Detrusorul vezicii urinare (din lat. detrudere a împinge afară) - membrana musculară (tunica muscularis) a organului, formată din trei straturi care se întrepătrund reciproc, formând un singur mușchi care expulză urina (m. detrusor urinae). Contractia sa duce la urinare . Stratul exterior al detrusorului este format din fibre longitudinale, stratul mijlociu este format din fibre circulare, iar stratul interior este format din fibre longitudinale și transversale. Stratul mijlociu este cel mai dezvoltat în regiunea deschiderii interne a uretrei. Formează sfincterul colului vezicii urinare . Fibrele circulare care acoperă orificiile ureterelor sunt de asemenea mai dezvoltate decât cele adiacente.
Dacă urinarea este perturbată ca urmare a obstrucției infravezicale, mai întâi se dezvoltă hipertrofia detrusorului, apoi se dezvoltă trabecularitatea peretelui vezicii urinare, aceasta devine mai subțire și, ca urmare a presiunii intravezicale ridicate, apare ischuria paradoxa.
Hiperactivitatea detrusorului idiopatică este un termen pentru contracțiile involuntare ale detrusorului care sunt determinate în mod obiectiv în timpul cistometriei (măsurarea volumului vezicii urinare). Dacă cauza unor astfel de contracții este orice boală neurologică, atunci se folosește termenul de hiperactivitate neurogenă a detrusorului.
Până în prezent, s-a stabilit că cauza urinării frecvente și urgente la majoritatea pacienților este hiperactivitatea detrusorului. Termenul de „hiperactivitate a detrusorului” se referă la contracțiile involuntare ale detrusorului (amplitudine mai mare de 5 cm a coloanei de apă) care apar spontan sau pot fi provocate intenționat (prin schimbarea poziției corpului, tuse etc.), în ciuda faptului că persoana încearcă să suprima aceste contractii efortul volitiv. Un detrusor hiperactiv, la rândul său, include două diagnostice urodinamice - hiperactivitatea detrusorului idiopatică și hiperactivitatea detrusorului neurogen.
Vezica urinară hiperactivă (OAB) este un sindrom clinic care definește urgența urinară (cu sau fără incontinență de urgență), care este de obicei însoțită de frecvența urinară și nicturie (urinat între adormire și trezire). Multă vreme s-a crezut că urinarea frecventă este întotdeauna rezultatul diferitelor boli urologice, mai rar ginecologice și chirurgicale. Adesea, urologii au întâlnit astfel de cazuri când pacienții se plângeau de urinare frecventă, adesea însoțită de impulsuri imperative, adesea până la incontinență urinară imperativă (din engleză Imperative - imperative, urgent), iar metodele clinice, de laborator și instrumentale de examinare nu permiteau determinarea cauza acestor simptome. În astfel de situații clinice, urinarea frecventă și urgentă a fost considerată o consecință a așa-numitei cistogie sau sindrom uretral. Aceste diagnostice s-au bazat doar pe prezentarea clinică a frecvenței și urgenței urinare, fără nicio modificare la examenul clinic.
Studiile urodinamice au făcut posibilă evaluarea funcției detrusorului în faza de acumulare a urinei și excreția acesteia. S-a dovedit că relativ des la pacienții cu urgență urinară în timpul cistometriei se determină contracții detrusor spontane sau induse. Rezultatele observațiilor au servit drept bază pentru o introducere mai largă a metodelor de examinare urodinamică în practica clinică și au deschis noi oportunități în studierea cauzelor urinării frecvente și urgente.