Galliamb ( lat. galliambus ) - dimensiune poetică antică. Numele provine de la gali - preoții cultului zeiței Cybele . Se presupune că galii au folosit această semnătură de timp în cântecele lor extatice în onoarea zeiței.
Galliummb este un metru cantitativ complex. Schema sa normativă este următoarea:
Conform descrierii lui M. L. Gasparov , „baza galliyamba este piciorul coreic; la urechile rusești, stricte, fără bibelouri, galiambul este perceput ca un trohee de 8 picioare (cu cezură după al 4-lea picior), strâns la sfârșit cu o silabă în plus” [2] .
În antichitate, galiul era folosit relativ rar. În plus, „din vechea greacă și latină galliambs, fără a număra Catullus, au supraviețuit doar câteva linii împrăștiate” [3] . Cel mai faimos exemplu care a supraviețuit este considerat un mic poem al lui Catullus (63, LXIII) despre povestea lui Attis , care s-a castrat într-o criză de nebunie extatică după festivalul Cibelei (în Frigia).
Curiosă este receptarea galliyambei în poezia rusă, urmărită în articolul lui M. L. Gasparov „Versul frigian pe pământul Vologdei” [4] . Alexander Blok , în articolul său Catilina (1918), a indicat Attis lui Catullus ca pe o lucrare care a ajutat la restabilirea „ritmului vieții romane în timpul revoluției”: în care răsună o furtună de furie, rezolvându-se în sunete muzicale intermitente? [5]
Cu 10 ani înainte de Blok, M. A. Voloshin s -a adresat galiambului într-o poezie despre Koktebel (1907):
Merg pe calea tristă către Koktebel-ul meu sumbru...
Spini cu modele și tufișuri de argint peste munți...
În mod destul de neașteptat, utilizarea galliyamba în poezia lui G. V. Adamovich „ Îngerul Vologda”:
O, primăvară, o, oameni-frați, sunt nori cenușii pe cer,
O, zorii peste pădure, vântul – toți suntem în temnița Domnului!
Orașul Alb Vologda este al nostru, la periferie e liniște,
Doar zgomotul armonios al clopotelor, iar vrăbiile ciripesc [6]