Adunarea Constituantă a Republicii Italiene ( italiană: Assemblea Costituente della Repubblica Italiana ), mai cunoscută în istoriografia rusă ca Adunarea Constituantă a Italiei , este un organism legislativ ales care a avut ca scop elaborarea unei noi constituții pentru noul stat italian - Republica Italiană . A fost aleasă prin vot popular la 2 iunie 1946. Concomitent cu votul a avut loc un referendum constituțional , în care majoritatea populației a votat pentru o formă republicană de guvernare . Adunarea a funcționat de la 25 iunie 1946 până la 31 ianuarie 1948. Întâlnirile au avut loc în Palatul Montecitorio din Roma . La 22 decembrie 1947, Adunarea a adoptat textul final al Constituției Republicii Italiene , care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. Pe lângă adoptarea textului constituției, Adunarea a îndeplinit și alte trei funcții: a emis un mandat de încredere în guvern, a adoptat bugetul de stat și a ratificat acorduri internaționale. În special, Adunarea a ratificat Tratatul de pace de la Paris , care a stabilit termenii păcii cu Coaliția Anti-Hitler .
În Adunare, conform legii electorale adoptate, în toată ţara urmau să se desfăşoare alegeri în 32 de circumscripţii conform listelor electorale, ale căror locuri erau repartizate conform sistemului proporţional . Legea prevedea alegerea a 573 de deputați, dar alegerile, din cauza incertitudinii statutului și a funcționării regimului de ocupație aliat de acolo , nu au avut loc în teritoriile Bolzano , Trieste , Gorizia , Pola , Zara și Fiume .
La alegeri au fost aleşi în total 556 de deputaţi . Cele mai mari facțiuni au format partidele Creștin Democrat (207 deputați), Socialist (115) și Comunist (104).
La 28 iunie, Adunarea l-a ales pe Enrico De Nicola ca șef interimar al statului (în locul monarhului care pierduse puterea ) . În ciuda încercării de a demisiona în 1947, a fost reales în această funcție .
| Parlamentul Italiei | |
|---|---|
| Convocari ale Parlamentului |
|
| Deputati prin convocare |
|
| Senatorii prin convocare |
|