Filip al II-lea august

Versiunea actuală a paginii nu a fost încă examinată de colaboratori experimentați și poate diferi semnificativ de versiunea revizuită la 13 octombrie 2022; verificările necesită 2 modificări .
Filip al II-lea august
fr.  Filip al II-lea Auguste

Sigiliul lui Filip al II-lea Augustus, 1180
Regele Franței
1 noiembrie 1179  - 14 iulie 1223
Încoronare 1 noiembrie 1179 , Catedrala Reims , Reims , Franța
Impreuna cu Ludovic al VII-lea  ( 1 noiembrie 1179  -  18 septembrie 1180 )
Predecesor Ludovic al VII-lea
Succesor Ludovic al VIII-lea
Naștere 21 august 1165 Île-de-France , Franța( 1165-08-21 )
Moarte 14 iulie 1223 (în vârstă de 57 de ani) Île-de-France , Franța( 1223-07-14 )
Loc de înmormântare
Gen Capețieni
Tată Ludovic al VII-lea
Mamă Adele Champagne
Soție 1: Isabella de Hainaut
2: Ingeborg al Danemarcei
3: Agnes of Meran
Copii Din prima căsătorie:
fiul: Ludovic al VIII-lea
Din a 3-a căsătorie:
fii: Jean-Tristan, Philippe Urpel
fiica: Maria
bastard:
fiul: Pierre Charlot
Atitudine față de religie creştinism
bătălii
 Fișiere media la Wikimedia Commons

Filip al II-lea August ( fr.  Philippe Auguste ; 21 august 1165  - 14 iulie 1223 , Mantes ) - rege al Franței din 1180 , fiul regelui Ludovic al VII-lea cel Tânăr și al celei de-a treia soții a acestuia Adele de Champagne .

Primul rege al Franței, care a început să folosească titlul propriu-zis „Rege al Franței” ( rex Franciae ) în locul titlului „Rege al francilor” ( rex Francorum sau Francorum rex ), precum și primul dintre Capeți , care a transferat puterea moștenitorului fără a-l încorona în timpul vieții. Filip a extins semnificativ alcătuirea domeniului regal , incluzând capturarea majorității posesiunilor continentale ale regelui englez Ioan cel fără pământ . În plus, a efectuat o serie de reforme care au limitat puternic puterea aristocraților francezi și au asigurat stabilitatea financiară a regatului. Până la sfârșitul domniei lui Filip, regele Franței devenise cel mai puternic feudal din regat, iar regatul însuși devenise cel mai prosper și mai puternic stat din Europa.

Biografie

Origine

Tatăl lui Filip, Ludovic al VII-lea , nu a putut obține un moștenitor mult timp. După divorțul de moștenitoarea Aquitaniei , Alienora , i-au rămas două fiice. Cea de-a doua soție, Constanța de Castilia , i-a născut și el două fiice, care au murit la naștere împreună cu a doua. După moartea ei în 1160, regele s-a grăbit să se căsătorească a treia oară. Alegerea a căzut asupra Adelei, fiica contelui de Blois și a Champagnei Thibault IV . Pământurile aparținând familiei Blois-Champagne înconjurau domeniul regal de ambele părți, iar conții manifestau adesea nesupunere, dar dușmanul comun pentru cei trei fii ai lui Thibault al IV-lea și ai regelui a fost Henric de Anjou , care s-a căsătorit cu Eleonora de Aquitania, care a urcat pe tronul Angliei în 1154 și a devenit astfel conducătorul unei puteri care includea o parte substanțială a Franței. Ludovic al VII-lea s-a căsătorit cu Adele la doar o lună după moartea fostei sale soții.

Nașterea și încoronarea

La 21 august 1165, în castelul Gonesse (după versiunea cea mai răspândită), Adele l-a născut pe Ludovic al VII-lea, mult așteptatul moștenitor, pe nume Filip și supranumit Dieudonné (dat de Dumnezeu). Regele francez nu s-a grăbit cu încoronarea fiului său: poate din superstiție ( fratele mai mare al lui Ludovic al VII-lea , tot Filip, a fost încoronat la vârsta de 12 ani și a murit doi ani mai târziu, căzând de pe cal), poate pentru a evita războaiele pentru putere, similare celor care au împărțit dinastia Plantagenet în acești ani . A fost nevoie de mulți ani de convingere a ierarhilor bisericești pentru ca Ludovic să decidă încă să-și încoroneze fiul.

Ritul era programat pentru 15 august 1179, dar cu puțin timp înainte de acea zi, Filip s-a pierdut în timp ce vâna în pădurea Compiègne și a fost găsit abia în a treia zi în stare foarte gravă. Regele a decis să plece în Anglia să se roage pentru sănătatea lui Filip la mormântul arhiepiscopului Thomas Becket , pe care l-a adăpostit cândva de persecuția regelui englez Henric al II-lea. Philip și-a revenit, dar Louis însuși a fost paralizat la scurt timp după întoarcerea sa. Încoronarea, amânată pentru 1 noiembrie, a fost ținută de unchiul matern al lui Filip, arhiepiscopul de Reims Guillaume White Hands .

Stabilirea pe tron

Ludovic al VII-lea de la sfârșitul anului 1179 nu a mai participat la guvernarea țării. Sub autoritatea sa formală, frații reginei, arhiepiscopul Guillaume de Reims , contele Thibault de Blois și contele Ștefan de Sancerre , care doreau să conducă în numele nepotului lor , au căpătat o importanță cheie . Dar Filip, pentru a echilibra această puternică grupare feudală, a făcut o alianță cu Filip de Alsacia , Contele de Flandra. Împotriva dorinței mamei sale, tânărul rege s-a căsătorit la 28 aprilie 1180 cu Isabella de Hainaut , nepoata contelui. Regina Adele a fugit în Normandia și a încercat să facă o alianță cu Henric al II-lea al Angliei , dar această aventură a eșuat: un război cu un suveran minor ar fi devenit o încălcare prea gravă a eticii feudale și, în plus, regele englez era ocupat să-și susțină germanul. ginerele Henric Leul . La 28 iunie 1180, cei doi monarhi s-au întâlnit la Gisors și au format o alianță.

Regele Ludovic a murit la 18 septembrie 1180 . Apropierea lui Filip de Heinrich Plantagenet a dus la faptul că eternul dușman al acestuia din urmă, Filip de Alsacia, a făcut o alianță cu frații reginei; acestei alianțe i s-au alăturat contele de Hainaut , contele de Nevers și ducele de Burgundia ( 1181 ). A fost cea mai puternică coaliție anti-reală din istoria stăpânirii Capețiene , dar acțiunile sale împotriva regelui au fost slab coordonate. Deja în 1182, sub presiunea lui Henric al II-lea , Casa de Blois s-a împăcat cu Filip; A fost semnat un armistițiu cu Flandra. Regele francez în 1184 a convocat un consiliu bisericesc în Senlis și a cerut să anuleze căsătoria încă infructuoasă cu Isabella din cauza prezenței unei relații prea apropiate; a fost, se pare, doar un șantaj al socrului său, contele Hainaut Baudouin , și a reușit - și Henault a părăsit coaliția.

Dar, în același timp, relațiile cu Flandra au escaladat. Soția lui Filip de Alsacia i-a adus soțului ei drept zestre comitatele Valois și Vermandois; când a murit, regele Filip a insistat ca Valois să fie predat surorii mai mici a defunctului - Eleanor , soția camelierului regal Mathieu III de Beaumont ( 1183 ). Și în 1184, regele a mutat o armată în Picardia pentru a apăra atât drepturile Eleanor, cât și propriile sale drepturi la zestrea soției sale. În condițiile Tratatului de la Bov, Eleanor a primit nu numai Valois, ci și o parte din Vermandois . Componența domeniului regal includea comitatele Amiens și Montdidier, rătăcirile din Rua și Thurotte ; domnii de Piquini si de Beauve au devenit vasali ai coroanei. Filip și-a stabilit tutela asupra părții din Flandra, care era zestrea soției sale (mai târziu acest teritoriu a devenit comitatul Artois ) și s-a asigurat că posesiunile contelui de Flandra din Picardia devin doar pe viață. În viitor, rezultatul direct al acestui tratat a fost aderarea la ținuturile coroanei Artois după moartea lui Filip de Alsacia ( 1191 ) și întregul teritoriu al Valoisului și Vermandois după moartea Eleonora ( 1213 ); în prezent - întărirea puterii personale a lui Filip, care acum nu depindea de familiile feudale individuale.

Regatul

Ludovic al VII-lea a lăsat fiului său un aparat administrativ destul de eficient și surse de venit în creștere sub formă de orașe în dezvoltare rapidă (în primul rând Paris și Orleans). Dar, în același timp, puterea regelui era limitată la teritoriul domeniului, acoperind Ile-de-France , Orleans și o parte a Picardiei , în afara căreia prinți puternici conduceau fără control. Întreaga parte de vest a regatului a aparținut plantageneților , care dețineau și coroana engleză. Sarcina principală a lui Filip a fost slăbirea acestei dinastii.

Filip și Henric al II-lea

Regele englez Henric al II-lea Plantagenet l -a susținut pe Filip în primii câțiva ani ai domniei sale. Cu toate acestea, regele francez, nu mai târziu de 1183, a început politica tradițională de sprijinire a membrilor rebeli ai casei regale engleze pentru capeți. Henric cel Tânăr Rege a primit bani și trupe de la Filip, dar a murit brusc în același an. La 6 decembrie 1183, la Gisors a avut loc o nouă întâlnire a celor doi regi, în timpul căreia Filip a recunoscut pentru Henric toate posesiunile sale de pe continent. Chiar în anul următor, s-a obținut un mare succes: un alt fiu al lui Henric al II-lea , Geoffrey , Ducele Bretagnei, a venit la Paris și a depus jurământul de vasal lui Filip. De asemenea, a murit foarte tânăr în 1186 , dar văduva sa , care avea grijă de fiul și moștenitorul ei, a fost o susținătoare a capeților.

După moartea lui Geoffrey, Philip a început să-l sprijine pe prințul Richard , căruia îi era frică să nu fie lipsit din cauza dragostei clar mai mari a tatălui său pentru fiul său cel mai mic, John . În timpul unei întâlniri a monarhilor la Bonmoulin, pe 18 noiembrie 1188, Filip i-a cerut lui Henric să predea Normandia , Anjou , Touraine și Maine fiului său cel mare . După ce a auzit refuzul, Richard a jurat imediat lui Filip pentru bunurile sale din Franța; întâlnirea a fost întreruptă. După aceea, Richard a petrecut Crăciunul la curtea franceză. În anul următor, Philip, acționând ca protector al prințului englez, a ocupat Tours. Curând s-a primit vestea despre moartea lui Henric al II-lea (iunie 1189 ).

Participarea la a treia cruciada

Filip și Richard Inimă de Leu au acceptat crucea împreună. Au intrat într-un acord prin care s-au angajat să se ajute reciproc în cruciada și să împartă în jumătate toate pământurile cucerite ( 1190 ). Dacă unul dintre ei ar muri în drum spre Țara Sfântă, celălalt ar trebui să-și conducă poporul. Regii trebuiau să meargă împreună, dar armatele erau prea numeroase, așa că trebuiau să se despartă pentru a evita problemele de aprovizionare. Philip a mers înainte. În septembrie 1190, a ajuns la Messina, unde i-a așteptat pe cruciați englezi. Aici ambele armate au petrecut iarna.

Richard a intervenit în luptele dinastice în Regatul Siciliei ; Filip a trebuit să devină un intermediar între el și Messinienii care s-au răzvrătit împotriva englezilor , iar în martie 1191 să navigheze singur în Siria , fără să aștepte ca Richard să-și termine treburile italiene. Francezii s-au alăturat asediului Acre. Când Richard a ajuns aici, a devenit clar că foștii aliați deveniseră deja practic inamici. Richard a refuzat să-i dea lui Filip o parte din Ciprul pe care îl cucerise ; regii au devenit susținători ai diverșilor concurenți la coroana Ierusalimului : Filip l-a susținut pe Conrad de Montferrat , Richard- Guy de Lusignan . Vrăjmășia lor a fost unul dintre principalele motive ale eșecului cruciadei. La scurt timp după cedarea lui Acre , Filip a plecat spre regatul său. Intrigile sale din Franța l-au forțat pe Richard să avorteze campania mai devreme decât plănuise.

Filip al II-lea Augustus a intrigat constant împotriva aliatului său; și-a pierdut cumpătul, simțindu-se complet neputincios în domeniul diplomatic, dar nu a îndrăznit să folosească forța. Cu greu Saint-Jean-d'Acre (Acre) a fost luat, când Filip s-a întors în Franța, jurându-i lui Richard că nu-și va ataca bunurile. Nu i-a atacat, ci a început negocieri secrete cu Ioan cel fără pământ , care a condus Anglia în absența fratelui său. Richard, auzind despre asta, s-a grăbit acasă, dar pe drum a căzut în mâinile dușmanului său Leopold al Austriei .

Combaterea Plantageneților

Richard I Inima de Leu

La întoarcerea lui Filip dintr-o cruciada din Franța, au circulat zvonuri că Richard ar fi trădat creștinismul în Palestina și chiar ar fi plănuit să-l extrădeze pe regele francez la Saladin . Episcopul de Beauvais Philip de Dreux l-a convins pe regele Filip că Richard plănuia să-l omoare, așa că s-a înconjurat de gărzi înarmate și a încercat să-l pună pe împăratul Henric al VI-lea împotriva lui Richard , prin ale cărui posesiuni regele englez trebuia să se întoarcă în patria sa. Când Richard a fost capturat în Austria (decembrie 1192 ), împăratul l-a acuzat, printre altele, că a încercat să-l omoare pe regele francez. Richard a negat toate acuzațiile și a putut să se justifice. Sursele spun că Filip era gata să-i plătească lui Henric al VI-lea o sumă uriașă pentru a-l ține în continuare captiv pe Richard, dar prinții imperiali nu au permis acest lucru [1] .

După ce a primit vestea despre arestarea lui Richard, Filip și-a mutat trupele în Normandia (începutul anului 1193 ). A ocupat castelele Gisors , Ivry , Pasy . A fost semnat un acord cu Prințul Ioan , conform căruia Touraine și o parte din Normandia de pe malul drept al Senei urmau să meargă la coroana franceză; în eventualitatea urcării sale pe tron, Ioan s-a angajat să depună un jurământ lui Filip pentru Anglia.

În februarie 1194, Richard, în ciuda tuturor eforturilor lui Filip, și-a primit libertatea. Regele francez a trimis o scrisoare prințului Ioan în care îi spunea: „Fii atent. Diavolul în libertate.” Dar prințul deja în mai, când fratele său mai mare a apărut în Normandia, s-a împăcat cu el. Filip a trebuit să ridice asediul lui Verneuil, iar pe 5 iulie a fost învins la Freteval. După ce a pierdut pozițiile cucerite în Normandia și Touraine, regele francez a fost de acord cu un armistițiu, prelungit ulterior până în ianuarie 1196.

Când armistițiul a expirat, Filip a putut să-i ia pe Nonancourt și pe Omal și să-i facă pe bretoni aliați; Richard, pe de altă parte, a obținut alegerea nepotului său Otto de Brunswick ca rege german , a făcut o alianță cu Flandra și a întărit Château Gaillard . La bătălia de la Gisorsîn septembrie 1198 Filip a fost din nou învins. Apoi a fost de acord cu un armistițiu de cinci ani când s-a întâlnit cu Richard în ianuarie 1199.

Dar deja în aprilie 1199, Richard a murit în Shalu . Datorită acestui fapt, Philip s-au deschis noi oportunități.

Ioan cel fără pământ

Filip a folosit împotriva noului rege al Angliei, Ioan (Ioan), nepotul său Arthur de Bretania , care a avut mulți susținători nu numai în Bretania , ci și în Anjou , Touraine și Maine . Războiul deschis a fost reluat . Dar Filip, excomunicat de papă din biserică din cauza divorțului său scandalos de Ingeborg al Danemarcei, a fost forțat deja în mai 1200 să semneze pacea la Le Goulet .. În conformitate cu termenii acordului, el l-a recunoscut pe Ioan ca moștenitor al lui Richard în toate posesiunile sale, a primit comitatul Evreux , cea mai mare parte din Vexin și o parte din Berry , fiul său Ludovic s- a căsătorit cu nepoata lui Ioan, Blanca de Castilia , a cărei zestre era vicometul Chateaudun și judetul Isudun . John a depus un jurământ de vasalaj și, ca o ușurare, a fost obligat să plătească 20 de mii de mărci .

Până în toamna acelui an, Filip și-a îmbunătățit relația cu papalitatea și a primit un nou motiv pentru conflict: Ioan a răpit-o pe mireasa lui Hugh al IX-lea de Lusignan Isabella de Angouleme și s-a căsătorit cu ea însuși. Lusignanii au apelat la stăpânul lor, regele Franței, pentru ajutor. Filip, în martie 1202 , s-a întâlnit cu Ioan la Le Goulet și i-a cerut nu numai să satisfacă pretențiile Lusignanilor, ci și să predea Anjou, Normandia și Poitou lui Arthur al Bretagnei . John a refuzat să facă acest lucru și nu a venit la Paris pentru a fi judecat de colegi . Apoi, toate bunurile sale din Franța au fost declarate confiscate de coroană (aprilie 1202 ).

Philip a depus un jurământ de la Arthur pentru Bretania, Anjou și Touraine și a mutat armata în Normandia. Datorită trecerii liderului baronilor angevin Guillaume de Roche de partea lui John, acesta din urmă a reușit să-l captureze pe Arthur, care a fost închis în Castelul Falaise . Dar, întrucât vasalii francezi ai lui Ioan se considerau înșelați de stăpân (Ioan le-a promis că Arthur va păstra nu numai libertatea, ci și posesiunile primite în mod oficial de la Filip), regele francez, până în martie 1203, și-a făcut aliații baronii lui. Anjou , Poitou , precum și contele Alenson . Trupele sale au stabilit controlul asupra Anjou și Touraine și au asediat Château Gaillard , care a blocat ruta către Rouen . Uciderea lui Arthur la ordinul unchiului său (sfârșitul anului 1203) a făcut ca un număr de baroni normanzi să treacă de partea coroanei franceze.

În martie 1204 , Château Gaillard a căzut, iar în iunie Filip a controlat întreaga Normandie. Papa Inocențiu al III-lea , care a simpatizat cu Ioan, a încercat să oprească ostilitățile, dar regele francez nu l-a ascultat. Până în 1205, Filip a ocupat Poitou și Saintonge , iar la începutul lui 1206 a făcut progrese semnificative în Bretania, unde a început chiar să bată monede cu imaginea sa de Duce de Breton. Regele Ioan a lansat un contraatac din La Rochelle : a ocupat Angers și a sprijinit revolta baronilor din Saintonge și Poitou. Filip l-a asediat pe regele englez în Thouare , dar, având în vedere intensificarea revoltei, a fost de acord cu un armistițiu, conform căruia i-a restituit lui Ioan toate posesiunile de la sud de Loare , menținând în același timp controlul asupra Normandiei, Anjou, Maine și Touraine. .

Război cu coaliția anti-franceză

Strâns legată de lupta dintre regii Franței și Angliei a fost dușmănia dintre Staufen și Welf din Germania. John Landless l-a sprijinit pe nepotul său Otto pentru a deschide un al doilea front împotriva Franței în est; Philip Augustus l-a sprijinit pe Filip de Suabia pentru a preveni acest lucru . Când acesta din urmă a fost ucis ( 1208 ), Filip August a încercat să-l nominalizeze pe Henric de Brabant , dar Otto a reușit să obțină recunoaștere de la liderii partidului Staufen și chiar de la papă, care spera să rupă uniunea dintre Imperiul și Sicilia cu ajutorul lui. După încoronarea lui Otto la Roma în 1209, Filip Augustus s-a trezit în izolarea politicii externe.

Din fericire pentru coroana franceză, Otto a decis să continue politica Staufen în Italia și, ca urmare, a devenit rapid cel mai mare dușman al Papei. Filip Augustus a stabilit contacte cu un număr de prinți germani și, cu sprijinul Sfântului Scaun, a realizat alegerea regelui nepotului lui Filip al Suabiei, Frederic al II-lea Staufen ( 1211 ). În cursul unei întâlniri personale între cei doi monarhi la Vaucouleurs , a fost restabilită o alianță între Staufen și Capet împotriva Welf și Plantagenet .

În 1213, papa a anunțat depunerea lui John Landless, care fusese deja excomunicat de patru ani, și l-a invitat pe Filip Augustu să întreprindă o cruciadă în Anglia. Regele francez a adunat o flotă imensă, dar cu nouă zile înainte de plecare, Ioan și-a exprimat disponibilitatea de a aduce un omagiu apropiat papei și astfel s-a împăcat cu Sfântul Scaun. Philip Augustus a trebuit să renunțe la ideea unei aterizări. Pe tot parcursul anului 1213, a purtat război cu contele de Flandra , un aliat al lui Ioan. În acest război, în ciuda succeselor timpurii, flota franceză a fost distrusă la Damme și, datorită debarcării engleze, francezii au reușit să mențină controlul doar asupra Ypres și Douai .

Etapa decisivă a conflictului a început în 1214 . Membrii coaliției antifranceze au decis să dea o lovitură combinată: Ioan din Aquitania , Otto, conții de Flandra, Olanda și Boulogne , Ducele de Brabant și alții din Aachen . Ioan a luat Angers și a asediat La Roche-au-Moine , dar când fiul regelui Ludovic a venit în salvarea cetății, baronii din Poitou, care se aflau în armata regelui englez, au fugit. John s-a refugiat în La Rochelle . Între timp, Philip Augustus a pornit să întâlnească armata lui Otto. Pe 28 iulie, la Bouvines , a avut loc cea mai mare bătălie dusă vreodată de capețieni. Filip însuși a participat la luptă, iar dușmanii chiar l-au tras de pe cal cu cârlige, dar cavalerii din alaiul regal l-au salvat și l-au pus înapoi pe șa. Philip a câștigat o victorie completă. Aceasta a presupus stabilirea în Germania a aliatului său Frederic, capitularea nobilimii din Poitou și cererea lui Ioan pentru un armistițiu, adică recunoașterea de facto că Normandia , Anjou , Touraine , Maine și Poitou au devenit parte a domeniului regal.

Ultimii ani

În ultimii nouă ani ai vieții sale, Philip Augustus a fost preocupat în principal de reformarea administrării domeniului său întins. În 1216 baronii englezi i-au oferit fiului său coroana; Louis a aterizat în Anglia și a obținut la început un mare succes, dar după moartea lui John Landless a trebuit să se întoarcă în Franța.

Din 1209, cruciații din nordul Franței au purtat război în Occitania împotriva albigensilor, care au fost sprijiniți de contele de Toulouse și de alți domni mari. Filip Augustus s-a abținut de la a participa la acest război pentru o lungă perioadă de timp, dar după înfrângerea dușmanilor săi și moartea lui Simon de Montfort ( 1218 ), a încetat să mai stea deoparte. Și-a trimis trupele în sud de două ori: în 1219 conduse de fiul său Ludovic și în 1222 conduse de arhiepiscopul de Bourges.

Filip Augustus a murit la 14 iulie 1223 la Mantes și a fost înmormântat la Saint-Denis. Fiul său Louis avea deja 36 de ani în acel moment, dar nu a fost încoronat de tatăl său. Acest lucru s-ar putea datora atât întăririi dinastiei, care nu mai avea nevoie de instituția co-conducerii, cât și temerilor lui Filip Augustus cu privire la pretențiile la putere ale fiului său, care era și căsătorit cu o puternică prințesă castiliană .

Înțeles

Creșterea domeniului regal

În timpul războaielor cu conții de Flandra, Filip Augustus a dobândit comitatele Vermandois, Valois și Artois, drept urmare Flandra a încetat să mai fie cel mai puternic dintre principatele franceze. După ce l-a învins pe regele englez, el a capturat toate posesiunile Plantagenet la nord de Loare - Anjou, Touraine, Maine și toată Normandia, în timp ce strămoșii săi au luptat cu monarhia anglo-normandă pentru un mic Vexin timp de mai bine de un secol. Influența Plantageneților din Bretania a fost și ea distrusă: Filip Augustus s-a căsătorit cu moștenitoarea ducatului vărului său din casa Dreux . Astfel, regii englezi nu mai reprezentau o amenințare pentru capeți.

În sud, județele Chateaudun și Isudun au fost anexate (prin căsătoria lui Ludovic cu Blanca de Castilia). Acțiunile cruciaților din Languedoc au creat treptat o situație convenabilă pentru intervenția coroanei și includerea acestor teritorii în domeniu. Condițiile prealabile pentru aceasta s-au maturizat în cele din urmă deja sub fiul și nepotul lui Filip Augustus.

Toate aceste achiziții l-au făcut pe rege de departe cel mai puternic conducător din regat și au pus bazele expansiunii ulterioare - în Aquitania, Languedoc, Champagne.

Consolidarea puterii regale

Întărirea puterii regale și crearea unui sistem administrativ coerent au fost rezultate importante ale activităților lui Filip August. Pentru a-și întări poziția, Filip nu a neglijat nimic. Cu tata, a încercat să mențină o relație bună, dar nu i-a fost frică de el. Interdictul impus lui de Inocențiu al III-lea pentru că și-a îndepărtat soția Ingeborg al Danemarcei și s-a căsătorit cu Agnes de Meran , a rămas fără consecințe; iar când Inocențiu încerca să se amestece în treburile politice serioase, Philip îl împingea întotdeauna cu blândețe, dar ferm.

Comunele au devenit un instrument important în mâinile lui . Nici unul dintre predecesorii săi nu a înțeles importanța mișcării comunale pentru regalitate; atitudinea lor faţă de comune depindea de cauze accidentale, şi mai ales de profitul fiscal. Filip și-a dat seama că comunele erau un aliat important al regelui, pentru că aveau dușmani comuni - baronii, atât spirituali, cât și laici, și a patronat mișcarea cu toată puterea. În domeniul său, el era mai zgârcit cu libertățile și se ferește să acorde orașelor libertate politică.

Reforma administrației lui Filip poate fi caracterizată ca o înlocuire a punctului de vedere economic privat al statului. Odată cu vechile funcții de curte de seneshal , conetabil, mareșal, cameraman, chasnik etc., care își pierd semnificația sau se transformă în funcționari de stat, Filip a creat o instituție centrală de compoziție mixtă - curia regală, înlocuind congresele feudale arhaice. În provincii se dezvoltă peste tot instituția prevost, care concentrează în mâinile sale funcțiile judiciare, administrative și economice. Prevost a acţionat în oraşe şi sate; diviziunile regionale mai mari erau subordonate cauţiunilor . Ereditatea tuturor acestor postări a dispărut. Înlocuirea lor a devenit dependentă de rege. Pentru a unifica activitățile financiare ale autorităților regionale din Paris, a fost înființată o cameră de contabilitate.

Sub Filip Augustus au fost construite noi fortificații în jurul Parisului (1190), Senlis, Melun, Compiègne. În 1203-1214, a construit turnuri de cetăți rotunde în posesiunile sale, dintre care 18 au supraviețuit [2] .

Familie și copii

Isabella a murit în 1190 la naștere (s-au născut doi băieți morți).

  • A 2-a soție: (din 14 august 1193) Ingeborg al Danemarcei (1174 - 29 iulie 1236), fiica lui Valdemar I , rege al Danemarcei. Philip Augustus a respins-o a doua zi după noaptea nunții lor. Ea a fost redată oficial în drepturi maritale în 1200 și nu a avut copii.
  • Relație extraconjugală: „o anume doamnă din Arras”:

Genealogie

La filme

Note

  1. ↑ Pernu R. Richard Inimă de Leu. - M. , 2009. - S. 187.
  2. ↑ Duby J. Istoria Franței. Evul mediu. Arhivat pe 4 aprilie 2015 la Wayback Machine
  3. ↑ Konsky P. A. Louis VIII // Dicționar enciclopedic al lui Brockhaus și Efron  : în 86 de volume (82 de volume și 4 suplimentare). - Sankt Petersburg. , 1890-1907.

Literatură

  • Petit Duthailly C. Monarhia feudală în Franța și Anglia în secolele X-XIII. - M. , 1938.
  • Duby Georges . Istoria Frantei. Evul mediu. De la Hugh Capet la Ioana d'Arc. 987-1460 / Per. din franceza G. A. Abramova, V. A. Pavlova. - M .: Relaţii internaţionale, 2001. - 416 p. - ISBN 5-7133-1066-3 .
  • Favetier Robert . Capețieni și Franța. Sankt Petersburg: Eurasia, 2001. - 320 p. — (Clio). — ISBN 5-8071-0071-9 .
  • Sivery J. Philippe August / Per. din franceza M. V. Stepanova. - Sankt Petersburg. - M. : Eurasia, Editura „Klio”, 2013. - 352 p. - 2000 de exemplare. - ISBN 978-5-91852-070-3 , ISBN 978-5-906518-01-9 .
  • Menant François, Herve Martin, Merdrignac Bernard, Chauvin Monique. Capețieni. Istoria dinastiei (987-1328) / Per. din franceza M. Yu. Nekrasov, A. Yu. Karachinsky. - Sankt Petersburg: Eurasia; Editura „Klio”, 2017. - 688 p.: ill. - ISBN 978-5-91852-089-5 .
  • Lusher Ashil. Societatea Franceză a timpurilor lui Philippe-August / Per. din franceza G. F. Tsybulko. - Ed. a II-a. - Sankt Petersburg: Eurasia, 2018. - 410 p. - ISBN 978-5-8071-0373-4 . Orig.: Luchaire A. Philippe Auguste et son temps. - Paris: Tallandier, 1980. - ISBN 978-2235008594 .
  • Luchaire, „Philippe-Auguste” (1884);
  • Williston-Walker, „Cu privire la creșterea puterii regale în Franța sub Ph.-Aug.” (1888).
  • Georges Bordonove, Philippe II Auguste : le Conquérant, Pygmalion, 2009 ( ISBN 978-2756402628 ) ;
  • John W. Baldwin, Philippe Auguste et son gouvernement - Les fondations du pouvoir royal en France au Moyen Âge, traduit de l'anglais par Béatrice Bonne, preface de Jacques Le Goff, Fayard, 1991 ( ISBN 978-2213026602 )

Link -uri

  Accesați articolul Wikidata  Site-uri tematice
Dicționare și enciclopedii
Genealogie și necropole
 Regi și împărați ai Franței
Capețieni (987-1328)
Valois (1328-1589)
Bourbons (1589-1792)
Bonapartes (1804-1814, 1815)
Bourbons (1814-1815, 1815-1830)
Casa din Orleans (1830-1848)
Bonapartes (1852-1870)
Monarhii care nu domnesc de fapt sunt scrise cu caractere cursive .