birou | |
---|---|
Producător | Roman Kozak |
Durată | 2 h |
Țară | RF |
Limba | Rusă |
An | 2008 |
The Office este un spectacol al Teatrului Pușkin bazat pe piesa dramaturgii germane Ingrid Lauzund Spinelessness. Premiera a avut loc pe 2 martie 2008. Regizorul producţiei este Roman Kozak , coregraful Alla Sigalova .
Cinci angajați așteaptă împreună un apel către șef în sala de așteptare. Fiecare a lucrat mult timp pe sine pentru a face impresia corectă șefului. Ieșirea din fața lui este coregrafiată până la cel mai mic detaliu. Intre timp, situatia se incalzeste...
„În mod ideal, cartea de joc a unui mare oraș european ar trebui să fie formată din astfel de spectacole, relevante din punct de vedere al subiectului și adecvate ca performanță. Dar în situația noastră actuală... premiera Teatrului Pușkin poate fi considerată unul dintre puținele succese ale sezonului.
— Marina Shimadina, Kommersant [1]
„Nu mă voi angaja să promit că spectacolul va deveni un hit - este prea inegal... Dar publicul o acceptă foarte bine, râde mult și este în mod clar gata să-și afle viața în viața de șarpe a lui Offis. Ceea ce, de fapt, se cerea să fie dovedit.
— Dina Goder, Newstime [2]
„Nu există un complot în piesă, dar există o imagine exactă, clară și grotească a duratei de viață. Roman Kozak a intensificat și mai mult grotescul, a cerut ajutor coregrafului Alla Sigalova, iar actorii care joacă în această reprezentație, în esență, și-au dansat rolurile așa. Nu au trăit, așa cum ar trebui să fie în teatrul psihologic tradițional, ci cumva au fugit, au alunecat, cu măiestrie și iute.
- Marina Zayonts, „Rezultate” [3]
„Cei cinci tineri artiști implicați în spectacol sunt minunat de buni... Desenul inventiv din plastic permite spectacolului să se înalțe deasupra piesei, ca un șoim peste un șarpe, iar tânărului cvintet bine coordonat să înoate din apa puțin adâncă dramatică. întinderea elementului de dans. Acolo, unde lipsa de coloană vertebrală nu este un semn de ajutor, ci doar un sinonim pentru o flexibilitate uimitoare a actorului.
— Marina Davydova, Izvestia [4]