Constituția siciliană este legea de bază întocmită de Parlamentul sicilian și adoptată de regele Ferdinand I la 19 iulie 1812, care a durat până la 8 decembrie 1816.
Sub influența britanică, la 19 iulie 1812, Parlamentul sicilian s-a întrunit într-o sesiune extraordinară și a votat articolele noii constituții. Intenția guvernului britanic a fost de a exporta modelul constituțional liberal în stil anglo-saxon și descentralizarea administrativă împotriva răspândirii modelului burghezo-democratic napoleonian.
În timp ce Constituția de la Cadiz revendică ideologia politică din 1789, depășind accentul pus pe legislativ, versiunea siciliană a modelului englez, deși inclusă printre „inovatori”, reprezintă un fel de deschidere pentru experimentele ulterioare între director și restaurare. Aceste două modele constituționale ar trebui luate în considerare în legătură cu două tipuri diferite de constituționalism englez și francez, diferența esențială între care constă în scopurile lor politice diferite. Sistemul englez liberal-moderat a subliniat supremația executivului, cel franco-iacobin un concept legislativ, exprimat deja în constituția din 1791 și în constituția din 1793.
Constituția din 1812 este de natură contractuală și, ca toate tratatele, exprimă interesele și prerogativele părților la tratat: britanicii, baronii sicilieni, regele și Biserica catolică. Regele a jucat un rol decisiv prin faptul că a dat o evaluare fiecărui articol propus de Parlament.