Vahka

Versiunea actuală a paginii nu a fost încă revizuită de colaboratori experimentați și poate diferi semnificativ de versiunea revizuită la 10 septembrie 2018; verificările necesită 2 modificări .
Fortăreață
vahka
Fișier:https://i.imgur.com/KEYUd65.jpg
37°51′37″ s. SH. 35°57′07″ E e.
Țară  Curcan
Provinciile Adana

Vakhka  este fortăreața ancestrală a rubenizilor, dinastia armeană a conducătorilor regatului armean cilician . Astăzi, cetatea este situată în Turcia, în provincia Adana, lângă orașul Feke .

Istorie

Cetatea Vakhka , situată în apropierea curții mijlocii a râului Soros, a fost construită de bizantini la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea pentru a proteja granițele imperiului. La mijlocul secolului al XI-lea, regele armean Kostandin I , fiul lui Ruben I, a luat în stăpânire cetatea, după care, după ce a reconstruit-o, devine o cetate de familie a dinastiei Rubenid . Unii istorici consideră că cetatea poate fi considerată leagănul regatului armean cilician [1] . După ce s-au stabilit în această cetate, rubenizii, înfruntați cu bizantinii, își vor întări treptat controlul asupra văii Ciliciei. Nu departe de cetate se afla una dintre faimoasele mănăstiri din Cilicia - Drazark , și viitoarea capitală a orașului Sis. Drazark  este unul dintre primele centre culturale armene, de unde au ajuns până la noi cele mai vechi manuscrise ciliciene datate 1113, ilustrate cu miniaturi [2] . Călătorul francez Leon Paul , care a vizitat regiunea în secolul al XIX-lea , s-a apropiat de poalele cetății și a remarcat: Cei care au construit-o s-au păstrat ferm pe independența lor [3]

Pe teritoriul cetății în secolul al XIII-lea a lucrat savantul, călugărul și miniaturistul armean Etienne din Vahka .

Îngropat în cetate

Note

  1. Claude Mutafian // Ultimul regat al Armeniei // Editura Borodino , p .
  2. Claude Mutafian // Ultimul regat al Armeniei // Editura Borodino, pp. 23-24 (161) ISBN 978-5-9901129-5-7 , ISBN 5-9901129-5-5 , ISBN 59901129-5 (eroare .)
  3. Claude Mutafian // Ultimul regat al Armeniei // Editura Borodino, p. 113 ( 161 )