Paradoxul urât este un paradox descris de filosoful Nelson Goodman [1] .
Se referă la fenomenul în care lucrurile și operele de artă care sunt considerate „urâte” sau „urâte” după standardele estetice standard pot părea plăcute din punct de vedere estetic. Acest paradox se manifestă în astfel de expresii fixe ca „teribil de frumos”, precum și în judecăți estetice precum: „Îmi place această părtinire în muzică” sau „Este îndoielile și asimetriile care fac acest design atractiv”. Paradoxul urâtului descrie simultan și cazul invers, când unele lucruri care sunt caracterizate drept „ frumoase ” prin anumite trăsături sunt percepute ca „fără gust” sau „intruzive din punct de vedere estetic”: „Sunt prea frumoase pentru a fi (cu adevărat) frumoase” [2]. ] .
Alte puncte de vedere se referă la fotografii cu persoane mutilate sau cu dizabilități, precum și la o mare varietate de cărți și filme care conțin scene înfricoșătoare. În primul rând, urâtul este privit ca opusul frumosului, este distorsionat, tulburător, respingător și haotic. Astfel de asociații sunt ereditare, dar adesea pot fi dobândite. Exemple aici sunt veteranii de război care asociază artificiile cu ceva înfiorător; în ciuda faptului că artificiile sunt considerate frumoase, ele încă îi sperie, deoarece veteranii le asociază cu împușcături și timp de război.
Faptul că proprietățile estetice ale unui obiect sunt în sine și nu sunt determinate de percepția celui care contemplă acest obiect, a fost scris în secolul al XIX-lea de către filozoful german Karl Rosenkranz (adeptul lui Friedrich Hegel). Rosencrantz a propus o percepție deosebită a urâtului. În opinia sa, frumusețea este ceva între sublimul infinit și plăcutul final, asociat formei. În același timp, el a văzut urâtul nu ca pe un antonim al frumosului, ci, după aceeași schemă, ca pe ceva între frumos și comic.
Psihanalistul Sigmund Freud justifică admirația pentru urât prin faptul că smulge o persoană din lumea familiară și o transferă într-o lume care este opusă frumosului. Freud se referă la etimologia cuvântului german unheimlich (din germană - „înfricoșător”), deoarece acest cuvânt este opusul cuvântului german heim (din germană - „casă, vatră”). Adică tot ce este ascuns în casă este secret și privat. Iar cuvântul rusesc „urât” – sinonim al cuvântului „urât” – nu înseamnă altceva decât „urât”, adică neavând Chipul lui Dumnezeu în sine, neesențial, inexistent, mort.
Filosoful german Immanuel Kant a scris că plăcerea frumosului este derivată din „jocul liber” al imaginației și rațiunii omului. Potrivit lui Kant, în starea lor obișnuită, imaginația și rațiunea interacționează în așa fel încât experiența de viață a unei persoane îi împiedică judecata interioară. În cursul „jocului liber”, această conexiune este ruptă, ceea ce permite unei persoane să simtă obiectul de la sine, indiferent de aprecierile personale impuse de experiență. Rezultă că percepția estetică se bazează pe judecăți „adevărate”, și nu pe cele subiective.
O modalitate de a rezolva acest paradox sau de a elimina contradicția sa internă este de a restrânge conceptul de „frumusețe”. Nelson Goodman a remarcat: „În cazul în care frumosul exclude urâtul, frumusețea nu este o măsură a valorii estetice; dar dacă frumosul poate fi urât, atunci frumusețea devine doar un alt cuvânt pentru valoare estetică, care este și înșelătoare” [1] . Se rezumă la faptul că lucrurile urâte sunt „interesante” sau „atrăgătoare”, dar nu chiar „frumoase”. Această soluție la paradox este însă considerată nesatisfăcătoare de mulți, nu în ultimul rând de Goodman însuși. După cum scrie Franz Koppe în manualul său Basic Concepts of Aesthetics : „Estetica [este] bună atunci când satisface nevoi. Prin urmare, totalitatea formelor estetice... este tocmai frumoasă... deoarece uneori a fost folosită în multe tradiții și opere de artă pentru a atinge obiective înalte. Acesta este motivul pentru care arta sfidător de urâtă mai păstrează în forma ei conceptul fragil de frumos” [3] .
O altă propunere de rezolvare a acestui paradox a fost propusă de Gabor Paal. În opinia sa, există mai multe niveluri de valori estetice care sunt în relație reciprocă. Astfel, se poate întâmpla ca obiectele din punctul de vedere al unuia dintre aceste niveluri să fie considerate frumoase, dar nu din punctul de vedere al altui nivel [2] .