Clivaj

Clivajul în mineralogie  este capacitatea cristalelor și a boabelor cristaline de a se împărți sau despica de-a lungul anumitor direcții cristalografice. Această proprietate mecanică a mediilor cristaline este asociată cu structura lor internă (raportul forțelor de coeziune din rețeaua cristalină) și nu depinde de forma exterioară a cristalelor. Prin urmare, această caracteristică este una dintre caracteristicile de diagnosticare importante ale mineralelor.

Scara de scindare minerală

Gradul de perfecțiune al manifestării clivajului este determinat conform scalei acceptate în cinci trepte [1] :

  1. Clivajul este foarte perfect  - cristalul este capabil să se despartă în plăci subțiri sau frunze fără dificultate, este dificil să obții o rupere decât prin clivaj (exemple: mica , clorit ).
  2. Clivajul este perfect  - în care cristalele sunt despicate cu un ciocan și se obțin întotdeauna decoltații de clivaj, asemănătoare cu cristale reale ( feldspat , calcit , galenă , sare gemă , ortoclază ).
  3. Clivajul este mediu  - planurile de clivaj și fracturile inegale în direcții aleatorii sunt vizibile pe fragmentele de minerale ( hornblendă ).
  4. Clivaj imperfect  - clivajul se găsește cu dificultate, fracturi cu suprafețe neuniforme ( apatit , sulf , olivină , ametist ).
  5. Clivajul este foarte imperfect  - clivajul este practic absent și se găsește în cazuri excepționale ( corindon , aur , platină , magnetit ). Astfel de corpuri au adesea o fractură concoidală .

Direcții împărțite

Direcțiile de despicare depind de forma cristalografică simplă a cristalului și pot apărea în una, două, trei sau mai multe direcții:

Note

  1. ↑ Betekhtin A. G. Cleavage and fracture // Mineralogie. - M . : Gosgeoltekhizdat, 1950. - S. 96-99.

Literatură

Link -uri