Studiile hispanice (din lat. Hispania ) sau filologia spaniolă este un domeniu al filologiei indo-europene care studiază limba și literatura spaniolă, precum și folclorul și cultura Spaniei și Americii Latine .
Până în secolul al XVI-lea , în Europa era nevoie de studiul limbii spaniole și al culturii spaniole, care au fost asociate cu formarea imperiului spaniol și creșterea corespunzătoare a influenței economice și politice a Spaniei. În plus, în legătură cu Reconquista , dialectul de nord (Toledo) al limbii spaniole s-a răspândit în sudul Spaniei , unde a înlocuit sau a absorbit aproape complet dialectele romanice locale, ceea ce a contribuit la o standardizare ulterioară a limbii, începută înapoi. în secolul al XIII-lea de către regele Alfonso cel Înțelept . La sfârșitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea, au fost publicate o serie de cărți despre diverse aspecte ale limbii spaniole: în 1492, gramaticul Antonio de Nebrija a publicat prima gramatică a limbii spaniole , în 1535, Juan de Valdes. și-a scris lucrarea „Dialogul asupra limbii” , licențiat Cristobal de Villalón în „ Gramatica sa castiliană ” ( spaniola: Gramática castellana , Anvers 1558) notează că spaniola („castiliană”) este vorbită în Flandra , Italia , Anglia . si Franta .
Între 1550 și 1670, din tipografiile europene au apărut un număr semnificativ de dicționare mono sau multilingve, pentru traducerea din/în spaniolă din limbile europene, precum și manuale de gramatică spaniolă. Două manuale de gramatică spaniolă au fost tipărite în Leuven (acum Belgia ): „Un ghid util și concis pentru învățarea principiilor și fundamentelor limbii spaniole” ( în spaniolă: Útil y breve institución para aprender los principios y fundamentos de la lengua española , 1555) și „A Grammar of Vernacular Spanish ” ( în spaniolă: Gramática de la lengua vulgar española , 1559); ambele manuale sunt anonime. A urmat publicarea unor manuale de gramatică spaniolă de către diverși autori europeni, printre care italienii Giovanni Mario Alessandri (1560) și Giovanni Miranda (1566) [1] sunt cei mai cunoscuți ; englezii Richard Percival (1591) [2] , John Minshu [2] (1599) și Lewis Owen (1605); francezii Jean Saulnier (1608) și Jean Duja (1644); germanul Heinrich Dörgangk [3] (1614) și olandezul Carolus Mulerius [4] (1630).
Dintre autorii dicționarelor în limba spaniolă, cei mai cunoscuți sunt italianul Girolamo Vittori (1602), englezul John Thorius (1590) și francezul Jacques Ledel (1565), Jean Palais (1604) și Francois Huleri (1661), germanul Heinrich Hornkens (1599) și lexicograful franco-spaniol Per Lacavaleria (1642).
O serie de publicații au combinat manuale de gramatică spaniolă cu dicționare, cum ar fi lingvistul englez Richard Percival (1591), lexicograful francez Caesar Houdin (1597, 1607), lexicografii italieni Lorenzo Franciosini (1620, 1624) și Arnaldo de la Porte (1659, 1669). ) , precum și lexicograful austriac Nicholas von Breidenbach (1666, 1670). Franciosini și Houdin au fost, de asemenea, traducători ai lui Don Quijote în italiană și franceză. Alături de principalele manuale și dicționare ale limbii spaniole, un număr mare de tipărituri, adaptări, revizuiri și traduceri au făcut înconjurul Europei (de exemplu, lucrarea principală a lui Houdin - French Grammaire et observations de la langue espagnolle - a fost tradusă în latină și engleză), ceea ce indică o influență uriașă pe care limba spaniolă a avut-o asupra Europei în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.
În secolul al XIX-lea , după prăbușirea imperiului colonial spaniol și apariția statelor latino-americane independente de limbă spaniolă, a apărut un nou val de interes pentru istoria, literatura și cultura țărilor de limbă spaniolă în ansamblu în Europa și în Statele Unite.
În perioada romantică , imaginea Spaniei medievale, întunecată și exotică în același timp, a inspirat imaginația multor scriitori și a contribuit la interesul pentru literatura, legendele și tradițiile spaniole. Cărțile de călătorie scrise la acea vreme au sporit și mai mult interesul pentru Spania, dând un impuls serios studiului științific al culturii spaniole și latino-americane, care a dat naștere unor termeni inexistenți anterior ca „hispanofilia” (ca, de exemplu, în scrierile). al criticului și diplomatului Juan Valera ), iar la începutul secolului al XX-lea - „Studii hispanice” ( spaniolă: Hispanismo ).