O cauză principală este cauza principală a ceva.
O cauză necreată sau creată de sine, la care trebuie să ducă în cele din urmă orice lanț de cauze și efect.
Cauza rădăcină este un concept care extinde cauzalitatea tuturor proceselor naturale finite asupra lumii în ansamblu: deoarece aceste procese au propriile lor cauze, atunci trebuie să existe un motiv pentru apariția întregii lumi. Această cauză principală este numită Creatorul .
De fapt, conceptul de „cauză originală” a fost introdus de Aristotel , dar a primit o largă circulație abia în secolele XVII-XVIII. Deismul îl restrânge pe Creator prin funcția cauzei primare - primul impuls, în timp ce teismul îl înzestrează cu proprietatea de a se amesteca în dezvoltarea ulterioară a lumii pe care a creat-o (Providența lui Dumnezeu). Conceptul de primă cauză a trecut și în tradiția creștină și a devenit baza uneia dintre versiunile argumentului cosmologic despre existența Creatorului. Potrivit acestui argument, fiecare eveniment observabil este rezultatul unui lanț cauzal, care se termină în mod necesar în prima cauză, care este Creatorul . Formularea clasică a acestui argument a fost dată de Sfântul Toma d' Aquino . Argumentul cosmologic a fost respins de mulți gânditori de mai târziu, inclusiv David Hume și Immanuel Kant .
În scolastică și în filosofia europeană modernă, Creatorul a fost adesea numit cauza rădăcină a lumii: în Bonaventura , cauza creației este perfecțiunea divină; acţionând (în creaţie) în afara Sa, Creatorul nu pierde nimic din esenţa Sa şi nici nu adaugă nimic la ea. „Creatorul este în aceeași măsură prima cauză ca și ultima temelie a ființei, iar lucrurile nu pot fi cunoscute decât din cauzele și temeiurile lor” (G. Leibniz ). I. Kant a insistat că relația dintre cauză și efect este nepotrivită pentru înțelegerea relației dintre Creator și lume: Creatorul dă sens lumii și o acoperă cu iubire mântuitoare, El este Super Cauza. În tomism , însă, Creatorul este văzut ca Prima Cauză a existenței (esse) lucrurilor: Dumnezeu Creatorul acordă existență lucrurilor și nu este cauza lor în sensul lui Leibniz și Kant.
Budismul crede că cauza principală trebuie căutată în propria înțelegere. Problema primei cauze nu poate fi rezolvată de intelect. Mintea va pierde timpul doar aturându-se de la decizie. Budismul nu cere să se creadă că omul însuși este Creatorul lumii, dar el promite că, după îndeplinirea cerințelor necesare, omul însuși va ști răspunsul și fără nicio umbră de îndoială.