Mnemismul este o teorie științifică învechită, doctrina mnemonicii, (din altă greacă μνήμη - memorie, reamintire ), teoria eredității memoriei. Mnemismul este o idee care se presupune că depășește atât capătul mort al mecanismului, cât și capătul mort al vitalismului [1] .
Prima abordare științifică a problemei etichetate „mnemism” a fost luată de un student proeminent al lui Haeckel , Richard Semon , un medic de profesie care s-a dedicat în principal biologiei. Zemon a susținut că ereditatea, obiceiul și memoria sunt de fapt aceleași. Ele sunt observate în toate formele de materie organizată și nu sunt doar dobândite, ci și moștenite. Richard își explică conceptul de mnemonism folosind exemplul unui cățel:
Micul cățeluș era iubit acasă, trecătorii l-au tratat cu amabilitate și avea încredere în fiecare străin. Dar într-o zi, când cățelul a ieșit din nou afară, huliganii au aruncat cu pietre în el. A îndurat o experiență neplăcută și o durere. Acest episod a fost amintit de animal. Acum aceeași reacție s-a manifestat nu numai atunci când cineva a aruncat o piatră, ci și atunci când o persoană a vrut pur și simplu să ridice un obiect de pe pământ.S-a reprodus o situație holistică - un stimul împreună cu o reacție. Conform terminologiei lui Zemon, impresia lăsată de stimul este „ engramă ”, care înseamnă „amprentă”. Engrama este „gravată” în organismul care percepe, fie că este o plantă sau un animal. Aceste amprente nu se pierd niciodată și, în viitor, la asocierea impresiilor, engrama va produce același efect ca și asupra stimulului original. Acest proces a fost desemnat de Zemon cu termenul „ ecforie ”. Mai exact, asociațiile provoacă „exforarea” engramelor.
Psihiatrul elvețian Eugen Bleiler , în Manualul său de psihiatrie, definește mnemismul ca „memorie fără participarea conștiinței”.