Testarea la stres este o formă de testare care este utilizată pentru a determina stabilitatea unui sistem sau modul atunci când limitele de funcționare normală sunt depășite.
În loc să facă previziuni financiare „cea mai bună estimare”, companiile sau autoritățile lor de reglementare preferă testele de stres, în care se uită la modul în care instrumentele financiare se comportă în cazul unei anumite situații de stres, de exemplu:
Acest tip de analiză devine din ce în ce mai comun și este folosit de diferite organisme guvernamentale (cum ar fi FSA în Marea Britanie) și organizații interguvernamentale (cum ar fi EBA și Fondul Monetar Internațional ) ca o cerință de reglementare pentru anumite instituții financiare pentru a asigura un nivel adecvat de alocare a capitalului pentru a acoperi eventualele pierderi.suportate în timpul unor evenimente extreme dar plauzibile. Accentul pus pe definirea adecvării (ajustată la risc) a capitalului a fost consolidat de modificările aduse legislației bancare ( Basel II ). Modelele de testare a stresului permit de obicei nu numai să se ia în considerare factorii de risc individuali, ci și combinațiile de diferite evenimente. De obicei, este posibil să se testeze impactul actual al scenariilor istorice cunoscute (cum ar fi default rusesc din 1998 și 9/11 ) asupra poziției de lichiditate a instituției respective.
Modelele de testare la stres arată cât de stabil este portofoliul în implementarea previziunilor și oferă o perspectivă asupra posibilelor vulnerabilități. Deși evenimentele extreme nu pot fi prezise, studierea impactului lor asupra performanței organizaționale îmbunătățește înțelegerea situației.
Definiţia stress tests
Modelul testului de stres definește un scenariu care utilizează un algoritm specific pentru a determina impactul așteptat asupra rentabilității portofoliului în cazul în care scenariul ar avea loc.
Există trei tipuri principale de scenarii:
În octombrie 2014, Banca Centrală Europeană a actualizat metodologia de testare a stresului, adăugând metodelor deja utilizate un audit cuprinzător al valorii proprietății din bilanţul fiecărei bănci şi o evaluare a calităţii activelor bancare. Portofoliul de credite al băncii, adică banii împrumutați de la clienți, și care, teoretic, ar trebui returnați, a fost evaluat drept cel mai mare pachet de active. Totodată, valoarea acestor active a fost determinată ținând cont dacă banca putea efectiv rambursa această datorie – un împrumut acordat unei firme aflate în pragul falimentului era evaluat mai mic decât un împrumut sănătos. În plus, s-a luat în considerare și valoarea garanției primite de bancă la acordarea unui credit, precum, de exemplu, o casă, în cazul unui credit ipotecar. [unu]