Organizatie sociala

Organizarea socială a societății ( din lat. organizio - „formez”, „comun un aspect zvelt” < lat.  organum  - „unealtă, unealtă”) - ordinea socială normativă stabilită în societate, precum și activitățile care vizează la menţinerea sau aducerea la ea.

Organizarea este adesea înțeleasă ca 1) proprietatea societății în ansamblu sau a oricărui obiect social de a avea o structură ordonată și 2) activități asociate cu o distribuție clară a funcțiilor și delegarea autorității, reglementarea și coordonarea acțiunilor, management.

În primul caz, termenul „organizație” înseamnă ordinea socială stabilită în sistem ca întreg sau subsistemele sale individuale. De exemplu, organizarea puterii de stat după principiul administrativ-teritorial, sau organizarea cheltuielilor la o întreprindere printr-un sistem de norme pentru producerea și calificarea muncii.

În al doilea caz, termenul de „organizație” caracterizează momentul activității asociat managementului. De exemplu, un manager organizează un proces de producție, ceea ce înseamnă că trebuie să plaseze oamenii în locurile lor de muncă în așa fel încât să asigure continuitatea și funcționarea neîntreruptă a acestuia.

Astfel, organizația este înțeleasă ca o anumită ordine normativă, care este asigurată de întregul ansamblu de mecanisme de reglementare și acțiuni întreprinse pentru a o menține și a o aduce la ea.

Există însă și un al treilea sens, mai special, al acestui termen în societate: „organizarea socială” este o unitate socială specifică care unește indivizii într-un grup care realizează în comun și coordonat un scop comun (N. Smelser). O organizație socială, scrie N. Smelser, este un grup social secundar format pentru a atinge anumite scopuri. [1] . „Dicționarul Enciclopedic Filosofic” (M., 1983) face distincție între sensurile largi și înguste ale organizării sociale. În sens larg, acest concept „caracterizează modalitățile de ordonare și reglare a acțiunilor indivizilor și grupurilor sociale...”. Într-un sens mai restrâns, „o organizație socială este un grup relativ autonom de oameni, concentrat pe atingerea unui scop prefixat, a cărui implementare necesită acțiuni comune și coordonate” [2] . Dar, în orice caz, organizația se caracterizează prin ierarhie și manevrabilitate. Potrivit lui A. I. Prigogine, „organizațiile apar”, scrie el, „când atingerea oricăror obiective comune se realizează prin atingerea scopurilor individuale; sau când realizarea scopurilor individuale se realizează prin promovarea şi realizarea unor scopuri comune” [3] .

Definiție

O organizație socială  este un grup țintă (grup secundar și practic) care decurge dintr-o nevoie socială și este o modalitate ordonată, reglementată și coordonată de activitate comună care aplică un anumit algoritm acțiunilor persoanelor grupate în jurul unui set de scopuri: prescripții sociale și așteptări ( roluri sociale ).

Semne de organizare socială

Organizațiile sociale sunt elemente necesare ale structurii sociale a societății , împreună cu comunitățile sociale , grupurile sociale și instituțiile sociale și nu sunt reductibile la niciuna dintre ele.

Trei caracteristici specifice disting organizațiile sociale de acestea:

în primul rând, organizațiile sunt, în primul rând, grupuri practice, și nu cele sociale, axate pe atingerea unor scopuri raționale, funcționale, imediate;

în al doilea rând, organizațiile sunt comunități de oameni care se caracterizează printr-un grad ridicat de formalizare. Spre deosebire de comunitățile sociale, structura lor internă este foarte formalizată, normativă și standardizată, în sensul că regulile, reglementările și rutinele acoperă aproape întreaga sferă de comportament a membrilor săi.

în al treilea rând, organizațiile, spre deosebire de instituțiile sociale, sunt foarte dependente de compoziția calitativă a participanților, de calitățile personale ale membrilor lor, organizatori, proprietățile grupului lor (organizare, coeziune, solidaritate, mobilitate, manevrabilitate etc.), compoziția se modifică - aceasta schimba „fața” organizației.

Structura organizării sociale formale este caracterizată de următoarele caracteristici:

  1. raționalitatea , adică în centrul formării și activității sale se află principiul oportunității, utilității, mișcării conștiente către un scop specific;
  2. impersonalitatea , adică ea (organizația) este indiferentă față de caracteristicile personale individuale ale membrilor săi, deoarece este concepută pentru relații stabilite în funcție de o funcție dată;
  3. relații de servicii , adică prevede și reglementează numai relațiile de servicii;
  4. funcționalitate , subordonată în activitățile și comunicările sale unor scopuri funcționale (necesare, necesare);
  5. prezența organizatorilor , persoane implicate sistematic în managementul acesteia, adică are (în cele mai multe cazuri) o legătură managerială („nucleu”), personal administrativ responsabil în mod constant de menținerea stabilității organizației, coordonarea interacțiunilor membrilor acesteia și eficacitatea activităților sale în ansamblu.

Structura organizării sociale

Organizarea socială poate fi împărțită în structuri formale și informale. Structura formală a unei organizații sociale include următoarele elemente (componente):

Tipuri de organizații sociale

În funcție de designul structurii organizaționale, organizațiile sociale sunt împărțite în formale și informale.

Există trei caracteristici principale ale acestui fenomen:

a) spontaneitatea, adică apariția neplanificată;

b) existenţa şi funcţionarea împreună (în paralel) cu organizarea formală;

c) caracteristica principală este conținutul neoficial, „non-business” al relațiilor interpersonale .

În multe organizații formale, există organizații informale care apar pe cont propriu, în care oamenii se grupează în jurul unuia sau mai multor oameni și interacționează în mod regulat unul cu celălalt.

Tipuri de organizații sociale

Organizarea este adesea folosită în legătură cu concepte precum munca, producția și organizarea socială .

I. O organizație a muncii este: un ansamblu fixat din punct de vedere organizațional de oameni care acționează conform unui singur plan pentru a atinge un scop care este semnificativ pentru toți membrii organizației și pentru a crea un anumit produs sau serviciu necesar din punct de vedere social. Este necesar să se facă distincția între concepte precum munca și organizarea producției. Organizația muncii este mult mai largă decât organizația de producție și include lucrători din organizații de producție, științifice, educaționale, medicale, culturale, educaționale, administrative și alte organizații.

II. Organizația de producție se referă numai la sfera producției materiale , ea unește lucrătorii în scopul producerii de bunuri materiale. Organizațiile muncii funcționează în toate sferele vieții publice și diferă unele de altele în principal după două criterii:

1) după forma de proprietate. În prezent, se pot distinge următoarele forme de proprietate:

un stat;

b) cooperativă;

c) stoc;

d) proprietatea colectivului de muncă;

e) privat;

f) în comun cu capital străin;

g) străină;

2) pe domenii de activitate:

a) organizații care activează în domeniul producției de materiale (în industrie, construcții, transporturi, agricultură etc.),

b) organizații care funcționează în sfera neproductivă (instituții de cultură, sănătate, educație etc.).

III.Organizaţii publice - asociaţii non-guvernamentale/neguvernamentale de voluntariat ale cetăţenilor bazate pe interese şi scopuri comune. Ecologic, politic, sportiv, de agrement, caritabil, cultural etc.

După gradul de coeziune dintre organizaţiile sociale se disting: organizaţie-asociaţie, organizaţie-cooperare, organizaţie-colectivă, organizaţie-corporaţie.

Note

  1. ↑ Vezi: Smelser N. Sociologie. Pe. din engleza. M., „Phoenix”, 1994. S. 189, 636.
  2. ↑ Dicţionar Enciclopedic Filosofic. M., 1983. P. 463.
  3. ↑ Prigogine A.I. Sociologia modernă a organizațiilor. M., 1995 p. 45.

Literatură

  Accesați articolul Wikidata  Dicționare și enciclopedii