Jacques Rene Chirac | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
fr. Jacques Rene Chirac | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Al 22-lea președinte al Franței | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
17 mai 1995 - 16 mai 2007 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Şeful guvernului |
Alain Juppe (1995-1997) Lionel Jospin (1997-2002) Jean-Pierre Raffarin (2002-2005) Dominique de Villepin (2005-2007) |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Predecesor | Francois Mitterrand | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Succesor | Nicolas Sarkozy | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Prințul Andorrei | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
17 mai 1995 - 16 mai 2007 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Impreuna cu |
Joan Marti și Alanis Joan Enric Vives și Cicilla |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Predecesor | Francois Mitterrand | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Succesor | Nicolas Sarkozy | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Primarul Parisului | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
20 martie 1977 - 16 mai 1995 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Predecesor |
poziția restabilită; Jules Ferry |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Succesor | Jean Tibery | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Prim-ministrul Frantei | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
20 martie 1986 - 10 mai 1988 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Presedintele | Francois Mitterrand | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Predecesor | Laurent Fabius | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Succesor | Michel Rocard | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
27 mai 1974 - 26 august 1976 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Presedintele | Valerie Giscard d'Estaing | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Predecesor | Pierre Messmer | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Succesor | Raymond Barr | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Membru al Consiliului Constituțional francez | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
16 mai 2007 - 26 septembrie 2019 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Presedintele |
Nicolas Sarkozy Francois Hollande Emmanuel Macron |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Naștere |
29 noiembrie 1932 [1] [2] [3] […] |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Moarte |
26 septembrie 2019 [5] [6] [3] […] (vârsta 86) |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Loc de înmormântare | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Numele la naștere | fr. Jacques Rene Chirac | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Tată |
Abel Francois Chirac (1893-1968) |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Mamă |
Marie-Louise Valette (1902-1973) |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Soție | Bernadette Chirac (născută în 1933) | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Copii |
fiicele Laurence (1958-2016), Claude (n. 1962), An-Dao Traxel (n. 1963) |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Transportul | Uniunea Democraților în Sprijinul Republicii → Asociația în Sprijinul Republicii → Uniunea pentru o Mișcare Populară | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Educaţie |
Institutul de Studii Politice , Școala Națională de Management |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Atitudine față de religie | catolic | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Autograf | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Premii |
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ani de munca | 1956 - 1957 | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Afiliere | Franţa | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
bătălii | Războiul Algerian | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Fișiere media la Wikimedia Commons | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Lucrează la Wikisource |
Jacques René Chirac ( franceză Jacques René Chirac , franceză: [ʒak ʁəne ʃiʁak] ( ascult ) ; 29 noiembrie 1932 , Paris - 26 septembrie 2019 , ibid.) - om de stat și om politic francez . Al 22-lea președinte al Franței ( 1995 - 2007 ).
Părinții lui Chirac, Abel Francois Chirac (1893-1968) și Marie-Louise Valette (1902-1973), originari din departamentul Corrèze din sudul Franței, ambii bunici au fost profesori, alți strămoși au fost țărani din Limousin . Numele de familie provine din limba occitană . Singurul copil supraviețuitor din familie (sora a murit în copilărie).
A studiat la Lycée Carnot și Ludovic cel Mare . Când Jacques avea 15-18 ani, unul dintre profesorii săi era un fost ofițer al Gărzii Albe care l-a învățat rusă. La 18-19 ani, a tradus chiar și în franceză întregul „ Eugene Onegin ”, care nu a fost acceptat de niciun editor la acea vreme și a fost publicat mult mai târziu, când Chirac devenise deja un cunoscut politician [9] .
A lucrat pe o navă de transport timp de trei luni. A servit în armata franceză, în 1956-1957 a luat parte la războiul din Algeria și a fost rănit. Studiile superioare și-a făcut-o în cele mai prestigioase instituții de învățământ ale Franței - Institutul de Studii Politice și Școala Națională de Administrație (1957). După absolvire, și-a început cariera ca funcționar public (auditor al Camerei de Conturi, 1959) și s-a implicat în scurt timp în activități politice .
În tinerețe, a împărtășit idei comuniste, a fost distribuitor al ziarului „ Umanite ”. Din cauza semnării Apelului de la Stockholm al mișcării pro-comuniste pentru pace, a avut întrebări despre obținerea unei vize pentru Statele Unite. În 1962 a fost ales consilier municipal în Sainte-Feréol , de unde provine familia sa.
Chirac a devenit activist și apoi unul dintre liderii partidelor gauliste de dreapta . A jucat un rol major în campaniile electorale ale lui Charles de Gaulle în 1965 și ale lui Georges Pompidou . De la acesta din urmă a primit porecla „Bulldozer” pentru agresivitatea și eficiența sa, iar mass-media franceză l-a numit adesea pe Chirac „animal politic”.
Sub Pompidou, în guvernul lui Pierre Messmer , a preluat funcția de ministru al agriculturii (1972). După moartea lui Pompidou în 1974, a devenit liderul (secretarul general) al Uniunii Gauliste a Democraților în Apărarea Republicii. L-a susținut pe Giscard d'Estaing la alegerile prezidențiale și în schimbul sprijinului său a fost numit prim-ministru al Franței (1974-1976). Apoi a fost demis de Giscard și înlocuit de Raymond Barra , după care a intrat în opoziție și a condus partidul „ Unificarea în sprijinul republicii ” (1976). Din 1977 până la alegerea sa ca președinte în 1995, a fost primarul Parisului (primul primar al orașului în mai bine de un secol; poziția a fost restabilită după ce capitala Franței a fost separată într-un departament separat, în tot acest timp au fost primari. numai în raioane).
Victoria gauliștilor la alegerile parlamentare din 1986 l-a determinat pe Chirac să conducă din nou guvernul în cadrul „ coexistenței ” (literal din francez. coabitare - aceasta este „coabitare”) cu președintele de stânga Francois Mitterrand . Chirac este singurul politician din istoria Republicii a cincea care a devenit de două ori prim-ministru. În timpul celui de-al doilea premier al lui Chirac (care a fost și primar al Parisului), relația sa cu Mitterrand a rămas extrem de tensionată. Mitterrand a refuzat de trei ori să semneze ordinele adoptate de cabinetul Chirac (în principal legate de reprivatizarea întreprinderilor naționalizate după venirea socialiștilor la putere în 1981), afirmând că „lăsați majoritatea parlamentară să-și asume responsabilitatea de care are nevoie, dar impune acest lucru. responsabilitate față de mine sau cere participarea mea, nu poate”; această decizie a șefului statului a fost în pragul constituționalității [10] . La alegerile prezidențiale din 1988, premierul în exercițiu Chirac a candidat împotriva lui Mitterrand (care l-a numit sfidător „domnul prim-ministru” în timpul dezbaterii televizate) și a pierdut, după care a fost forțat să demisioneze din funcția de premier și a devenit din nou lider al opoziţiei.
În 1995, primarul Parisului a candidat din nou la alegerile prezidențiale . De această dată i s-a opus socialistul Lionel Jospin , pe care Chirac, după ce l-a pierdut ușor în primul tur, l-a ocolit în al doilea. Sub Chirac, mandatul prezidențial în Franța a fost redus de la 7 la 5 ani. A devenit ultimul președinte care a avut un mandat de 7 ani și primul președinte ales pentru un mandat de 5 ani. În total, Chirac a petrecut 12 ani în Palatul Elysee, astfel că președinția sa a devenit a doua cea mai lungă din istoria Franței după domnia de 14 ani a lui Mitterrand.
Sub Chirac, Franța a revenit la politica gaullismului , s-a distanțat într-un anumit fel de Statele Unite și a efectuat teste nucleare demonstrative în Oceanul Pacific, pe atolul Mururoa . În politica internă, liberalismul tradițional de dreapta (cota de impozitare scăzută, lipsa controalelor prețurilor) a fost combinat sub el cu o anumită relatare a experienței dirijismului (intervenția statului) și a politicii sociale; a criticat în repetate rânduri „ultraliberalismul anglo-saxon”. Criticii l-au acuzat pe Chirac de politici economice inconsecvente și de nerespectarea promisiunilor din campanie. Cinci ani 1997-2002 marcat de noua „coexistență” politică a lui Chirac, deja președinte, cu Jospin, care conducea guvernarea.
În 2002 , Chirac a fost reales pentru un al doilea mandat prezidențial . Acest lucru s-a datorat intrării neașteptate în turul doi a liderului Frontului Național, Jean-Marie Le Pen , în urma căreia Chirac, care a avut un rating destul de scăzut și a înscris doar 20% în primul tur, a primit 82. % din voturi în al doilea. Înainte de turul doi, toate partidele de stânga (cu excepția Luptei Muncitorilor Arlette Laguillet ) și-au chemat susținătorii să-l voteze pe Chirac sub sloganurile: „pentru un hoț, dar nu pentru un fascist” și „votați cu agraful de haine. nasul tau". Ulterior, ratingul lui Chirac a rămas scăzut și nu a depășit 35% din suport.
La două luni după alegeri, în timpul unei parade pe Champs Elysees din 14 iulie 2002 , a avut loc o tentativă de asasinat asupra lui Chirac. Asasinul a fost dezarmat de trecători, supus unui tratament psihiatric, iar gruparea de extremă dreaptă din care facea parte a fost interzisă.
Situația cu Le Pen a avut și consecința importantă că premierul Jospin, care nu a trecut în turul doi, și-a dat demisia, socialiștii s-au trezit în stare de criză și s-a format o largă coaliție de dreapta - Uniunea pentru o Majoritatea prezidențială , ai cărei reprezentanți Jean Pierre Raffarin și Dominique de Villepin au condus guvernul în timpul celui de-al doilea mandat al lui Chirac. O serie de de dreapta și de centriști, totuși, nu au intrat în majoritatea de guvernământ și au format diverse partide eurosceptice . În 2003, Franța nu a sprijinit operațiunea militară a NATO din Irak. În 2005, constituția UE , pentru care Chirac a militat activ, a fost respinsă printr-un referendum, după care Raffarin și-a dat demisia. La scară europeană, rezultatul referendumului francez a dus la abandonarea acestui proiect.
Stabilitatea socială în societate la mijlocul anilor 2000. a lăsat de dorit: 2005 a fost marcat de revolte în suburbiile Parisului , 2006 de proteste ale tinerilor împotriva primei legi a contractului de angajare . Socialiștii, conduși de Francois Hollande și Segolene Royal , care a fost nominalizată la președinție, și-au câștigat din nou putere. Chirac, în vârstă de 74 de ani, a considerat la un moment dat să candideze pentru un alt mandat de cinci ani în 2007, dar ulterior a renunțat la idee. Favoritul președintelui a fost ultimul său prim diplomat , Dominique de Villepin , dar adevărata conjunctură dintre dreapta franceză a dus la aprobarea publică de către Chirac, la 11 martie 2007, a lui Nicolas Sarkozy , ministrul de interne și ministru de stat în cabinetul lui de Villepin.
La 16 mai 2007, Jacques Chirac a demisionat din funcția de președinte și a părăsit Palatul Elysée . Din acel moment, Jacques Chirac a devenit de drept și pe viață membru al Consiliului Constituțional al Franței , iar începând cu 15 noiembrie, a participat la ședințele acestuia. La 15 decembrie 2011 a fost condamnat la 2 ani de încercare pentru abuz în serviciu și delapidare [11] .
În timpul litigiului, în presă a apărut o versiune conform căreia Chirac suferea de boala Alzheimer [12] . Bernadette Chirac a negat însă această informație [13] .
La începutul lui aprilie 2012, în ziarul italian Corriere della Sera , el a anunțat că va vota cu François Hollande la alegerile prezidențiale din 2012 [14] .
A murit pe 26 septembrie 2019, la vârsta de 87 de ani, la Paris . Ceremonia națională de adio a avut loc pe 29 septembrie la Les Invalides . 30 septembrie a fost declarată zi națională de doliu în Franța. La ceremonia de rămas bun au fost prezenți liderii a 30 de state, în special președinții Rusiei, Germaniei, Georgiei, Italiei și Sloveniei, prim-miniștrii Belgiei, Ungariei, Serbiei, Cehiei și Croației, Regele Iordaniei, Prințul de Monaco, Marele Duce de Luxemburg. A fost înmormântat cu onoruri de stat și militare la cimitirul Montparnasse din Paris.
Inițiator al creării Musée quai Branly din Paris , expunând arta tradițională din Africa, Asia, Oceania și America (2006).
Fondator al Fundației Jacques Chirac pentru ajutorarea copiilor cu dizabilități severe (1974, denumirea actuală din 2006), precum și al Fundației Chirac (2008), care prezintă premiile anuale „Pentru prevenirea conflictelor” și „Cultură de dragul păcii”.
În 2008 a devenit laureat al Premiului de Stat al Rusiei în domeniul activității umanitare [15] .
Din 1956 a fost căsătorit cu Bernadette Chaudron de Courcelles, două fiice - Laurence (1958-2016) și Claude (n. 1962). În 1979, Bernadette și Jacques au adoptat o fată din Vietnam de Sud , An-Dao Traxel (n. 1963) [16] . Laurence Chirac a suferit cea mai mare parte a vieții din cauza anorexiei și, în legătură cu aceasta, a încercat să se sinucidă, a murit pe 15 aprilie 2016 din cauza insuficienței cardiace [17] . Claude Chirac a lucrat ca consilier al tatălui ei, căsătorită cu judoka francez Thierry Re , din căsătorie are un fiu Martin Re-Chirac [18] .
Bernadette Chirac deține Château de Beaty din departamentul Corrèze și un apartament parizian de 114 m².
Pe 15 decembrie 2011, fostul președinte francez Jacques Chirac a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. A fost găsit vinovat de abuz de funcție, încredere, profit ilegal și deturnare de fonduri publice în 1990-1995, când era primar al Parisului [19] [20] . Ancheta a cerut eliberarea de răspundere pe Chirac, dar justiția a decis altfel.
Din 1990 până în 1995, după cum a constatat ancheta, Chirac a creat o rețea de câteva zeci de locuri de muncă fictive în primărie, iar fondurile pentru plata acestor „angajați” au fost transferate în fondurile partidului său „Uniunea pentru Sprijinul Republicii”. , care a fuzionat apoi în actualul partid de guvernământ „Uniunea în sprijinul unei mișcări populare” (SPND). Din aceste fonduri, Chirac a plătit angajații sediului partidului său. Escrocheria a costat bugetul capitalei franceze 1,4 milioane de euro.La un moment dat, primăria Parisului, condusă de socialistul Bertrand Delanoe, a intentat un proces împotriva lui Chirac. Până în 2007, Chirac s-a bucurat de imunitate prezidențială, dar după ce și-a părăsit postul de înaltă, ancheta i-a adus aminte de păcatele sale.
În octombrie 2009, a fost luată decizia de a organiza o ședință de judecată. Chirac și-a anunțat imediat disponibilitatea de a se întâlni cu instanța. „Nu am nimic de reproșat. Voi merge în instanță cu calm și încredere și sper că adevărul va fi stabilit, a subliniat atunci Chirac într-un interviu pentru ziarul Le Figaro . „Este necesar pentru francezi, care și-au pus încrederea în mine.” El și-a exprimat speranța că „va putea afla rapid faptele adevărate, iar această pagină va fi întoarsă pentru totdeauna”.
Dar apoi ancheta a fost inițiată în numele Republicii Franceze . Ținând cont de prescripția infracțiunilor și de bunăstarea acuzatului, procurorii au cerut instanței să nu aplice o pedeapsă lui Chirac (ar putea risca până la 10 ani de închisoare și o amendă de 150.000 de euro). Însuși fostul președinte a fost scutit de participarea la ședințele de judecată din cauza sănătății precare. Medicii au declarat că avea probleme neurologice „grave și ireversibile”, pline de pierderi de memorie și de dezvoltare a demenței senile.
Procesul a luat în considerare două dosare împotriva lui Chirac împreună. Primul, inițiat la Paris, a vizat crearea a 21 de locuri de muncă fictive în 1992-1995. Al doilea caz - aproximativ șapte locuri fictive create în 1990-1994, a fost condus de procurori în suburbia pariziană Nanterre . În dosar au fost implicați nouă dintre colegii lui Chirac de la Primăria Parisului, dintre care doi au fost găsiți nevinovați de instanță. În 2004, apropiatul lui Chirac, fostul premier Alain Juppe, a primit o pedeapsă de 14 luni de închisoare cu suspendare și o interdicție de un an de a face politică în legătură cu Afacerea Nanterre. Acest lucru nu l-a împiedicat să intre apoi în cabinetul format sub președintele Nicolas Sarkozy , unde a ocupat funcția de ministru al afacerilor externe. Pedeapsa judecătorească: 2 ani de încercare și o amendă simbolică de 1 euro [11] .
Premii straine:
Foto, video și audio | ||||
---|---|---|---|---|
Site-uri tematice | ||||
Dicționare și enciclopedii | ||||
Genealogie și necropole | ||||
|
Președinții Franței | ||
---|---|---|
A doua Republică | Ludovic Napoleon Bonaparte (1848-1851) 1 | |
A treia republică |
| |
A patra Republică |
| |
Republica a cincea |
| |
|
Parisului | Primarii||
---|---|---|
1789-1794 |
| |
1848 | ||
1870-1871 | ||
1977- |