| Polariton de suprafață | |
| Compus: | Cvasiparticulă |
|---|---|
| Clasificare: | Polaritoni de suprafață singulari, polaritoni de suprafață nedispersivi |
| Grup: | polariton |
| Descoperit: | Robert Wood în 1912 sub forma anomaliilor reticulare ale lui Wood, interpretarea lor în termeni de polaritonuri plasmonice de suprafață date de W. Fano (1941) |
| Cine și/sau după ce poartă numele? | Suprafață , polariton |
| Numar de tipuri: | 2 |
Surface polariton (SP) ( eng. surface polariton ) este o undă electromagnetică de suprafață care se propagă de-a lungul interfeței dintre medii. Intensitatea unei astfel de unde scade rapid odată cu distanța de la interfața dintre medii, exponențial pentru mediile liniare.
Pe o limită plată a două medii izotrope imobile, un PP poate exista numai dacă cel puțin unul dintre medii de limită are o permitivitate negativă sau permeabilitate magnetică . Cu toate acestea, dacă unul dintre medii se mișcă și este un flux de plasmă relativist sau fascicul de electroni, PP poate exista și în intervalul de frecvență corespunzător valorilor pozitive ale permitivității ambelor medii [1] . În acest caz, există un parametru critic - unghiul dintre viteza și vectorul de undă al undei, pornind de la care pot apărea unde de suprafață în creștere [2] .
Există SP singulare sau nedispersive. Ele există la granițele cristalelor anizotrope. Spre deosebire de BCP-urile convenționale, ele există doar în anumite direcții în planul limită.
Studiul polaritonilor de suprafață a început în legătură cu studiul propagării undelor radio [3] . Manifestarea experimentală a undelor electromagnetice de suprafață la limita metalului a fost descoperită de Robert Wood în 1912 sub forma anomaliilor reticulare ale lui Wood, interpretarea lor în termeni de polaritoni plasmonici de suprafață a fost dată de W. Fano (1941).