Modelul socio-psihologic de comunicare al lui T. Newcomb este o teorie cognitivă socio-psihologică dezvoltată și publicată în 1953 de sociologul și psihologul american Theodore Newcomb ( ing. Theodore Mead Newcomb ; 24 iulie 1903 - 28 decembrie 1984 ). Modelul Newcomb ia în considerare relația dintre participanți și obiectul comunicării și descrie influența acestor relații asupra naturii și rezultatului interacțiunii comunicative. Modelul se bazează pe presupunerea că comunicarea îndeplinește o funcție socială necesară, permițând doi sau mai mulți subiecți să mențină aceleași orientări „simetrice [1] ” unul în raport cu celălalt și cu obiectele lumii înconjurătoare [1] .
Ca model de lucru, Newcomb a propus o situație de interacțiune comunicativă simplă în care doi subiecți (A și B) intră în comunicare despre un obiect exterior lor (X). În acest caz, orice variantă a unei interacțiuni complexe poate fi redusă la un set de interacțiuni simple. Modelul Newcomb se bazează pe presupunerea că există o interdependență între relația subiectului A cu subiectul B, relația subiectului A cu obiectul X și relația subiectului B cu obiectul X [1] . În același timp, sistemul tinde spre simetrie , adică pentru aceeași evaluare a obiectelor cu o evaluare reciprocă simetrică a subiecților . Modelul lui Newcomb nu consideră mesajul ca o parte separată a procesului comunicativ și se concentrează în principal pe funcțiile sociale ale comunicării. Astfel, modelul lui Newcomb răspunde la întrebările: cum afectează relația dintre subiecți comunicarea; care sunt funcțiile sociale ale comunicării; care sunt premisele necesare pentru intrarea subiectelor în comunicare [2] .
Newcomb descrie cel mai simplu act de comunicare ca un subiect (A) care transmite informații despre un obiect sau fenomen (X) unui subiect (B). O astfel de descriere a actului comunicativ a stat la baza sistemului ABX, care este nucleul modelului. Sistemul ABX este un model de lucru al procesului comunicativ și este reprezentat printr-o diagramă sub forma unui triunghi isoscel, ale cărui vârfuri reprezintă, respectiv, doi indivizi A și B și un obiect extern X în cadrul unui sistem comunicativ [3] . În acest sistem apar patru tipuri de orientare: de la A la B, de la B la A, de la A la X și de la B la X. Comunicarea este un proces care menține componentele de orientare ale sistemului prin transmiterea de informații despre orice modificări, oferind astfel o oportunitate de a rezolva diferențele emergente. Ca A și B pot fi subiecți sociali de orice tip - indivizi, grupuri sociale, organizații sociale, comunități de masă [2] .
Conceptul de simetrieSimetria este conceptul central al modelului Newcomb. El crede că în dezvoltarea ei situația comunicativă are o tendință constantă spre simetrie. În consecință, subiecții care participă la comunicare sunt motivați să formeze, ca rezultat al interacțiunii, orientări similare față de obiectul X.
O situație comunicativă simetrică are dimensiuni diferite. Putem vorbi despre o înțelegere comună a subiectului, despre care se realizează comunicarea (coorientarea cognitivă - coincidența componentei raționale a atitudinii ) și despre asemănarea sentimentelor și emoțiilor trăite în legătură cu acesta (coorientarea afectivă). - coincidenţa componentei emoţionale a atitudinii).
Newcomb descrie o serie de factori socio-psihologici care determină dorința unei situații comunicative de simetrie:
Potrivit lui Newcomb, rolul social al comunicării este de a menține echilibrul social și stabilitatea în sistemul social prin realizarea simetriei în diverse situații de comunicare. Acest rol de comunicare este determinat de nevoia psihologică a unei persoane de orientare, care o încurajează să intre în comunicare. Orientarea în acest context se referă la o evaluare emoțională bazată pe conștientizarea cognitivă a unui obiect. Conștientizarea cognitivă este informația stăpânită de subiect despre obiect.
Newcomb scrie că orientarea poate fi descrisă ca atitudine pozitivă (+) sau negativă (-). O atitudine pozitivă se caracterizează prin simpatie pentru un obiect și o dorință de a interacționa cu acesta, una negativă se caracterizează prin antipatie și evitarea obiectului. Potrivit lui David Myers , o atitudine este o reacție evaluativă favorabilă sau nefavorabilă, manifestată în credințe, sentimente și comportament intenționat [5] .
Modelul sugerează că dezechilibrul pozițiilor indivizilor A și B față de X sau în relația dintre ei în condiții adecvate va stimula procesul de comunicare care vizează realizarea „simetriei”, aceeași evaluare a obiectelor cu aceeași evaluare reciprocă a subiecților, care se numește în mod obișnuit sistemele de relații „starea normală” [2] .
În 1959, Newcomb și-a completat ulterior modelul cu unele restricții, precizând, în special, condițiile necesare în care va fi inițiat procesul de comunicare:
Potrivit lui Newcomb, comunicarea în forma ei elementară este posibilă atunci când doi subiecți – A și B – simt nevoia de orientare și de dezvoltare a atitudinilor în raport cu obiectul exterior X și unul față de celălalt [6] .
Modelul de comunicare Newcomb arată că subiecții apelează la anumite surse de informații în funcție de convingerile lor actuale în căutarea informațiilor care să-și întărească și să-și justifice comportamentul. Modelul nu ia în considerare alte cauze și funcții ale procesului de comunicare. [7]