Dreptul Uniunii Europene

Acest articol este despre dreptul Uniunii Europene . Pentru dreptul european în sens larg, vezi articolul Drept european .

Dreptul Uniunii Europene ( ing.  Dreptul Uniunii Europene , fr.  Droit de l'Union européenne ) este un sistem de norme juridice care reglementează procesul de integrare europeană, procedura de creare şi funcţionare a instituţiilor guvernamentale europene şi sociale aferente. relaţii.

Dreptul european este un sistem juridic independent situat la intersecția dreptului național al statelor membre ale UE și a dreptului internațional.

Principiile dreptului UE

Sensul, conținutul, implementarea și dezvoltarea dreptului Uniunii Europene reflectă principiile acestuia . Unele principii sunt cuprinse direct în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene, altele au fost dezvoltate de practica Curții de Justiție a Uniunii Europene ca urmare a interpretării lor. Principiile dreptului UE sunt împărțite în funcționale și generale.

Principii funcționale ale dreptului UE

Principiile funcționale includ principiul statului de drept și principiul acțiunii directe.

Curtea Europeană de Justiție este garantul acestui principiu.

Principiul acțiunii directe a dreptului este trăsătura distinctivă a dreptului Uniunii de dreptul internațional . Normele dreptului internațional guvernează relațiile dintre state și organizațiile internaționale. Normele dreptului UE reglementează direct relațiile cu participarea persoanelor fizice și juridice. Deci, de exemplu, prevederile reglementărilor emise de instituțiile UE devin direct aplicabile pe întreg teritoriul statelor UE din momentul în care sunt aprobate. La rândul lor, regulile cuprinse în articolele tratatului UE pentru acțiunea directă ar trebui să fie stabilite clar, într-o formă imperativă și să nu fie condiționate suplimentar de rezultatele activităților viitoare ale statelor membre și ale instituțiilor UE. Totodată, dacă un articol are caracter de principiu general sau de declarație, stabilește scopurile și programul de activitate al instituțiilor și statelor UE, dacă nu conține o indicație exactă și necondiționată a drepturilor și obligațiilor specifice care decurg din statele membre UE. state, persoane fizice și juridice, atunci un astfel de articol nu va avea efect direct.

Principiile de mai sus au fost dezvoltate de practica Curții Europene ca urmare a interpretării tratatelor constitutive.

Principii generale ale dreptului UE

Principiile generale ale dreptului UE includ: principiul protecției drepturilor și libertăților persoanei , principiul securității juridice, principiul proporționalității, principiul nediscriminării , principiul subsidiarității , precum și o serie de principii procedurale.

Sursele dreptului UE

Acte de drept primar

Actele de drept primar cuprind toate tratatele fondatoare ale Uniunii Europene. Prin natura lor juridică, actele de drept primar sunt tratate internaționale. Normele actelor de drept primar au puterea juridică cea mai înaltă în raport cu toate celelalte norme ale Uniunii Europene cuprinse în actele de drept secundar.

Acte de drept secundar

Actele de drept secundar includ actele emise de instituțiile Uniunii , precum și toate celelalte acte adoptate în baza acordurilor constitutive. Un act secundar poate fi adoptat dacă există competențe de adoptare și se respectă disciplina bugetară.

Tipuri de acte secundare:

1. Obligatoriu din punct de vedere juridic: 2. Nu este obligatoriu din punct de vedere juridic:

Acte de drept terțiar

Tratatele internaționale dintre țările UE, care au facilitat funcționarea UE, au fost înlocuite treptat cu acte de drept secundar. Este imposibil să vorbim cu precizie despre actele de drept terțiar ca izvor de drept european.

Corelarea dreptului UE cu dreptul național al statelor UE

Relația dintre dreptul UE și dreptul național al statelor membre UE se bazează pe patru principii :

Dreptul UE ca sistem juridic autonom

Problema autonomiei dreptului Uniunii Europene este una dintre cele cheie atât pentru înțelegerea cât și pentru aplicarea acestuia. În cazul nerecunoașterii independenței sale și trimiterii acesteia la normele regionale de drept internațional , dreptul UE ar putea pierde posibilitatea acțiunii directe pe teritoriul țărilor membre ale Uniunii Europene . Acest lucru se explică prin faptul că locul normelor juridice internaționale în legislația națională este determinat de actul constituțional al fiecăruia dintre state. Adică, pentru aplicarea normelor juridice ale dreptului Uniunii Europene ar fi în mod evident necesară implementarea acestora în sistemele de drept naționale. În consecință, ar putea apărea o situație în care normele dreptului Uniunii Europene ar intra în vigoare în unele state membre ale Uniunii Europene în mod direct, iar în altele doar prin emiterea unui act juridic național. Momentul definitoriu a fost poziţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene . Decizia din cauza Flaminio Costa din 15 iulie 1964 (Cazul nr. 6/64) a oferit o caracterizare foarte clară a dreptului UE ca sistem juridic special. „Spre deosebire de tratatele internaționale convenționale, Tratatul CEE și- a creat propriul sistem juridic, care, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului CEE, a devenit parte integrantă a sistemelor juridice ale statelor membre și ale cărui dispoziții sunt obligate să să fie aplicate de instanțele lor.” Această poziție a Curții a fost confirmată și dezvoltată în numeroase alte hotărâri și este împărtășită de alte instituții ale Uniunii Europene. Adică, de fapt, Tratatul CEE a fost echivalat cu acte constituționale, care au permis să se considere momentul intrării sale în vigoare punctul de plecare pentru începutul existenței dreptului Uniunii ca sistem juridic autonom, independent.

Note

Link -uri