„ Drumul de iarnă ” ( Winterreise ; Op. 90, D 911) este al doilea ciclu de cântece al lui Schubert , un exemplu clasic al acestui gen muzical .
Constă din două părți, fiecare cu 12 cântece după cuvintele lui W. Müller , care au fost compuse în februarie și, respectiv, octombrie 1827 . Aceste două părți au fost publicate de Haslinger, prima la 14 ianuarie 1828 și a doua la 30 decembrie 1828.
În comparație cu ciclul anterior „The Beautiful Miller ” (1823), tonul este mai sumbru, plin de pesimism . Aceasta este una dintre ultimele lucrări ale compozitorului . Inițial, ciclul a fost destinat tenorului și, pentru prima dată, un pianist participă pe picior de egalitate cu vocalistul la crearea unei imagini muzicale .
Eroul liric al „cununei cântecelor teribile” (cum și-a numit însuși Schubert opera [1] ) apare în fața ascultătorului din unghiuri diferite. Fiecare cântec, rezolvat ca un monolog al unui iubit, dezvăluie noi nuanțe emoționale și adâncește caracteristicile sale psihologice:
Drama amoroasă se dovedește a fi doar o condiție prealabilă pentru rătăcirile fără scop ale eroului, încercarea sa zadarnică de a scăpa de el însuși, din suferința sa. Deoarece aici nu există un complot definit, mijloacele pur muzicale de unificare (conexiuni de intonație, plan tonal) sunt de mare importanță [2] .
Pe 16 decembrie 2001 , la Hamburg a avut loc premiera mondială a baletului The Winter Road de John Neumeier . „A Wreath of Spooky Songs” sună acolo într-o versiune orchestrală a compozitorului german contemporan Hans Zehnder. În centrul producției se află tema pierderii încrederii în lume [3] .
Ciclul „Drumul de iarnă” joacă un rol de formare a intrigii în filmele „ Pianist ” și „ Drumul de iarnă ”. Cel mai recent poem supraviețuitor al lui Mikhail Kuzmin se încheie cu cuvintele: „Vrei un cântec ca recompensă? / Winterreise ... ax de spumă " [4] .
![]() | ||||
---|---|---|---|---|
Dicționare și enciclopedii | ||||
|