Convenția Alpină este un tratat teritorial internațional menit să asigure dezvoltarea durabilă a regiunii montane alpine. Iniţiată de Uniunea Europeană şi 8 state din regiune (Austria, Germania, Italia, Liechtenstein, Monaco, Slovenia, Franţa şi Elveţia), Convenţia Alpină a fost deschisă spre semnare în 1991 şi a intrat în vigoare în 1995. Sarcinile Alpinei Convenția includ protecția mediului, păstrarea tradițiilor culturale, precum și dezvoltarea cuprinzătoare a țărilor situate pe teritoriul său. Sarcinile stabilite de Convenție sunt îndeplinite prin Protocoale forestiere speciale, care țin cont de caracteristicile specifice ale regiunii care depășesc granițele naționale.
Suprafața totală a teritoriilor acoperite de Convenția Alpină este de 190.959 km² (73.730 mi2), aici sunt situate 5.867 de municipalități (date din ianuarie 2008). Lungimea totală a conturului, care include (parțial) teritoriile a opt state, este de 1200 km (746 mi), iar cea mai largă parte a regiunii (300 km sau 186 mi), alungită de la nord-est la sud-vest, este situată între Bavaria și nordul Italiei. Cele mai mari state incluse în Convenție sunt Austria și Italia , acestea reprezentând mai mult de 55% din teritoriu. Împreună cu Franța, aceștia ocupă 3/4 din întreaga suprafață a regiunii în care funcționează Convenția. Urmează regiunile alpine Franța , Elveția , Germania și Slovenia , precum și două state europene mici - principatele Liechtenstein și Monaco . Aflati chiar in inima Europei, Alpii au fost intotdeauna un teritoriu de o importanta deosebita nu numai pentru locuitorii lor (si este de aproape 14 milioane de oameni - conform 2007), ci si pentru locuitorii regiunilor invecinate.
Obiectivele Convenției Alpine sunt de a dezvolta o moștenire comună a regiunii și de a o păstra pentru generațiile viitoare prin cooperare interetnică, implicând în acest proces guvernele naționale, autoritățile locale, comunitatea științifică, mediul de afaceri privat și societatea civilă. Convenția pornește de la faptul că Alpii sunt un teritoriu montan unic și unificat în care converg interesele multor țări. Convenția este un document-cadru care stabilește principiile fundamentale pentru dezvoltarea durabilă a regiunii.
Implementarea principiilor enunțate în Convenția-cadru este reglementată de protocoale speciale care definesc măsuri specifice pentru protecția mediului și dezvoltarea durabilă a regiunii alpine. În prezent sunt opt. Acestea sunt „Protocolul privind amenajarea teritoriului și dezvoltarea durabilă”, „Protocolul privind protecția mediului și a peisajului”, „Protocolul privind agricultura montană”, „Protocolul forestier”, „Protocolul privind turismul”, „Protocolul asupra energiei”, „Protocolul asupra solului”. Conservare”, „Protocol privind transportul”. Pe lângă acestea, în noiembrie 2006, au fost adoptate două declarații ministeriale: declarația „Despre demografie și cultură” și declarația „Cu privire la schimbările climatice”, care în 2009 a devenit baza „Planului de acțiune” care vizează conservarea condițiilor climatice în Alpii [1 ] .
Organul suprem al comunității alpine este Conferința miniștrilor, convocată o dată la doi ani de statul care prezidează Convenția alpină (țara care prezidează este aleasă pentru o perioadă de 2 ani). Întâlnirile Conferinței Ministeriale, toate programele, proiectele și instituțiile Convenției Alpine sunt deschise participării observatorilor externi - reprezentanți ai ONU și ai structurilor sale, ai Consiliului Europei, țărilor europene, organizațiilor naționale neguvernamentale, oameni de știință, experți. . Deciziile se iau prin consens.
Secretariatul Permanent este organul administrativ și asigură serviciile necesare instituțiilor Convenției Alpine.
În caz de necesitate deosebită de a rezolva probleme specifice în cadrul Convenției, se pot crea grupuri de lucru și platforme care analizează situația ținând cont de informațiile științifice primite. În prezent, s-au format 10 grupuri de lucru în domenii precum: