merită tot felul de laude [101] .

„Fregata” Pallada „” în contextul genului de călătorie

Ediția clasică sovietică a cărții lui Goncharov cu imaginea unei fregate pe copertă, realizată de Geografgiz în 1949, precum și câteva repetări ale acestei ediții în anii 1950, au servit ca un fel de fereastră către lume pentru cititorul sovietic mediu. , în special în țările exotice din sud:

Privat de propria sa capacitate de a se deplasa în jurul lumii, cititorul a populat planeta cu ceea ce avea voie să stea pe rafturi. Francezii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au trăit acolo în același timp din „ Scrisorile unui călător rus ”, malaezii de la mijlocul secolului al XIX-lea de la „Fregata Pallada”, papuanii din Noua Guinee din anii 80 ai aceluiași secol. de la Miklouho-Maclay , americanii anilor 30 ai secolului următor din „ America cu un singur etaj ”, africanii și sud-americanii anilor 50 Hanzelka și Zikmund . Lumea s-a dovedit a fi ciudată după Strabon , dar s-a dovedit [102] .

— Peter Weil

Predecesori literari

Lansarea eseurilor lui Goncharov a coincis cu interesul crescând al publicului pentru călătorii. În salonul Maykov, unde Ivan Alexandrovich s-a format ca scriitor, au fost cercetătorul asiatic Grigory Karelin și președintele comitetului de statistică al Societății Geografice Ruse Andrei Zablotsky-Desyatkovsky , care a călătorit mult în Anglia și Franța [103] . În 1848, revista Sovremennik a publicat un ciclu de note de călătorie Scrisori despre Spania ale eseistului Vasily Botkin , ale căror mesaje (de exemplu, o evaluare a activităților „celor mai noi englezi”) s-au dovedit a fi apropiate de gândurile lui. povestitorul din „Fregata Pallada” [104] . În aceeași perioadă, la Sankt Petersburg a fost publicată cartea „Rătăcitor pe mări și ținuturi” a orientalistului Egor Kovalevsky [103] .

Criticul Ivan Ivanovici Lkhovsky, răspunzând la pretențiile colegilor care i-au reproșat lui Goncharov că acordă prea multă atenție peisajelor și oamenilor (recenziatorii citați ca alternativă publicații științifice despre călătorii, saturate cu un număr mare de cifre și calcule statistice), a remarcat că la acel moment timp au apărut o mulțime de cărți, autorii cărora au fost specialiști îngusti în diverse domenii ale cunoașterii, și de aceea în memoriile lor exista un inevitabil interes profesional [105] . Este inutil să comparăm lucrările lor cu Fregata Pallada, deoarece cartea de eseuri a lui Goncharov aparține unui gen diferit - este asemănătoare cu „călătoriile literare” care au venit în Rusia din Europa în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a declarat Lkhovsky. De exemplu, raționamentul naratorului „Fregatei Pallada” conform căruia posibilitatea de a vizita colțuri necunoscute ale planetei adaugă noi culori vieții, amintește de gândurile lui Jean-Jacques Rousseau că „călătoria este o etapă necesară în maturizarea spirituală. a unei persoane” („Emil, sau Despre educație”, 1762) [106] .

Printre „predecesorii” literari ai Fregatei Pallada, cercetătorii includ și Călătoria de la Sankt Petersburg la Moscova a lui Alexander Radishchev (aici vorbim în primul rând despre apropierea de gen) și Călătoria sentimentală a lui Lawrence Stern prin Franța și Italia , care are conținut etnografic. și schițe geografice cot la cot cu digresiuni lirice și discursuri ale autorului despre viață [107] . În plus, în cartea lui Goncharov se poate simți influența prozei de călătorie a unor scriitori precum Alexandre Dumas ( „Rapid”, sau Tanger, Alger și Tunisia ”, „Impresiuni de călătorie (Elveția)”), Theophile Gauthier („Călătorie în Spania ”). ”, „Zig-zaguri”), Gerard de Nerval („Scenele vieții orientale”, „Călătorie spre Est”). În 1858, Goncharov l-a întâlnit pe Alexandre Dumas, aflat în turneu în Rusia; despre scurtele sale conversații cu scriitorul francez, Ivan Aleksandrovich a vorbit după cum urmează:

L-am văzut pe Dumas de două ori timp de cinci minute și mi-a spus că intenționează să tipărească până la 200 de volume de călătorii și, apropo, a stabilit 15 volume pentru Rusia, 17 pentru Grecia , 20 pentru Asia Mică etc. Hei, Doamne , da! [108]

Similar cu Scrisorile lui Karamzin de la un călător rus

Goncharov a tratat opera lui Karamzin cu mare reverență și chiar l-a numit profesorul său imediat „în dezvoltarea umanismului”. Faptul că structura și stilul „Fregatei Pallada” ecou cu „Scrisorile unui călător rus”, publicată în 1797, a lui Karamzin, a fost afirmat pentru prima dată de criticul literar Viktor Șklovski . Referirile directe la „Scrisori...” încep deja în primul eseu al cărții lui Goncharov, când scriitorul, vorbind despre împachetarea și plecarea de acasă, trece la reflecții despre prietenie, care „cu greu împiedică pe nimeni să călătorească”. În mod similar, doar ceva mai emoțional, Karamzin își începe narațiunea: „Mi-am luat rămas bun de la lucruri fără suflet, ca de la prieteni; și chiar în clipa în care eram înmuiat, mișcat, a venit oamenii mei, au început să plângă și să mă roage să nu-i uit” [109] [110] . Autorul „Scrisorilor...” îi sfătuiește cu fermitate prietenii să schimbe situația din când în când („Călătorie, ipohondrie , să te vindeci de ipohondria ta! Călătorie, mizantrop , să iubești umanitatea!”); autorul cărții „Fregate...” încearcă să transmită cititorilor aproape aceleași gânduri [111] . Cartea lui Karamzin este plină de întrebări retorice și mărturisiri sentimentale: „Dragi prieteni! Mereu, mereu mă gândesc la tine când pot să mă gândesc”; Goncharov include în text și un apel către cei cărora le sunt adresate mesajele sale: „Unde sunt, o, unde sunt, prietenii mei? Unde m-a aruncat soarta din mesteacanii si brazii nostri? [112]

O anumită asemănare se găsește și în imaginile călătorilor: naratorul prezent în „Scrisori ...” este, potrivit Elenei Krasnoshchekova, „în nici un caz o „fotografie” a scriitorului Karamzin, în ciuda faptului că mesajele sale personale au format baza cărții; la fel, eroul lui Goncharov cu „vârsta dublă”, deși apropiat psihologic de Ivan Alexandrovici, „nu epuizează profunzimile personalității sale” [113] . Autorul cărții „Frigate...” moștenește de la profesorul său și o privire asupra unor țări. Așadar, Ivan Alexandrovici privește adesea Londra prin „ochii” lui Karamzin, care admiră capitala engleză, pentru că îmbină „simplitatea cu puritatea uimitoare” și „uniformitatea prosperității generale” [114] . În același timp, nici unul, nici celălalt nu idealizează „lumea engleză”: dacă „Scrisorile...” menționează răceala și pragmatismul locuitorilor Marii Britanii, atunci eseurile lui Goncharov spun că dorința londonezilor de a calcula și evalua totul. iar totul „se extinde până la o oarecare plictiseală” [115] .

Influența călătoriei lui Pușkin la Arzrum

În 1879, la aproape un sfert de secol după întoarcerea dintr-o expediție navală, Goncharov a întreprins o revizuire radicală a textului Fregatei Pallada. În acest moment, cartea trecuse deja prin mai multe ediții, era un succes de cititor, iar dorința autorului de a o rescrie practic din nou a surprins mulți scriitori. Explicând motivele care l-au determinat pe Ivan Alexandrovici să se întoarcă la istoria circumnavigației, avocatul Anatoly Koni a scris că era firesc ca Goncharov să suporte ideile de lucrări pentru o lungă perioadă de timp, așa că nu s-a grăbit niciodată să trimită manuscrise la tipărire. Publicarea rapidă a Fregatei Pallada nu i-a oferit autorului ocazia să se gândească la compoziția și genul cărții, dar după ce romanele Oblomov și Prăpastia au fost finalizate , a avut timp să schimbe formatul eseurilor de călătorie. Noua ediție a „Fregatei...” a purtat, conform observațiilor criticilor literari, ecouri clare ale „Călătoriei la Arzrum” a lui Pușkin [17] .

Ciclul de eseuri „Călătorie la Arzrum”, publicat la Sovremennik în 1836, a fost rezultatul vizitei lui Pușkin în Transcaucazia (1829); acestea s-au bazat pe înregistrările de călătorie pe care Alexander Sergeevich le-a făcut în timpul călătoriei sale de-a lungul Autostrăzii Militare Georgiane . Dar cu mulți ani înainte, în 1817, Pușkin, conform memoriilor tovarășului său de liceu Fiodor Matyushkin (care mai târziu a devenit amiral și explorator polar), le-a explicat prietenilor cum să țină un jurnal de călătorie, „avertizând împotriva analizei excesive a impresiilor și sfătuind doar să nu uităm tuturor detaliile vieții. O referire la cuvintele lui Matyushkin a fost publicată în colecția lui Pavel Annenkov „Materiale pentru biografia lui A. S. Pușkin”, publicată la Sankt Petersburg în 1855 și achiziționată de Goncharov imediat după întoarcerea din expediție [116] .

În cuvintele lui Pușkin, în vârstă de 17 ani, citat de Annenkov, există literalmente o reformă a genului de călătorie care exista la acea vreme... Există toate motivele să credem că atât sfatul lui Matyushkin, cât și „modul” de a Călătoria la Arzrum a stat la baza textului final „Fregata Pallada”, pe care Goncharov l-a elaborat în 1879 [117] .

Continuarea temei călătoriei în romanul „Oblomov”

La întoarcerea sa din expediție, Goncharov a continuat să lucreze la romanul Oblomov, început în 1848. Impresiile călătoriei, judecând după ciorne, nu l-au părăsit suficient de mult pe scriitor. Așa că, conform planului său, activitatea antreprenorială a unui prieten din copilărie al lui Ilya Ilici - Andrei Stolz - urma să se extindă până în Siberia, unde personajul urma să devină „unul dintre” titani ”, transformând spații nelocuite [118]. ] . Dovada că Ivan Aleksandrovici, în timp ce vizita Iakutsk, Irkutsk și alte orașe, și-a format un anumit sistem de opinii asupra dezvoltării Rusiei, sunt cuvintele lui Stolz păstrate în manuscrise că „e păcat să te ascunzi într-un colț când câmpuri uriașe, țărmuri mari. ne așteaptă, cheamă comerț, agricultură, știință rusă” [119] .

În procesul de lucru (în special, după „apariția” Olga Ilyinskaya în schițe și trecerea atenției autoarei asupra subiectului legat de testul iubirii), Ivan Aleksandrovich a eliminat din text povestea despre povestea lui Stolz „ misiune civilizatoare”, ecourile ei au rămas însă în varianta finală [120] . De exemplu, în caracterizarea lui Stolz există fraze care dau o idee despre ideea autorului nerealizat („Dar acum ochii s-au trezit dintr-un somn, s-au auzit pași vioi, largi, voci vioaie. Câți Stolz ar trebui să apară sub Nume rusești!”) Și corelează cu descrierea persoanei care locuiește în satul Tunguska a marinarului pensionar Sorokin din capitolele siberiene ale fregatei Pallada: „Acesta este și un erou în felul său - un mic titan. Și câți dintre ei vor veni după el!” [119] .

La studierea schițelor, cercetătorii au ajuns la concluzia că, într-un anumit stadiu al lucrării la roman, Goncharov a intenționat să „trezească” personajul principal cu ajutorul unei „călătorii educaționale”. Cuvintele lui Stolz adresate lui Oblomov s-au găsit în manuscrise că prietenul său ar trebui să se uite la structura vieții altor țări, să se familiarizeze cu sistemul de menaj din Franța, Anglia, Germania, să vadă cum „oamenii trăiesc fără halate, nu se ascund într-un colț... cum ei înșiși și-au pus ciorapi și cizme, căci nu este un singur Zakhar acolo” [121] . Ideea asociată cu călătoria eroului în jurul Europei, din nou, a rămas neîmplinită (în versiunea finală a romanului, acest subiect se încheie atunci când Oblomov își eliberează un pașaport, își cumpără o haină de călătorie și rămâne acasă). Cu toate acestea, experiența dobândită de Goncharov în expediție s-a reflectat în lucrare:

Odată Rousseau a pus o întrebare, firesc, fără să o adreseze scriitorului rus: „... pentru a studia oamenii, este necesar să călătorești în jurul întregului pământ pentru asta? Trebuie să vizitez Japonia pentru a-i observa pe europeni?” Exemplul lui Goncharov arată că o astfel de experiență este foarte fructuoasă... Acest concept [ Oblomovism ] ar putea apărea atât de convingător și clar datorită înțelegerii fenomenelor din multe țări [122] .

Note

  1. ↑ 1 2 Sukhikh I. N. Literatura rusă. Secolul XIX  // Steaua . - 2006. - Nr 5 . Arhivat din original pe 15 august 2016.
  2. ↑ 1 2 Bozhovici M. Marea călătorie a lui „Oblomov”: romanul lui Goncharov în lumina „călătoriei educaționale”  // New Literary Review . - 2010. - Nr. 106 . Arhivat din original pe 15 august 2016.
  3. ↑ Kalinin Yu. Conexiuni Dacha  // Neva . - 2004. - Nr. 8 . Arhivat din original pe 15 august 2016.
  4. ↑ Balakin, 2000 , p. 399.
  5. ↑ Ornatskaia, 1986 , p. 765-766.
  6. ↑ Fokin, 2013 , p. 177.
  7. ↑ Balakin, 2000 , p. 400.
  8. ↑ Balakin, 2000 , p. 401.
  9. ↑ Ornatskaia, 1986 , p. 767.
  10. ↑ Balakin, 2000 , p. 398.
  11. ↑ Balakin, 2000 , p. 413.
  12. ↑ Ornatskaia, 1986 , p. 770.
  13. ↑ Balakin, 2000 , p. 445.
  14. ↑ Balakin, 2000 , p. 447-448.
  15. ↑ Balakin, 2000 , p. 448.
  16. ↑ Ornatskaia, 1986 , p. 773.
  17. ↑ 1 2 Ornatskaya, 1986 , p. 775.
  18. ↑ Balakin, 2000 , p. 459.
  19. ↑ Balakin, 2000 , p. 461.
  20. ↑ Balakin, 2000 , p. 464-465.
  21. ↑ Balakin, 2000 , p. 466.
  22. ↑ Melnik, 2012 , p. 157.
  23. ↑ Loshchits, 1977 , p. 104.
  24. ↑ Balakin, 2000 , p. 406-407.
  25. ↑ Melnik, 2012 , p. 162-178.
  26. ↑ Loshchits, 1977 , p. 348.
  27. ↑ 1 2 3 4 Yakimova L.P. „Fregata Pallada” ca o carte despre o călătorie în jurul lumii în contextul motivelor cercurilor și semnificația misterioasă a literei „O”  // Lumini siberiene . - 2012. - Nr. 12 . Arhivat din original pe 15 august 2016.
  28. ↑ 1 2 Lotman Yu. M. Modernitatea între Est și Vest // Znamya . - 1997. - Nr 9 .
  29. ↑ Loshchits, 1977 , p. 104-105.
  30. ↑ Loshchits, 1977 , p. 106.
  31. ↑ Loshchits, 1977 , p. 107-108.
  32. ↑ Loshchits, 1977 , p. 109-110.
  33. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 177.
  34. ↑ Loshchits, 1977 , p. 112-113.
  35. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 177-178.
  36. ↑ Loshchits, 1977 , p. 116.
  37. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 178.
  38. ↑ Davydov G. Real Goncharov  // Banner . - 2012. - Nr 9 . Arhivat din original pe 15 august 2016.
  39. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 182-184.
  40. ↑ Loshchits, 1977 , p. 120.
  41. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 185-186.
  42. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 189-191.
  43. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 191-193.
  44. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 196.
  45. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 191.
  46. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 192.
  47. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 193.
  48. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 158-159.
  49. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 159.
  50. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 160.
  51. ↑ Balakin, 2000 , p. 411.
  52. ↑ Balakin, 2000 , p. 412-413.
  53. ↑ Galenko V. Ayansky tract  // În jurul lumii . - 1986. - Iunie. Arhivat din original pe 20 octombrie 2019.
  54. ↑ Balakin, 2000 , p. 413-414.
  55. ↑ Balakin, 2000 , p. 414-415.
  56. ↑ 1 2 Balakin, 2000 , p. 415.
  57. ↑ Tyunkin, 1972 , p. 329.
  58. ↑ Balakin, 2000 , p. 402-403.
  59. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 135.
  60. ↑ Loshchits, 1977 , p. 122.
  61. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 80.
  62. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 74.
  63. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 140-141.
  64. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 141-142.
  65. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 142.
  66. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 142-143.
  67. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 75.
  68. ↑ Balakin, 2000 , p. 417.
  69. ↑ Balakin, 2000 , p. 419.
  70. ↑ Balakin, 2000 , p. 418.
  71. ↑ 1 2 Balakin, 2000 , p. 420.
  72. ↑ Balakin, 2000 , p. 421.
  73. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 74-76.
  74. ↑ Loshchits, 1977 , p. 118.
  75. ↑ Balakin, 2000 , p. 405.
  76. ↑ Balakin, 2000 , p. 421-422.
  77. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 76-77.
  78. ↑ Balakin, 2000 , p. 423-424.
  79. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 77-78.
  80. ↑ Balakin, 2000 , p. 425-426.
  81. ↑ Melnik, 2012 , p. 160.
  82. ↑ Engelhardt, 2000 , p. 81.
  83. ↑ Balakin, 2000 , p. 437.
  84. ↑ Balakin, 2000 , p. 440.
  85. ↑ Loshchits, 1977 , p. 112.
  86. ↑ Balakin, 2000 , p. 441.
  87. ↑ David Zaslavsky . Fregata „Pallada” // Pravda . - 1937. - Nr. 17 iunie .
  88. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 207-208.
  89. ↑ Balakin, 2000 , p. 491-493.
  90. ↑ Balakin, 2000 , p. 479.
  91. ↑ Balakin, 2000 , p. 489.
  92. ↑ Balakin, 2000 , p. 490.
  93. ↑ Balakin, 2000 , p. 496.
  94. ↑ Balakin, 2000 , p. 500.
  95. ↑ Balakin, 2000 , p. 505-506.
  96. ↑ Naumova I. O. împrumuturi engleze în eseuri de călătorie de I. A. Goncharov „Fregata Pallada”  // Buletinul Universității de Prietenie a Popoarelor din Rusia. - 2012. - Nr. 3 . Arhivat din original pe 17 august 2016.
  97. ↑ 1 2 Balakin, 2000 , p. 524.
  98. ↑ Balakin, 2000 , p. 525.
  99. ↑ Balakin, 2000 , p. 527.
  100. ↑ Balakin, 2000 , p. 529.
  101. ↑ Balakin, 2000 , p. 533.
  102. ↑ Weil P. L. Cuvântul pe drum  // Literatură străină. - 2007. - Nr. 11 . Arhivat din original pe 15 august 2016. .
  103. ↑ 1 2 Krasnoshchekova, 1997 , p. 147.
  104. ↑ Balakin, 2000 , p. 487.
  105. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 148.
  106. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 149.
  107. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 150-151.
  108. ↑ Balakin, 2000 , p. 488-489.
  109. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 153.
  110. ↑ Balakin, 2000 , p. 481.
  111. ↑ Balakin, 2000 , p. 482.
  112. ↑ Balakin, 2000 , p. 482-483.
  113. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 154-155.
  114. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 162.
  115. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 165.
  116. ↑ Ornatskaia, 1986 , p. 777-778.
  117. ↑ Ornatskaia, 1986 , p. 779.
  118. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 216.
  119. ↑ 1 2 Krasnoshchekova, 1997 , p. 218.
  120. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 217.
  121. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 218-219.
  122. ↑ Krasnoshchekova, 1997 , p. 220.

Literatură

Link -uri