Hongaku este ( chineză : 本覺) o doctrină budistă din Asia de Est , care înseamnă iluminare „înnăscută”, „interioară” sau „originală”, afirmând că iluminarea sau o stare ideală nu este un scop de atins și nici potențialul de realizare. , ci statutul real al tuturor lucrurilor.
Doctrina iluminismului original a dominat budismul Tendai din secolul al XI-lea până la începutul secolului al XVII-lea și a influențat profund religia și cultura japoneză medievală.
Ideea principală a honkagu este că în interiorul experienței noastre - senzații, gânduri, dorințe disparate - există întotdeauna un nucleu, identic cu Buddha. Sau, mai larg: că orice lucruri, fenomene, evenimente accesibile experienței au și ele un astfel de nucleu și depășește lumea impermanenței, aparține lumii lui Buddha.
Ideea originală a iluminării ca tradiție intelectuală tendai specifică pare să-și fi luat naștere la mijlocul secolului al XI-lea, când învățăturile hongaku au început să fie transmise de la maestru la student sub formă de transmisii orale (kuden) [1] . În cele din urmă, aceste transmisii au fost notate în câteva propoziții pe bucăți separate de hârtie numite kirikami, care la rândul lor au fost compilate în texte mari atribuite retrospectiv marilor maeștri ai trecutului Tendai, precum Saichu (767-822), Ennin (794). -864), sau Genshin (942-1017) [2] . Astfel, datarea exactă a unei anumite colecții sau a ideilor pe care le conține este extrem de dificilă. În secolele al XIII-lea și al XIV-lea au început să fie sistematizate doctrinele acestor transmiteri orale ale colecțiilor; Savanții Tendai au început, de asemenea, să comenteze textele tradiționale din Tiantai și însăși Sutra Lotusului, reinterpretându-le din punctul de vedere al hongaku. Numai din secolele XIV până în secolele XV pot fi stabilite cu relativă certitudine datarea și paternitatea acestei literaturi.
Doctrina iluminării înnăscute a fost foarte influentă din epoca guvernării închise (1086-1185) până în perioada Edo (1688-1735).
Doctrina originală a iluminării a fost descrisă ca punctul culminant al dezvoltării conceptelor lui Makhina de non-dualitate. O altă influență importantă asupra dezvoltării doctrinei originale a fost budismul tantric, în special afirmația sa că toate fenomenele - forme, culori, sunete etc. - sunt acțiunile lui Buddha primordial sau cosmic care pătrunde în univers. Celebrul savant Tamura Yoshiro (1921-1989) [3] a remarcat că în gândirea iluministă originală, tărâmul absolut al adevărului sau principiului abstract (ri) și tărâmul condiționat al realităților concrete (ji) sunt interconectate. Cu alte cuvinte, nu există o realitate în spatele sau în fața lumii fenomenale; apărând și murind din clipă în clipă, toate lucrurile, oricare ar fi ele, sunt apreciate absolut ca expresii ale iluminării primordiale. Această idee este de obicei exprimată în expresii precum „toate dharmele sunt buddhadharma”, „pângăririle nu sunt altceva decât iluminare” și „samsara nu este altceva decât nirvana” [4] .
Din acest punct de vedere, Buddha, care radiază lumină și sunt înzestrați cu semne excelente, sunt doar semne temporare care îi inspiră pe cei neluminați. Adevăratul Buddha este toate ființele obișnuite. De fapt, „el” nu este deloc o persoană, fie că este istoric sau mitologic, ci adevăratul aspect al tuturor lucrurilor. Despre acest buddha se spune că este „neprodus”, fără început sau sfârșit; el este mereu prezent. Această viziune asupra lui Buddha este legată de „învățătura de origine” (honmon) a Sutrei Lotusului, care afirmă că Buddha Shakyamuni a atins pentru prima dată iluminarea într-un moment din trecutul inimaginabil de îndepărtat.
Înțelepciunea convențională susține că iluminarea este atinsă ca punctul culminant al unui proces liniar în care practicantul acumulează treptat merite, eradică pângăririle și în cele din urmă atinge iluminarea. Literatura originală a iluminismului descrie acest punct de vedere ca o perspectivă a „iluminării dobândite” care „procesează de la cauză (practică) la efect (iluminare)”; în cel mai bun caz, se consideră oportun să încurajeze opinia ignorantă și, în cel mai rău caz, înșelătoare.
Doctrina originală a iluminării schimbă această focalizare în „tranziția de la investigație la acțiune”. Cu alte cuvinte, practica este văzută nu ca o cauză a iluminării care nu a fost încă atinsă, ci ca o expresie a iluminării deja prezentă. De asemenea, poate fi exprimat ca o tranziție de la o reprezentare liniară la o mandala a timpului, unde practica și iluminarea apar în același timp.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, a existat o controversă considerabilă asupra semnificației culturale și a implicațiilor etice ale acestei doctrine. Unii savanți văd în gândirea iluminismului original o spiritualitate japoneză eternă care afirmă natura și se adaptează la realități fenomenale. Alții văd acest lucru ca pe un antinomianism periculos care subminează atât disciplina religioasă, cât și standardele morale. Începând cu anii 1980, mișcarea intelectuală cunoscută sub numele de „Budhismul critic” (hihan Bukky are) a denunțat gândirea iluminismului original ca fiind o ideologie autoritara care, sacralizând toate lucrurile așa cum sunt, întărește efectiv status quo-ul și legitimează nedreptatea socială. Cu toate acestea, astfel de afirmații polemice ample au avut tendința de a umfla termenul „iluminism original” dincolo de utilitatea sa ca categorie analitică și de a ignora contextul său istoric specific în Tendai medieval.