Funcția de investiții keynesiană

Funcția keynesiană de investiții  este cea mai populară funcție de climat investițional dezvoltată de John Maynard Keynes [1] .

Fundal

În primul rând  , factorul motivant al cererii de investiții este venitul net. În același timp, Keynes a înțeles profitul net ca venit net, care rămâne după rambursarea cheltuielilor curente și amortizarea .

În al doilea rând  , întrucât investițiile aduc rezultate nu atunci când sunt realizate, ci în viitor, Keynes a pornit de la necesitatea de a lua în considerare profitul care este așteptat pe toată durata de viață a capitalului fix. Acest lucru face necesară actualizarea veniturilor viitoare.

În al treilea rând  , randamentul așteptat al investiției este comparat cu reînnoirea valorii proprietății de capital, care este determinată de costurile asociate cu înlocuirea acestuia.

Pentru a compara randamentele așteptate cu valoarea activelor de capital, Keynes folosește eficiența marginală a capitalului. Sub eficiența marginală a capitalului, el a înțeles o astfel de rată a dobânzii care echilibrează valoarea actualizată a venitului așteptat cu valoarea activelor de capital. Acest rol al eficienței marginale a capitalului poate fi demonstrat prin următoarea formulă:

unde K  este costul proprietății de capital (proiect de investiții); PR t  - profitul așteptat (net) R  - eficiența marginală a capitalului; t  reprezintă anii în care capitalul imobiliar trebuie utilizat. Eficiența marginală a capitalului individual depinde de rata rentabilității proprietății de capital, adică de raportul P = PR / K

Cu cât este mai mare rata de rentabilitate a activelor de capital, cu atât este mai mare rata dobânzii care este capabilă să echilibreze valoarea activelor de capital cu valoarea actualizată a rentabilității așteptate. Fiecare tip de proprietate de capital are o rată de rentabilitate diferită și, prin urmare, o eficiență marginală diferită a capitalului. Keynes a făcut distincția între eficiența marginală a capitalului individual și eficiența marginală a capitalului total. În același timp, rolul eficienței marginale a capitalului total este jucat de eficiența marginală ridicată a capitalurilor individuale. Într-un context larg, rolul eficienței marginale a capitalului total este jucat de un astfel de nivel de venit, care este maximul dintre toate opțiunile de investiții posibile (reale și financiare).

Pentru ca investițiile într-un proiect de investiții să fie viabile din punct de vedere economic, rata dobânzii la care se achiziționează fondurile de investiții trebuie să fie mai mică decât rata dobânzii, care joacă rolul eficienței marginale a capitalului, adică i<R* . Numai în această condiție valoarea cu adevărat actualizată a venitului așteptat va depăși valoarea proprietății de capital, drept urmare investitorul, pe lângă rambursarea fondurilor sale, va primi venituri suplimentare. Aceasta înseamnă că eficiența marginală a capitalului servește ca limită superioară a ratei dobânzii, care este prețul investiției.

De exemplu, pe axa orizontală a graficului sunt plasate patru proiecte de investiții, a căror eficiență marginală a capitalului este de 20%, 18%, 12%, respectiv 8%. Pe axa verticală a graficului se află rata dobânzii în intervalul de la 0% la 20%. Eficiența marginală a capitalului total este de 20%, ceea ce corespunde eficienței marginale a capitalului primului proiect de investiții, care este cea mai mare dintre toate opțiunile de investiții. Dacă rata dobânzii este de 20%, atunci cererea de investiții este zero, deoarece nu există proiecte de investiții a căror eficiență marginală a capitalului depășește 20%. Dacă rata dobânzii este redusă la 15%, va fi fezabilă din punct de vedere economic să se investească în primul și al doilea proiect, a cărui eficiență marginală a capitalului (20%, 18%) depășește 15%. Aceasta înseamnă că cererea de investiții se stabilește. Reducerea ratei dobânzii la 10% crește cererea de investiții la o valoare, iar reducerea ratei dobânzii la 5% crește cererea de investiții la valoarea sumei proiectelor de investiții.

Deci, atunci când rata dobânzii scade, cererea de investiții crește. Aceasta indică faptul că investiția este invers legată de rata dobânzii, al cărei nivel nu poate depăși eficiența marginală a capitalului. Pe baza acestui fapt, funcția keynesiană a investiției poate fi exprimată prin următoarea ecuație:

Note

  1. ↑ A. G. Savcenko, O. V. Pasechnik. Ajutor didactic pentru auto-studiul disciplinei. Macroeconomie // 2007. P. 94-103

Link -uri