Ionograma sau caracteristica înălțime-frecvență - una dintre cele mai comune surse de informații despre ionosferă , care este un set de puncte, fiecare dintre ele având coordonate: frecvență și înălțime efectivă.
Ionogramele înregistrează urme de reflexii ale semnalelor radio pulsate de înaltă frecvență generate de ionsonde. Emițătorul ionosondei emite unde radio de la frecvențe joase la înalte. Receptorul ionosonde înregistrează semnalul reflectat din diferite straturi ale ionosferei. Aceste semnale reflectate formează „urme” caracteristice, care alcătuiesc ionograma. Semnalele radio pulsate se propagă mai lent în ionosferă decât în spațiul liber, astfel încât în loc de înălțimea adevărată se înregistrează înălțimea de reflexie aparentă sau „reală”, care este întotdeauna mai mare decât înălțimea de reflexie reală. Pentru frecvențele care ating stratul cu nivelul maxim de concentrație de electroni, înălțimea efectivă devine infinită. Frecvențele la care se întâmplă acest lucru se numesc frecvențe critice. Valorile caracteristice ale înălțimilor efective (notate cu h'E, h'F și h'F2 etc.) și frecvențele critice (notate ca foE, foF1 și foF2 etc.) pentru fiecare strat sunt determinate manual sau automat din ionograme folosind programe speciale de calculator. De obicei, o ionogramă este înregistrată la stațiile ionosferice la fiecare 15 minute. În cazul prelucrării manuale, se determină doar valorile orare.[unu]
f - frecventa;
h - înălțime;
h'E, h'F, h'F2 - înălțimi efective ale straturilor ionizate E, F1, F2 (reprezintă cea mai mică înălțime aparentă de reflexie);
foE, foF1 și foF2 sunt frecvențele critice ale straturilor ionizate E, F1, F2 pentru componenta de undă obișnuită;
M(3000)F2 este coeficientul de propagare, unde M(3000)F2 = MUF 3000 /foF2, MUF 3000 este frecvența maximă aplicabilă a semnalului reflectat din ionosferă și incident pe sol la o distanță de 3000 km de radiație sursă;
fxE, fxF1 și fxF2 sunt frecvențele critice ale straturilor ionizate E, F1, F2 pentru componenta extraordinară a undei. fxE>foE, fxF1>foF1, fxF2>foF2);
foE2 este frecvența critică a undei obișnuite pentru stratul subțire E2, care apare uneori între straturile E și F1;
fbEs este frecvența de „blanking” a stratului Es, cea mai joasă frecvență pentru stratul Es „inferior” la care devine transparent pentru undele radio;
foEs este frecvența critică a undei obișnuite pentru stratul Es la care sunt încă observate reflexii continue;
MOF - cea mai mare frecvență observată („frecvența maximă observată”), frecvența maximă la care reflexiile sunt vizibile pe ionogramă;
LOF este cea mai joasă frecvență observată („cele mai joasă frecvență observată”), frecvența minimă la care reflexiile sunt vizibile (reflecțiile slabe din stratul D sunt ignorate);
fmin - la fel ca LOF, fmin<foE;
fm2 - cea mai joasă frecvență pentru al doilea salt (depinde de gradul de absorbție a undelor radio de către ionosferă);
fm3 - cea mai joasă frecvență pentru al treilea salt (depinde de gradul de absorbție a undelor radio de către ionosferă);
fmI este cea mai joasă frecvență la care se observă împrăștierea semnalului;
fxI - cea mai mare frecvență de împrăștiere a semnalelor componentei extraordinare pe neomogenități ionizate (fxI>fxF2);
dfs este lățimea de bandă totală a intervalului de frecvență de împrăștiere a semnalului în stratul F;
fB - girofrecvența;
o - componentă obișnuită a undei („Ordinar”);
x - componenta extraordinara a valului ("eXtraordinary");
z este componenta undei radio observată la latitudini mari, la care propagarea are loc de-a lungul liniilor câmpului electromagnetic. Componenta z îmbunătățește reflectarea semnalelor de joasă frecvență. [2]