Sudare cu hidrogen - sudare cu arc, în timpul căreia arcul arde într-o atmosferă de hidrogen între doi electrozi de tungsten neconsumabil.
Sudarea atomică cu hidrogen a fost inventată în 1925 de americanul Langmuir [1] .
Când se utilizează sudarea cu hidrogen sub acțiunea temperaturii ridicate, are loc disociarea moleculelor de hidrogen . Odată cu recombinarea suplimentară a hidrogenului atomic în hidrogen diatomic, energia de disociere este eliberată ca căldură suplimentară, ceea ce accelerează procesul de sudare. Protecția zonei de sudare cu hidrogen asigură o calitate înaltă a sudurii pentru aproape toate metalele (cu excepția cuprului și aliajelor sale). Spațiul dintre marginile de sudură este umplut cu metal de adaos.
Nuclear ? sudarea este folosită pentru a forma cusături sigilate și de înaltă rezistență.
Datorită faptului că vaporii de apă sunt eliberați ca urmare a arderii, acest tip de sudare este considerat cel mai sigur, cu toate acestea, utilizarea sudării cu hidrogen atomic este limitată, deoarece sursele de alimentare trebuie să aibă o tensiune înaltă - aproximativ 250-300 V, care este periculos pentru viața umană; procesul acestei suduri este greu de mecanizat.
Căldura generată de o pistoletă de sudare cu hidrogen este suficientă pentru a suda wolfram (3422°C), cel mai refractar metal. Hidrogenul prezent acționează și ca gaz de protecție, prevenind oxidarea și contaminarea cu carbon, azot sau oxigen, care pot deteriora grav proprietățile multor metale.
Arcul electric se menține indiferent de piesa sau piesele de sudat. Moleculele diatomice (H2) sunt de obicei folosite ca hidrogen gazos. La temperaturi de peste 600 °C în apropierea arcului, hidrogenul se descompune în formă atomică absorbind simultan o cantitate mare de căldură din arc. Când atomii de hidrogen lovesc o suprafață relativ rece (zona de sudură), hidrogenul se recombină în forma sa diatomică, eliberând energia asociată cu formarea acestei legături.
Arcul în sudarea cu hidrogen poate avea două forme: