Homo ludens (din lat. - „O persoană care se joacă”) este un tratat publicat în 1938 de istoricul și culturologul olandez Johan Huizinga .
Lucrarea este dedicată esenței cuprinzătoare a fenomenului jocului ( olandeză. Spel ) și semnificației sale universale în civilizația umană. Huizinga consideră că jocul nu poate fi redus la fenomene culturale, deoarece este mai vechi decât ele și este încă observat la animale. Dimpotrivă, cultura în sine (vorbire, mit, cult, știință) are o natură ludică. Huizinga definește mai întâi esența jocului drept frivolitate (25), dar explică că animalele care joacă, spre deosebire de oameni, nu râd, adică jocul poate include în continuare seriozitate (59). Apoi definește jocul ca „acțiune liberă”, deoarece este liber de constrângere și este dedat în „timp liber” (27) și într-un „spațiu de joacă” specific. În același timp, jocul presupune o ordine internă strictă, ceea ce presupune prezența unei anumite comunități de jocuri.
Trecând la analiza cuvântului „joc”, Huizinga constată că acesta se găsește la toate popoarele. El începe cu limbajul civilizației antice, unde jocul este desemnat în trei moduri ca παιδιά (paydia - „copilărie”), ἄθυρμα (atyurma - „prostii”) și ἀγών (agon - „concurență”). Huizinga notează că unii cercetători ai antichității (Bolkestein) se opun paydiei și agonului, adică jocului și competiției ( Netherlands Wedijver ), dar aceste două concepte exprimă încă un singur fenomen. În sanscrită se găsesc și diferite cuvinte pentru joc: kridati (distracția copiilor și a animalelor), divyati (a arunca la sorți), tandeln (imitare, ridiculizare). În japoneză, jocul coincide cu politețea, iar în limbile semitice, cu batjocură. În limbile germanice nu există un cuvânt general pentru joc, dar în limbile romanice este. Reflectând asupra jocului sexual, Huizinga subliniază redundanța acestuia față de împerecherea biologică. El pune, de asemenea, în contrast jocul cu orice necesitate biologică, fie că este vorba de autoapărare sau de întreținere.
Reflectând asupra relației dintre joc și cultură, Huizinga notează că cultura se naște din joc și cultura are caracter de joc (60). El indică din nou tensiunea și incertitudinea drept criteriu al jocului. El distinge între jocurile single (solitaire), agonal (sport) și jocuri de noroc (zaruri). Revenind la opoziţia dintre joc şi competiţie în limba greacă, el numeşte acest fapt „un decalaj accidental în formarea conceptului abstract de joc” (63). Din punctul de vedere al lui Huizinga, competiția este esența jocului – expresia voinței de putere sau „instinctului agonal” (105). El asociază jocurile de noroc cu o încercare de a constata voința zeilor. În acest context el interpretează potlatch -ul (72). Bravada care se dezvoltă din aceasta devine baza virtuții și fundamentul eticii. Huizinga conchide: „Fără menținerea unui anumit comportament ludic, cultura este în general imposibilă” (105).
Având în vedere procedurile judiciare, Huizinga observă și acolo un element de joc, actorie (haine și peruci) și competiție („litigii”). În antichitate, întâmplarea și soarta zeilor erau, de asemenea, un element integrant al oricărei curți.
Comparând războiul și jocul, Huizinga citează exemplul turneelor medievale, unde lupta inițial sângeroasă a degenerat într-o magnifică competiție pentru spectacol. Totodată, el constată că competiția ridică vrăjirea la un nivel cultural, implicând respectul față de inamic și conceptul de onoare. Pe aceasta cresc conceptele de cavalerism și dreptul internațional, care sunt esența umanității.
În capitolul al VI-lea, Huizinga consideră expresia instinctului agonal sub forma rezolvării ghicitorilor, în al VII-lea - sub forma unui concurs de poeți, în al VIII-lea - în jocul imaginației, în al IX-lea - în forma unui joc filosofic al mintii, in al 10-lea - sub forma muzicii, in capitolul 11 considera culturile prin prisma jocului - lat. sub specie ludi . Huizinga își repetă ideea principală: „cultura, în fazele ei inițiale, se joacă” (168).
Huizinga nu-și ocolește atenția către ultimele expresii ale jocului, prin care înțelege sportul - un fenomen care a venit în secolul al XIX-lea din cultura engleză. Potrivit lui Huizinga, turneul este o competiție, dar nu încă un sport, pentru că încă mai este multă teatralitate în el. Sportul, pe de altă parte, se naște dintr-un joc cu mingea de echipă, unde exercițiile corporale și democrația sunt pe primul loc. În contextul realizării instinctului agonal, Huizinga consideră mișcarea cercetașilor modernă. Observând declinul jocului în civilizația modernă, Huizinga avertizează asupra posibilității ca cultura să se prăbușească în barbarie și haos.