Hipercorectitudine , hipercorecție - în lingvistică : utilizarea regulilor limbajului dincolo de limitele aplicabilității lor, ducând la erori; hipercorectitudinea este o consecință a incertitudinii lingvistice în încercarea de a vorbi „corect” folosind forme mai prestigioase . Atât ortografia, cât și pronunția unui cuvânt, precum și alte aspecte ale limbii, pot fi supracorectate.
Hipercorecția fonetică poate apărea sub influența limbilor străine: în rusă, cuvântul afera [af'eraʹa] este adesea pronunțat ca „escrocherie”, după modelul shofer și alte cuvinte derivate din franceză cu sufixul -eur . De fapt, vine de la fr. affaire [1] (pronunțat „afer”). Cât de hipercorectă poate fi caracterizată prin pronunția unei consoane solide înainte de [ e ] în unele cuvinte împrumutate din limba rusă , de exemplu [re] ls , pio [ne] r , ma [ne] ra , [te] ma [2 ] , ko [fe] .
Un exemplu de hipercorectitudine lexicală este o formă corectată greșit în conformitate cu o etimologie incorectă (de exemplu, engleză perfect , derivată din franceza parfait , dar corectată prin analogie cu latină perfectum ) [3] sau scrisă în conformitate cu o regulă de ortografie care nu este aplicabil în acest caz (de exemplu, pentru h stomp în loc de corectarea corectă prin analogie cu ceea ce ) [4] .
Formele formate după modele regulate din cuvinte care le formează neregulat și caracteristice, în special, pentru vorbirea copiilor („pui de șoarece” în loc de „șoarece”) pot fi numite și hipercorecte. .
Termenul „hipercorecție” poate fi aplicat și altor fenomene lingvistice, în special evaluării incorecte de către vorbitor a caracteristicilor stilistice ale unei unități lingvistice , în care unitatea este apreciată ca aparținând unui stil redus și, prin urmare, evitată în vorbire, un exemplu ar fi afirmația unuia dintre elevii chestionați: „Trebuie să evitați [expresiile] ‘pe scurt’, pentru că aici se găsește cuvântul argotic ‘mai scurt’” [5] .