Comisia Hallstein este prima Comisie Europeană , care a funcționat timp de 2 mandate între 7 ianuarie 1958 și 30 iunie 1967. Președintele acesteia a fost politicianul german Walter Hallstein.
A fost prima comisie a Comunităţii Economice Europene , fondată în 1957 prin Tratatul de la Roma . Prima întâlnire a avut loc pe 16 ianuarie 1958 la castelul Val Duchesse din regiunea belgiană Auderghem . Corpul a inclus nouă participanți: câte doi din Franța, Italia și Germania, câte unul din Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Comisia a început să lucreze la formarea unei piețe unice europene și a politicii agricole [1] . Comisia a avut unele succese, cum ar fi încheierea unui tratat privind prețul cerealelor, care a fost semnat în urma dreptului de veto al președintelui de Gaulle asupra intrării Marii Britanii în comunitate. De Gaulle a fost un oponent al comisiei, iar propuneri precum tratatul prețului cerealelor au fost concepute pentru a lega Franța de Comunitatea Economică Europeană. Un alt succes al comisiei este rezultatul negocierilor privind Acordul General pentru Tarife și Comerț , numit și „ Runda Kennedy ”.
În 1965, președintele Hallstein a prezentat propuneri de finanțare a politicii agricole comune. Propunerile ar putea permite comunității să-și dezvolte propriile resurse financiare, independent de statele membre, să acorde mai multe drepturi bugetare Parlamentului European. Mai mult, trebuia să introducă votul în Consiliul Uniunii pe baza principiului majorității. Franța nu putea fi de acord cu acest lucru, crezând că acest principiu ar limita suveranitatea țării [2] .
A avut loc o discuție vie despre propuneri, care a dus la o criză politică. Există un punct de vedere conform căruia comisarii erau pe deplin conștienți de ambiguitatea proiectului de lege întocmit și dezacordul așteptat. O confirmare a acestui fapt este participarea personală la dezvoltarea lui Walter Hallstein, în timp ce în condiții normale, propunerile pentru agricultură ar urma să fie pregătite de comisarul pentru politică agricolă Sikko Mansholt . În al doilea rând, acuitatea discuției din cadrul comisiei este considerată ca dovadă a tezei. Și, în al treilea rând, indică interacțiunea dintre Comisie și Parlamentul European. Apoi, Adunarea de la Strasbourg, care avea doar puteri consultative, a luptat pentru o influență reală în comunitate. Hallstein a anunțat propunerile la o ședință a Parlamentului cu o săptămână înainte ca acestea să fie luate în considerare în Consiliul Uniunii. Președintele comisiei a considerat că organismele supranaționale ar trebui să primească mai multă putere și a sperat ca după discursul său din ședința de adunare să se ridice un val de eurooptimism, cu ajutorul căruia să se poată accepta propuneri. În Consiliu, propunerile s-au suprapus dezacordurilor dintre statele membre, care au dus la criza „scaunului gol” [3] ..
Controversa a escaladat când Franța și-a asumat președinția Consiliului [2] . Comisia s-a dovedit a fi pe marginea discuției, centrul discuției s-a mutat la Consiliu, unde au argumentat Franța, pe de o parte, și restul țărilor, pe de altă parte [3] . La 30 iunie 1965, Parisul și-a retras reprezentanții, declarând că nu își vor ocupa locurile în Consiliu până când nu se ajunge la un compromis. Criza scaunului gol a fost pentru prima dată când activitatea Comunităţii Economice Europene a fost blocată din cauza acţiunilor unui stat membru [2] .
Franța a boicotat comunitatea timp de șase luni. În acest timp, comisia și-a continuat activitatea. Hallstein și alți comisari au făcut declarații despre situația din comunitate. Comisia a dorit să elaboreze noi propuneri care să primească sprijinul tuturor membrilor sindicatului. Cu toate acestea, rolul comisiei în această criză nu a fost suficient pentru ca comisarii să iasă din impas din comunitate. Problema principală a fost diferențele dintre țări și, prin urmare, criza a putut fi depășită doar în Consiliu, unde sunt reprezentate toate statele.
Riscul izolării și amenințarea la adresa economiei naționale au forțat Franța să reia negocierile. În ianuarie, s-a decis organizarea la Luxemburg a unei reuniuni a reprezentanților tuturor țărilor participante, dar fără reprezentanți ai comisiei. Pierre Werner, prim-ministrul Luxemburgului, a propus o soluție de compromis: dacă o țară consideră că interesele sale vitale pot fi afectate, atunci are dreptul de a folosi dreptul de veto în Consiliu. În caz contrar, deciziile se iau cu majoritate. Nu s-a definit însă ce să se considere „interese naționale”, iar procedura de arbitraj nu a fost prescrisă în cazul unui nou litigiu între țări [4] . De asemenea, „Compromisul de la Luxemburg” nu numai că nu a mărit puterile comisiei, dar a legat-o și mai tare de Consiliu, acuzând-o că depășește puterile care i-au fost date [5] . Comisia Europeană a devenit principala victimă a crizei „scaunului gol”, pierzându-și de mulți ani autoritatea și influența.
Când al doilea mandat al lui Hallstein a luat sfârșit în ianuarie 1966, ministrul francez de externe Maurice Couve de Murville a insistat să schimbe președintele comisiei, care trebuia să devină un singur organism pentru Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Euroatom. [6] . Întrucât nu a existat un acord pentru înlăturarea lui Hallstein, el a rămas în funcție ca „acționând” în conformitate cu articolul 159 din Tratatul de la Roma. Aceasta a însemnat că fuziunea celor trei comunități, planificată pentru ianuarie 1966, a fost amânată [7]
În legătură cu confruntarea cu de Gaulle, a apărut o propunere ca Hallstein să fie numit președinte al comisiei pentru următorul mandat, dar puterile sale ar fi limitate la șase luni. Dar Hallstein a văzut acest lucru ca pe o încălcare a Tratatului comunitar și, pe 5 mai 1967, a cerut să nu-l numească deloc.
Prima comisie a funcționat din 7 ianuarie 1958 până în 9 ianuarie 1962. Ea a inclus doi reprezentanți ai Germaniei de Vest (inclusiv Hallstein), Franței, Italiei, câte unul din Belgia, Țările de Jos și Luxemburg. Trei membri ai comisiei au aderat la opiniile de stânga (comisarul din Franța, Țările de Jos și Italia). Comisarul pentru Luxemburg murit în funcţie în 1958 A fost înlocuit de un reprezentant al dreptei. În comisie erau 5 persoane care aveau opinii conservatoare. Doi din Germania de Vest, unul din Franța, Italia și Luxemburg. Jean Rey, care era responsabil de afaceri externe, a fost singurul politician liberal din comisie (numit de Belgia).
A doua comisie a funcționat din 9 ianuarie 1962 până în 30 iunie 1967. Alinierea forțelor a rămas aceeași: trei socialiști, cinci conservatori și unul liberal. Compoziția sa schimbat puțin față de prima comisie. Au rămas aceiași vicepreședinți, un comisar a fost înlocuit de Italia și Franța.
Doi viitori președinți ai Comisiei Europene, Jean Rey și Sikko Mansholt (reprezentant al Țărilor de Jos, socialist, vicepreședinte și comisar pentru agricultură), au lucrat în ambele comisii.
| Președinții Comisiei Europene | |
|---|---|
| CECO |
|
| Euratom |
|
| CEE |
|
| Comunitățile Europene |
|
| Uniunea Europeană |
|
| Semnat Intrat în vigoare Document |
1948 1948 Pactul de la Bruxelles |
1951 1952 Tratatul de la Paris |
1954 1955 Acordurile de la Paris |
1957 1958 Tratatele de la Roma |
1965 1967 Acord de fuziune |
1975 nu se aplică Decizia Consiliului European |
1986 1987 Actul Unic European |
1992 1993 Tratatul de la Maastricht |
1997 1999 Tratatul de la Amsterdam |
2001 2003 Tratatul de la Nisa |
2007 2009 Tratatul de la Lisabona |
||||||||||
| Trei piloni ai Uniunii Europene: | |||||||||||||||||||||
| Comunitățile Europene: | |||||||||||||||||||||
| Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom) |
|||||||||||||||||||||
| Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) |
A expirat în 2002 | Uniunea Europeană (UE) | |||||||||||||||||||
| Comunitatea Economică Europeană (CEE) | Comunitatea Europeană (UE) | ||||||||||||||||||||
| TREVI | Justiție și Afaceri Interne (JAI) | ||||||||||||||||||||
| Cooperare polițienească și judiciară în materie penală (PSJC) | |||||||||||||||||||||
| Cooperare politică europeană (EPC) |
Politica externă și de securitate comună (PESC) | ||||||||||||||||||||
| Corpuri neconsolidate | Uniunea Europei de Vest (UEO) | ||||||||||||||||||||
| Încetarea activității până în 2011 | |||||||||||||||||||||