Modelul de guvernare discreționară al lui Williamson

Modelul lui Williamson al discreției manageriale este un model de management propus de Oliver Williamson în 1964, care presupune că în corporații managementul își maximizează propria utilitate la propria discreție (discreționar), întrucât în corporații există o separare a proprietății și controlului. Managerii formează și execută politici interne corporative care își maximizează propria utilitate, nu pe cea a acționarilor.

Istorie

În 1964, profesorul american Oliver Williamson a publicat The Economics of Discretionary Behavior: Management Goals in the Theory of the Firm [1] . Lucrarea prezintă un model în care managerii găsesc un compromis între „stagnare” și profitabilitate. În versiunea statică a modelului, „stagnarea” se manifestă sub forma unui exces de personal managerial sau a unei remunerații excesive a acestuia, adică, oferirea personalului corporației cu oportunități excesive de consum. În versiunea dinamică a modelului, „stagnarea” este exprimată în ineficiență intra-companie, similar cu „ ineficiența X ” [2] .

Modelul lui Williamson

Modelul de management discreționar („discreționar” - acționând la propria discreție) presupune că managerii întreprinderii promovează adoptarea unor politici interne corporative care să-și maximizeze utilitatea individuală mai mult decât proprietarii întreprinderii. Cu toate acestea, managerii sunt limitați de faptul că sunt obligați să ofere un randament minim acționarilor. Managerii își derivă utilitatea din cheltuielile lor pentru că este sursa lor de securitate, reflectă statutul, puterea, prestigiul și realizările profesionale [3] .

Modelul are următoarele ipoteze [3] :

Concurență imperfectă pe piață;
Separarea proprietății și managementului în întreprindere;
Profitul minim care trebuie plătit sub formă de dividende acționarilor săi.

Modelul este descris după cum urmează [3] :

U=f(S,M,I_{D})\,

unde funcția de utilitate a managerului este egală cu funcția de cheltuieli a managerului, care constă în — „salariile personalului”, inclusiv salariile proprii ale managerilor, — „remunerarea directorilor”, — suma „investițiilor discreționare”.

U

S

M

I_D

„Salariul personalului” ( ) include nu numai salariul șefului, ci și alte forme de compensare bănească primite de acesta de la întreprindere, inclusiv datorită numărului minim de personal aflat sub controlul șefului, întrucât există un strâns pozitiv relația dintre numărul de personal și salariul managerului. $S$

„Compensarea executivului” ( ) sunt avantaje manageriale minore, cum ar fi cheltuielile pentru divertisment, birouri luxos mobilate, mașini de lux, facturi mari de cheltuieli etc., care sunt peste minimul pentru a menține managerii în afacere. Aceste beneficii, chiar dacă nu sunt asigurate, nu îl vor obliga pe manager să-și părăsească locul de muncă, ci sunt stimulente care îi sporesc prestigiul și statutul în întreprindere, contribuind la rândul lor la eficiența întreprinderii. „Stagnarea” managerială face parte, de asemenea, din costul de producție al întreprinderii. $M$

„Investiție discreționară” ( ) este cantitatea de resurse lăsată la dispoziția managerului pentru a le putea cheltui la discreția acestuia. De exemplu, cheltuielile cu cele mai noi echipamente, mobilier, materiale de finisare etc. Acest lucru îi satisface ego-ul și îi dă un sentiment de mândrie, îi oferă respect și statutul de manager însuși în întreprindere. Astfel de investiții depășesc suma necesară pentru supraviețuirea întreprinderii (de exemplu, înlocuirea periodică a echipamentelor majore). $I_D$

Profitul discreționar rămas la dispoziția managerului de profit al întreprinderii după plata profitului minim către acționari este egal cu:

\pi _{D}=\pi -\pi _{0}\,

unde — profit discreționar, — profit realizat, — profit minim pentru acționari.

\pi _{D}

\pi

\pi _{0}

Funcția de profit este determinată de combinația realizabilă a preferințelor managerului cu privire la și . Profitul depinde de cerere și de funcția de cost a întreprinderii. Funcția cererii este normală, crescând din preț ( ) și din funcția salariului de stat ( ) și condițiile pieței ( ) [3] : $\pi _{D}$ $S$ $P$ $S$ $E$

X=f(P,S,E)

\pi =f(x)=f(P,S,E)

La echilibru și sunt date, astfel profitul este o funcție a costurilor cu personalul [3] : $P$ $E$

\pi =f(S)P,E

și .

\pi _{D}=\pi -\pi _{0)

Astfel [3] :

\pi _{D}=f(S)P,E-\pi _{0}

\max U=f(S,M,I_{D})

\pi \geq \pi _{0}+T

, unde sunt taxele.

T

Figura 1 „Curbele de indiferență a managerilor” arată probabilitatea unui compromis între profiturile discreționare și salariile personalului [3] .

Figura 2 „Funcția de profit discreționar” arată că, cu o creștere a profitului, indicatorii și cresc. În punctul maxim S, profitul este maximizat și [3] . $\pi$ $\pi _{D}$ $S$ $\pi$ $\pi _{D}$

Figura 3 „Echilibrul în modelul Williamson” arată echilibrul la care este maximizată utilitatea managerului [3] .

Critica

Oliver Williamson a remarcat că există mijloace pentru a ține sub control excesele discreției manageriale. Rezolvarea acestei probleme este similară cu rezolvarea influenței externalităților externe negative . Una dintre soluții este amenințarea cu preluarea întreprinderii, în care managerii se bucură de o libertate excesivă de acțiune și nu maximizează profiturile propriei întreprinderi, de către asociații monopoliste. Managerii asociațiilor monopoliste preferă să maximizeze profiturile întreprinderii, tânjesc creșterea și absorbția întreprinderilor ineficiente pentru a-și atinge aspirațiile [4] .

Note

↑ Williamson OE The Economics of Discretionary Behavior: Managerial Objectives in a Theory of the Firm - Prentice-Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1964
↑ Gândirea economică modernă / Ed. V.S. Afanasiev și R.M. Entov. - M . : Progres, 1981. - S. 276-229. — 815 p.
↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Trivedi ML Management Economics: Theory and Applications . - Tata McGraw-Hill Education Private Limited, 2002. - ISBN 978-0-07-043578-0 .
↑ Williamson O.I. Logica organizării economice . - Natura firmei. - M . : Delo, 2001. - S. 159-160. — 360 s. — ISBN 5-7749-0226-9 . Copie arhivată (link indisponibil) . Consultat la 10 ianuarie 2019. Arhivat din original pe 10 ianuarie 2019. (nedefinit)