Aikman, Robert

Robert Aikman
Robert Fordyce Aickman
Data nașterii 27 iunie 1914( 27.06.1914 )
Locul nașterii
Data mortii 26 februarie 1981 (66 de ani)( 26-02-1981 )
Un loc al morții
Cetățenie Marea Britanie
Ocupaţie romancier
Gen groază , ficțiune ciudată
Limba lucrărilor Engleză
Debut 1951
Premii Premiul World Fantasy pentru cea mai bună povestire ( 1975 )
 Fișiere media la Wikimedia Commons

Robert Aickman ( ing.  Robert Fordyce Aickman , 27 iunie 1914  - 26 februarie 1981 ) - scriitor englez , cunoscut pentru colecțiile de povestiri din genul groază sau povești cu fantome ( povestiri cu fantome ). Aikman însuși, însă, s-a opus unei clasificări atât de stricte de gen și a preferat să-și numească lucrările „povesti ciudate” ( povești ciudate ).

Biografie

Robert Fordyce Aikman s-a născut la Londra , fiul arhitectului William Arthur Aikman. Bunicul său matern, Bernard Heldmann, a fost un scriitor prolific cunoscut sub pseudonimul Richard Marsh , autor al apreciatului roman mistic The Beetle ( 1897 ) . 

Viziunea asupra lumii și caracterul lui Aikman au fost influențate de relațiile complexe și conflictuale ale părinților săi, precum și de declinul general al societății și al clasei de mijloc (clasa de mijloc superioară ) în perioada dintre cele două războaie mondiale. Deja în tinerețe, Aikman a aderat la opinii strict conservatoare și a rămas convins până la sfârșitul vieții că societatea umană civilizată a încetat să mai existe în 1914 .

Concepțiile estetice ale lui Aikman au fost influențate semnificativ de pasiunea sa timpurie pentru teatru, care a durat de-a lungul vieții sale, și muzică, în special operă. În plus, Aikman a fost un admirator ferm și un adept al lui Freud , care s-a manifestat și în opera sa. Aikman însuși a vorbit despre tatăl său astfel: cea mai ciudată persoană pe care am întâlnit-o vreodată [1] .

Aikman a absolvit o școală privată nu prea prestigioasă și și-a abandonat intenția de a merge la Oxford pentru a nu încorda resursele financiare slabe ale tatălui său. Tinerețea sa a fost petrecută într-o atmosferă de sărăcie, adesea la limita sărăciei. . În 1941, a moștenit un mic venit anual de la tatăl său. În timpul războiului, Aikman s-a căsătorit cu Edith Ray Gregorson , de asemenea autoare a mai multor cărți pentru copii .  Împreună cu soția sa, au deschis o mică agenție literară. În aceiași ani, mama lui Aikman a murit la Londra în timpul bombardamentelor germane. .

În 1946, Robert și Edith Aikman, împreună cu Tom Rolt și soția sa Angela, au organizat Asociația căilor navigabile interioare , o societate binevoitoare . Obiectivul asociației a fost să asiste la conservarea și restaurarea râurilor și canalelor engleze. Asociația a obținut un succes semnificativ în acest domeniu, iar Aikman și-a câștigat o oarecare notorietate ca persoană publică. În 1957, căsătoria cu Edith s-a despărțit. Se știe că a devenit călugăriță la o mănăstire anglicană din Oxford . Practic, nu există informații despre viața personală ulterioară a lui Aikman însuși.

Robert Aikman a murit pe 26 februarie 1981 din cauza cancerului .

Creativitate

În anii 1940, Aikman a colaborat mult cu o serie de publicații ca critic de film și teatru. Prima carte a lui Aikman a fost un tratat masiv, The Panacea, care a rămas nepublicat; în ea, Aikman și-a oferit soluția la toate problemele principale ale secolului al XX-lea . Manuscrisul cărții este păstrat în Arhivele Aikman de la Universitatea de Stat din Ohio , SUA .

În 1951 , Aikman, împreună cu Elizabeth Jane Howard , au lansat colecția We Are for the Dark ; titlul este un citat din Antony și Cleopatra. Cartea a constat din șase povestiri, al căror autor nu a fost indicat; doar mulți ani mai târziu s-a știut că trei aparțineau stiloului lui Aikman, iar trei co-autorului său. Colecția este luată în considerare[ de cine? ] este acum o piatră de hotar importantă în dezvoltarea genului, marcând tranziția de la exemplele clasice reținute de misticism victorian și edwardian la horror literar modern, cu elementele sale pronunțate iraționale și suprareale. . Cartea s-a deschis cu nuvela lui Aikman „Trenurile” ( Trenurile ), una dintre cele mai cunoscute și, într-un fel, programatică pentru autor.

În 1966, Aikman a publicat The Attempted Rescue , o carte autobiografică care este mai mult despre îndoctrinare și construirea caracterului decât despre evenimente personale și descrie evenimente până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial .

A doua colecție de povestiri a lui Aikman, Dark Entries , a fost publicată în 1964 . Au urmat colecțiile Powers of Darkness ( 1966 ), Sacrament ( Sub Rosa , 1968 ), Cold Hand in Mine ( 1975 ), Stories of Love and Death ( Tales of Love and Death , 1977 ), „Intrusions” ( Intrusions , 1980 ) și „Voci de noapte” ( Voci de noapte , 1985 ).

Colecția Painted Devils ( 1979 ), lansată în Statele Unite , conținea versiuni revizuite ale unora dintre povestirile anterioare ale autorului.

Pe lângă povești, Aikman are și două romane publicate - „Latter Breakfasts” ( The Late Breakfasters , 1964 ) și „Layout” ( The Model , 1987 ). După moartea lui Aikman, au rămas un număr mare de lucrări inedite, inclusiv piese de teatru. Din 1964 până în 1972 , Aikman a publicat opt ​​volume din The Fontana Book of Great Ghost Stories de Fontana , care împreună formează cea mai completă și reprezentativă antologie a genului de poveste cu fantome . Pentru toate volumele, cu excepția celui de-al șaselea, Aikman a scris prefețe care pot servi ca un fel de comentariu al autorului asupra propriei sale lucrări.

Stilul autorului

Poveștile lui Aikman, cu câteva excepții, nu s-au bazat niciodată pe mitologiile tradiționale pentru gen (vampiri, monștri, fantome ale morților etc.) În schimb, el s-a inspirat din acele proprietăți ale lumii pe care le considera fundamentale: fragilitatea, incognoscibilitate, ostilitate față de o persoană. Unele dintre poveștile sale sunt construite în jurul unui aspect al ființei (cum ar fi frumusețea, somnul, copilăria, bătrânețea, călătoriile etc.) în așa fel încât o intriga minimală, aluzivă, dezvăluie aspecte nefamiliare, anormale și înfricoșătoare ale fenomenului afectat. În același timp, autorul nu oferă niciodată cititorului o imagine completă și o rotunjire logică a poveștilor. Aikman omite cu ușurință orice elemente ale narațiunii, fie că este un început, un punct culminant sau un deznodământ, fără a pierde deloc - și chiar a câștiga - în spectaculozitate și impact emoțional. El folosește cu brio o subestimare tipic engleză pentru a pune la îndoială organizarea rațională a universului. În loc să se joace cu frici specifice și obișnuite, Aikman îl conduce cu pricepere pe cititor la un sentiment brusc de nefamiliarizare cu lumea și obiectele ei cotidiene, un sentiment a ceea ce el numește greșeala fundamentală a lucrurilor din jurul nostru . Și deși unii critici i-au reproșat lui Aikman neclaritatea excesivă și finalurile misterioase, textele sale nu au fost niciodată arbitrar vagi: în spatele tuturor reticențelor, a tuturor liniilor întrerupte, se află voința și convingerea autorului, care nu permit narațiunii să alunece în abstracțiuni palide.

Poveștile lui Aikman sunt atât de idiosincratice încât orice încercări de a-l imita au fost, în general, fără succes. În parte, poate, acest lucru se datorează faptului că respingerea sa îndrăzneață a unei imagini raționale a lumii este combinată cu un stil literar clasic extrem de elegant, uniform, caracteristic unei epoci literare trecute. Din cauza imposibilității de a-și clasifica poveștile, dar și din cauza specificului genului scurt, Aikman și-a atins faima în timpul vieții doar într-un cerc relativ restrâns de cititori. Majoritatea versurilor sale rămân relativ inaccesibile astăzi, iar reputația lui este mai mult una de cult. Dar, cu toată originalitatea sa, Aikman nu este izolat de dezvoltarea literaturii: opera sa se încadrează într-un fel de tradiție literară transcendentă, în care predecesorii săi sunt Walter de la Mar și Oliver Anyons și adepții săi (într-o măsură sau alta) sunt autori precum M. John Harrison , Michael Marshall Smith , Jonathan Carroll .

Note

  1. ↑ Robert Aickman. Încercarea de salvare. — The Tartarus Press, 2001.

Link -uri

  Accesați articolul Wikidata  Site-uri tematice
Dicționare și enciclopedii