Navarh

Navarh ( dr. grec ναύαρχος ) - comandant al flotei în Grecia Antică . În epoca clasică - în principal printre spartani ; printre atenieni , flota era comandată de unul dintre strategi , la fel ca și comandantul forțelor terestre.

Navarhii din Sparta s-au opus adesea monarhilor; asupra lor s-a stabilit controlul sub forma unui consiliu civil format din 3-11 membri, care l-ar putea înlocui pe navarh. Frica de dictatură a dus la o reducere a numirii navarhului și la alte restricții. Termenul de „navarchos” a fost folosit și sub Alexandru cel Mare (vezi Nearh [1] ) și regatele elenistice care l-au urmat, dar el a fost numit de rege, care se deosebea de navarhul orașului-stat.

Cuvântul în sine nu a ieșit din uz în limba greacă, dar în perioada bizantină, un cuvânt împrumutat din cuvântul latin drungaria a fost folosit pentru a desemna comandantul flotei imperiale .

Navarh în Marina Greacă de astăzi

În modul cel mai firesc, odată cu începutul Revoluției Grecești din 1821 , când locuitorii insulelor grecești Hydra , Spetses și Psara și -au transformat navele comerciale în nave de luptă, termenul de navarh (os) a fost folosit pentru comandanții respectivelor. insule. După ce Ioan Kapodistrias a preluat stăpânirea Greciei, în timpul reformei armatei și marinei, termenul de „navarh (os)” a fost adus la o analogie cu termenul de amiral , stabilit în alte flote europene . Pentru aceasta, a fost necesar, folosind prefixele limbii grecești, să se creeze cuvinte noi. În consecință, comanda și gradele în flotă au fost distribuite după cum urmează [2] :

Odată cu venirea la putere a regelui Otto , cel mai înalt grad din marina regală a devenit „anti-navarchos” (viceamiral), întrucât regele era comandantul forțelor armate [3] . În marina greacă de astăzi, anti-navarchos și ipo-navarchos au fost, de asemenea, adoptate ca cele mai înalte ranguri. Gradul de navarhos este conferit concomitent cu funcția de șef al statului major.

Note

  1. Arrian , Anabasis lui Alexandru al VI-lea. 19, 21; vii. 4, 19, 20]
  2. Δημήτρης Φωτιάδης, Ιστορία του 21 ,ΜΕΛΙΣΣΑ, 1971, τ.Δ, σ.226-227
  3. Στέφανος Π. Παπαγεωργίου, Απο το Γένος στο Έθνος, 1821-1862, σελ.342

Surse