Grupul de lovitură este un termen militar istoric care s-a răspândit în știința militară sovietică în anii 30 ai secolului XX în timpul dezvoltării teoriei operațiunii în adâncime și a luptei în adâncime [1] [2] [3] .
În cadrul ideilor de atunci, grupul de lovitură era un element al ordinului de luptă al unităților de pușcă ale Armatei Roșii ( RKKA ) format pentru a da lovitura principală [1] [2] .
Principalele prevederi privind organizarea grupurilor de șoc au fost consacrate în Regulamentul de luptă al Armatei Roșii, din 1927 [1] . De regulă, cea mai mare parte a mijloacelor de impact de foc și cel puțin două treimi din forțele de infanterie au fost alocate componenței grupului de lovitură în operațiuni ofensive ; restul forţelor şi mijloacelor au fost trimise grupului de deţinere [1] . De exemplu, un grup de lovitură divizional era alcătuit din cel puțin două regimente de puști care înaintau într-un eșalon [2] ; lățimea frontului ofensivei sale era de aproximativ 2-2,5 kilometri (uneori mai mult). În defensivă , grupul de lovitură a fost ținut în eșalonul doi și avea scopul de a distruge forțele inamice care au spart formațiunile defensive ale grupului de detenție. În unele situații, au fost create grupuri de grevă pentru a livra greve auxiliare în direcții secundare [3] . Structura organizatorică, misiunile de luptă și procedura de angajare a grupului de lovitură au fost reflectate pe deplin în PU 36 [2] .
Pe baza experienței de luptă din Marele Război Patriotic s- a ajuns la concluzia că ar fi nepotrivit să se împartă formația de luptă într-un grup de reținere și șoc [1] . În viitor, conceptul de grup de șoc a început să fie folosit pentru a se referi la trupele unui grup de șoc [1] .
între războaiele mondiale | Doctrinele militare sovietice și teoriile dominante ale utilizării organizate a forței militare |
---|---|
Exportarea revoluției într-un mod giratoriu |
|
Doctrina militară unificată |
|
Teoria operațiunii profunde | |
Dezvoltare postbelică |