Suprafața de separare a fazelor este suprafața limită dintre oricare două faze de contact ale unui sistem termodinamic [1] . De exemplu, într-un sistem trifazat gheață - apă - aer , există trei interfețe (între gheață și apă, între gheață și aer, între apă și aer), indiferent de câte bucăți de gheață sunt în sistem.
Interfața poate avea o configurație complexă (de exemplu, în cazul unei emulsii gaz-lichid ) și reprezintă fizic un strat de tranziție subțire [2] [3] . Particulele substanței care formează stratul de suprafață sunt în condiții speciale, drept urmare interfața are proprietăți (de exemplu, tensiunea superficială ) care nu sunt inerente substanței situate în adâncimea fazei. În fiecare dintre fazele de contact, la o anumită distanță de interfață, proprietățile fazei diferă de proprietățile sale în vrac.
Dacă interfața este plată, condiția pentru echilibrul mecanic al fazelor este egalitatea presiunilor în ambele faze coexistente [4] . Pe interfața curbată apare o presiune suplimentară, îndreptată către faza față de care suprafața este concavă. Cu alte cuvinte, la echilibru mecanic, presiunea este mai mare în faza care este separată de cealaltă fază printr-o interfață concavă. Diferența de presiune care apare pe ambele părți ale suprafeței curbe a fluidului se numește presiune capilară ( presiune laplaciană ). Depinde de curbura suprafeței și de tensiunea superficială (vezi formula lui Laplace ).
Dacă interfața este mobilă, atunci sub influența tensiunii superficiale tinde spre o formă care are o suprafață minimă . Așa se explică sfericitatea suprafeței bulelor de săpun, bulelor de gaz într-un lichid sau picăturilor dintr- un lichid în altul [3] .
Caracteristicile condiţiilor de echilibru pe suprafeţele curbe stau la baza fenomenelor capilare .
Procesele care au loc la interfața de fază și în stratul de suprafață interfacial sunt denumite fenomene de suprafață