Thomas Woodstock, Duce de Gloucester

Thomas of Woodstock ( ing.  Thomas of Woodstock ; 7 ianuarie 1355 [1] , Palatul Woodstock , Oxfordshire - 8 septembrie 1397 [1] , Calais ) - primul conte de Buckingham din 1377 , primul conte de Essex din 1380 , primul duce de Gloucester și primul Duce de Albemarle din 1387 , Lord High Constable al Angliei din 1376, Cavaler al Jartierei din 1380, lider militar englez, participant activ la Războiul de O Sută de Ani , al șaptelea și ultimul fiu al lui Edward al III-lea , Regele Angliei , și Philippa de Gennegau , fiica lui Guillaume I , conte de Hainaut .

Surse pentru biografie

Informațiile biografice despre Ioan de Gaunt sunt menționate în multe cronici create de contemporanii săi. Principalele dintre ele sunt:

• „Istoria engleză” de Thomas Walsingham (d. c. 1422). Partea originală a cronicii acoperă perioada cuprinsă între 1377 și 1422 și conține o relatare destul de detaliată a istoriei Angliei. În același timp, cronicarul a fost extrem de parțial față de Ioan de Gaunt din cauza părerilor sale anticlerice, motiv pentru care, după urcarea pe tron ​​a fiului său Henric al IV-lea, cronica a fost interzisă de călugării din St. Albans, care se temea de persecuția regelui. După aceea, Walsingham a revizuit textul, deplasând accentul către poziția pro-Lancastriană. Walsingham a fost un contemporan al evenimentelor pe care le descrie, „Istoria” sa conține o serie de documente și decrete regale, inclusiv unele unice, precum și relatări ale martorilor oculari [2] [3] [4] .
• „ Chronicle ”, scris de canonicul de la Leicester Henry Knighton și continuarea acesteia. Partea originală a Cronicii lui Knighton acoperă perioada 1336-1395 [2] .
• The Westminster Chronicle descrie evenimentele din 1381-1394 [5] .
• „Cronicile” de Jean Froissart , create în a doua jumătate a secolului XIV - începutul secolului XV. Froissart a folosit pentru cronicile sale informații primite de la martori oculari. În același timp, a trăit în Anglia în 1361-1369, s-a bucurat de patronajul reginei Philippa de Gennegau , a cunoscut personal mulți reprezentanți ai nobilimii și ai familiei regale. Mai târziu a locuit în afara Angliei, dar în 1395 a vizitat-o ​​din nou, petrecând aproximativ o lună în țară. Froissart a primit o audiență cu regele Richard al II-lea, iar apoi a călătorit prin Londra cu alaiul regal, adunând multe informații atât despre campania irlandeză, cât și despre criza politică internă din Anglia. Evenimentele legate de domnia lui Richard al II-lea au fost povestite de Froissart în cărțile a treia și a patra din Cronică [6] .
• Registrul lui Ioan de Gaunt [3] [ . 

Origine

Thomas provenea din familia regală engleză Plantagenet. Tatăl său a fost Edward al III-lea , regele Angliei din 1327, mama sa a fost Philip de Hainaut (Hennegau) , care provenea din familia franceză Avens . A fost fiica lui William I , conte de Olanda, Zeeland și Hainaut, prin căsătoria cu Jeanne de Valois . Edward al III-lea și Philippa au avut 12 copii în căsătorie. Toma era cel mai mic copil din familie și al șaptelea dintre fii, dar doi dintre frați au murit în copilărie; Edward Prințul Negru , care a fost moștenitorul lui Edward al III-lea, Lionel Antwerp, Duce de Clarence , Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster , Edmund Langley, Primul Duce de York , a supraviețuit până la maturitate . În plus, a avut mai multe surori [8] [9] .

• Părinții lui Thomas

• Tatăl: Edward al III-lea Plantagenet Desen al imaginii din mormântul din Westminster Abbey [10]

• Mama: Philippa Gennegau. Desen al imaginii din mormântul din Westminster Abbey [10]

Primii ani

Thomas sa născut la 7 ianuarie 1355 la Palatul Woodstock din Oxfordshire . Pe 22 februarie, Eduard al III-lea a sărbătorit acolo nașterea fiului său, organizând un turneu de turnee și o mare sărbătoare. Cam în aceeași perioadă, nou-născutul a fost botezat. Unul dintre nașii băiatului a fost Thomas Hatfield , episcopul de Durham, care l-a scos din fontă. Este posibil ca prințul să-și fi primit numele în onoarea nașului. Un alt naș a fost Thomas de la Mar , stareț de St. Albans .

Dintre fiii lui Edward al III-lea, primul, Edward, era cu 25 de ani mai în vârstă decât Thomas, iar al cincilea, Edmund Langley, era cu 12 ani mai în vârstă. Drept urmare, prințul a aparținut în esență următoarei generații a familiei regale engleze decât frații săi mai mari, care au jucat roluri semnificative atât în ​​politica tatălui lor, cât și în războaiele sale. După vârstă, Thomas era mult mai aproape de nepotul său, Richard al II-lea (fiul Prințului Negru), care a moștenit coroana engleză după moartea bunicului său; în timpul domniei sale a trecut cea mai mare parte a carierei sale politice și militare .

Thomas și-a petrecut anii copilăriei alături de mama sa, căreia regele i-a acordat în 1358 o alocație pentru întreținerea fiului său. În același timp, în primul an, prințul a avut o asistentă, care poate fi Alesia Wang, soția lui Marmaduke Wang din Somerset. Până în 1366, i s-a alocat propria gospodărie, dar până în anii 1370, aproape nu s-au păstrat informații biografice despre Thomas. Fiul cel mai mic al regelui, el era, fără îndoială, puternic dependent de patronajul regal: până când prințul a devenit bărbat și i s-a găsit o soție potrivită, nu a avut venituri suficiente .

Căsătoria

La 3 aprilie 1374, lui Thomas i s-au acordat mai multe proprietăți care făceau parte din moștenirea lui Humphrey (IX) de Bohun, conte de Hereford și Essex , care murise anul precedent. Subvenția prevedea că prințul urma să se căsătorească cu Eleanor , cea mai mare dintre cele două fiice și comoștenitori ai regretatului conte, născut în jurul anului 1365. Căsătoria în sine a fost probabil încheiată la începutul verii anului 1374, deoarece registrele lui John de Gaunt, fratele lui Thomas, datate 1 iulie, conțin o înregistrare pentru transferul unui pahar și al unui ulcior de argint către „Lady Woodstock pe ziua căsătoriei ei”. La 10 iulie 1376, Toma a primit postul de conetabil al Angliei , care era ereditar în casa Bogunilor, iar pe 24 august regele a ajuns la Castelul Pleshy , care era centrul posesiunilor bohunilor din Essex . , alocând fiului său o anuitate anuală de o mie de mărci (666 lire 13 șilingi 4 pence) pentru a-și menține demnitatea de polițist. Mai multe moșii Bohunov trebuiau să-i aducă venituri, inclusiv Pleshy și High Easter , care au ajuns în grija lui Thomas până când soția lui ajunge la majoritate și aduce un omagiu regelui pentru moștenirea ei. Castelul Plishy trebuia să devină reședința principală a prințului. Moșiile aduceau însă un venit anual de cel mult 243 de lire sterline, astfel că restul de 423 de lire sterline, 13 șilingi și 4 penici au fost transferați la trezorerie până în anul următor, când prințul a fost asigurat pentru timpul minorității de către moștenitorii incluși în ambiția Bohunov [K 1] Brecon , Hay, Huntington , Caldicot și Newton în timbre galeze . În plus, la 22 iunie 1380, Thomas a fost recunoscut prin dreptul soției sale drept titlul de conte de Essex [12] .

Aparent, Edward al III-lea intenționa ca Thomas să moștenească posesiunile bohunilor din Essex. În același timp, Maria de Bohun , sora mai mică a Eleonorei, avea dreptul la jumătate din moștenire, datorită căreia era considerată o mireasă foarte promițătoare. Dar la momentul morții lui Edward al III-lea, ea era necăsătorită. În mai 1380, s-a făcut împărțirea moștenirii Bohunov, când Toma și Eleanor au adus un omagiu pentru partea ei. Custodia bunurilor Mariei a fost dată lui Toma. Cronicarul Jean Froissart crede că prințul a avut grijă și de Maria însăși. Nemulțumit de partea sa din moștenirea lui Bohunov, a dorit restul, inclusiv titlurile de conte de Hereford și Northampton. Pentru a face acest lucru, Toma a încercat să o oblige pe Maria să plece la mănăstirea ordinului Clarissinian . Cu toate acestea, în iulie 1380, mătușa Mariei, Eleanor de Bohun, Contesa de Arundel, a profitat de absența lui Thomas, care se afla la acea vreme în Franța, și, cu complicitatea mamei fetei, a răpit-o de la Pleshy și a luat-o. la Castelul Arundel . Pe 28 iulie, Ioan de Gaunt, Duce de Lancaster, fratele mai mare al lui Thomas, a obținut permisiunea regelui de 5.000 de mărci pentru a o căsători cu Maria cu fiul și moștenitorul său Henry Bolingbroke, Contele de Derby , care mai târziu a devenit rege al Angliei sub numele de Henric al IV-lea. Froissart relatează că Thomas era furios și „niciodată după aceea nu l-a iubit pe duce ca înainte” [13] .

Căsătoria contelui de Derby și Mary de Bohun a fost, fără îndoială, încheiată în 1380, dar nu se știe cât de adevărată este povestea spusă de Froissart. Mary și Henry Bolingbroke au adus omagiul proprietății pe 22 decembrie 1384, după care Thomas a trebuit să renunțe la controlul moșiilor transferate surorii soției sale, inclusiv Brecon și Hay. Această căsătorie a avut consecințe grave pe termen lung pentru Woodstock, deoarece „depindea mai degrabă de subvențiile coroanei decât de resursele moștenite” pentru tot restul vieții. Este posibil să fi dus la o ruptură a relațiilor cu Ioan de Gaunt, care nu și-a revenit niciodată pe deplin. În plus, relația dintre Thomas și Henry Bolinbroke, care a contestat împărțirea moștenirii Bohun pe tot parcursul domniei lui Richard al II-lea, nu a fost deosebit de strânsă, ceea ce a influențat diferențele de opinie cu privire la posibila depunere a lui Richard al II-lea la sfârșitul lunii decembrie 1387. .

Cariera militară

În ultimii ani ai domniei lui Edward al III-lea, Toma nu a luat parte la expedițiile militare în Franța, unde se desfășura Războiul de o sută de ani . În plus, el, se pare, în timpul crizei politice din Anglia din 1376 nu aparținea niciunei părți. Istoricul Anthony Tuck consideră că este surprinzător faptul că fiul cel mic al regelui nu a avut experiență militară și politică la sfârșitul adolescenței: fratele său mai mare, Edmund Langley, la vârsta de 18 ani, a participat la campania militară a tatălui său din Reims din 1359-1360, iar la 21 de ani. a primit titlul de conte de Cambridge . Thomas a împlinit 21 de ani în 1376, dar nu există dovezi că Edward al III-lea a plănuit să-i aloce un conte. În situația politică din acest an, acordarea titlului de conte unui fiu regal mai mic, cu alocarea de terenuri adecvate și o anuitate, ar putea fi dificilă. E. Tuck a sugerat că eșecul tatălui său de a aloca lui Thomas titlul și posesiunile de drept ar fi putut contribui la credința prințului în timpul domniei lui Richard al II-lea că a primit mai puțin decât i se datora fiului lui Edward al III-lea .

La 23 aprilie 1377, la ultima ceremonie a Ordinului Jartierei , condusă de Edward al III-lea, regele l-a numit cavaler pe Toma (dar nu este membru al ordinului, a făcut-o abia în 1380). După moartea tatălui său la ceremonia de încoronare a lui Richard al II-lea, pe 16 iulie 1377, Thomas și-a afirmat dreptul ca polițist al Angliei de a purta sceptrul cu un porumbel, lucru care i s-a acordat. În ajunul încoronării sale, i s-a dat titlul de conte de Buckingham , cu o anuitate anuală de o mie de lire sterline pentru a-și menține moșiile. Cu toate acestea, acest venit nu a fost primit din exploatațiile de pământ, ci a fost retras de la mănăstirile străine care se aflau în mâinile regelui în timpul războiului cu Franța. Drept urmare, Toma a fost interesat de continuarea războiului .

În următorii trei ani, principala preocupare a lui Thomas a fost războiul. La fel ca frații săi mai mari, el nu a fost inclus în consiliile care au condus regatul în timpul minorității lui Richard al II-lea, deși este posibil să fi avut o influență informală asupra guvernului. În vara anului 1377, o flotă franco-castiliană opera în Canalul Mânecii . Potrivit lui Froissart, Thomas, împreună cu fratele său Edmund, l-au împiedicat să aterizeze la Dover . În noiembrie, contele de Buckingham a navigat cu un detașament de aproximativ 3.600 de marinari și 4.000 de oameni de arme și arcași, dar nu a reușit să se angajeze într-o luptă cu flota castiliană la Sluys , deoarece navele sale au fost împrăștiate de o furtună. Mai mult succes a fost o încercare în decembrie, când flota lui Thomas a reușit să captureze 8 nave castiliane în largul Brest . În aprilie 1378, Ducele de Bretania a închiriat englezilor castelul din Brest; Toma a fost unul dintre comandanții care au preluat orașul de la duce .

Cea mai importantă campanie militară a lui Thomas a avut loc în 1380. Ca și prima, a fost trimisă în Bretania pentru a întări poziția ducelui pro-englez de acolo. Pe 3 mai, Thomas, numit locotenent regal, s-a angajat să-l slujească pe Jean V al Bretagnei timp de un an. Odată cu el, un detașament de 5 mii de oameni a mers în Bretania, dintre care aproape jumătate erau membri ai sutei sale. Personalul militar al lui Thomas includea câțiva dintre liderii militari distinși ai tatălui său: Sir Hugh Colvely , Sir Robert Knollys , Sir Thomas Percy (viitorul conte de Worcester ). Detașamentul a aterizat pe 19 iulie la Calais și s-a mutat pe uscat în Bretania printr-o rută dovedită prin Artois , Champagne și Loira . În jurul datei de 24 august au ajuns la Troyes , unde ducele Filip cel Îndrăzneț de Burgundia a ridicat o armată, dar nu a îndrăznit să lupte. De acolo, Thomas a călătorit spre vest prin Bos și Maine . La 16 septembrie, regele Carol al V-lea al Franței a murit , slăbind rezistența franceză. Trecând râul Sarthe , armata a intrat în Bretania, unde a asediat Nantes la sfârșitul lunii septembrie . Cu toate acestea, în curând Ducele Bretaniei a făcut pace cu noul rege francez Carol al VI-lea , drept urmare Toma a trebuit să ridice asediul în jurul noului an. Ca și în 1375, comandanții englezi din Bretania au fost nevoiți să abandoneze expediția militară ca urmare a unui acord la care nu erau parte. În cele din urmă, războiul breton a adus Angliei nimic altceva decât dezamăgire și cheltuieli. După ce a iernat în orașele-port din Bretania de Sud, Thomas a navigat spre Anglia în primăvara anului 1381, aterizand la Falmouth pe 3 mai [15] .

După întoarcerea în Anglia, Thomas, conform lui Froissart, a petrecut ceva timp pe moșiile soției sale din Țara Galilor, deși este posibil ca în timpul revoltei țărănești din 1381 să se fi aflat la Pleshy, pregătindu-se să înăbușe rebeliunile din Essex. La 28 iunie a trimis un detașament la Billerick pentru a dispersa rebelii de acolo, iar mai târziu a fost numit judecător de pace în Essex și Cambridgeshire pentru a-i judeca pe rebelii din acele județe. La mijlocul lunii iulie, Thomas era ocupat să înăbuşe revoltele din Gloucester .

Cariera militară a continuat după răscoală, dar din nou nu a adus decât dezamăgire. Când armistițiul cu Scoția a expirat în februarie 1384 , Thomas, împreună cu Ioan de Gaunt, au fost desemnați să conducă o expediție militară împotriva vecinului lor din nord. De Paște au trecut granița și au făcut unele pagube în sud-estul Scoției, dar apoi au rămas fără mâncare și s-au întors în Anglia. Cronicarul Thomas Walsingham a criticat această expediție, numind-o una dintre cele mai scumpe și mai risipitoare din ultimii ani. În 1385, Thomas, cu un suita de 400 de oameni de arme și 800 de arcași, s-a alăturat armatei regale pentru o nouă campanie în Scoția, dar s-a încheiat din nou în zadar, iar armata engleză nu a intrat niciodată în luptă cu un rival. În timpul acesteia, la 6 august, „la prima intrare a regelui în Scoția”, Richard al II-lea i-a acordat lui Thomas titlul de Duce de Gloucester, numind o anuitate anuală de o mie de lire sterline în plus față de cea care i-a fost acordată ca Conte de Buckingham. Pe lângă cele 60 de lire sterline pe care fermele lui Gloucester le aduceau, acestea erau încasate din veniturile de la vamele din Londra , Boston , Hull , Lynn , Ipswich și Yarmouth , dar ducele s-a plâns curând că nu poate obține acești bani de la vamă. . Drept urmare, în ciuda titlului ducal, lui Thomas îi lipseau încă posesiunile teritoriale; majoritatea veniturilor sale anuale, estimate la 2,5 mii de lire sterline, trebuiau încasate de la vamă și mănăstiri străine. Bunurile care i-au aparținut erau încă puțin mai mult decât cota soției sale în moștenirea Bohunov, redusă din cauza cotei văduvei a mamei sale Eleonora .

Criza politică din 1386-1387

În ciuda titlului ducal pe care l-a primit, Thomas avea motive rezonabile să creadă că nu a primit recompensa pe care o putea aștepta de la funcția sa. Deși fratele său mai mare, Edmund Langley, care a primit titlul de Duce de York în același timp cu fratele său, era sărac ca Duce de Gloucester (și nu putea să intre într-o căsătorie avantajoasă), conform lui Froissart, el avea o „moale” şi paşnic”. În schimb, Thomas, conform istoricilor, era o persoană mult mai puternică, mai puternică și ambițioasă, nemulțumită de poziția sa și capabilă să inspire frică adversarilor. Potrivit lui Anthony Tuck, caracterul ducelui este cel care poate explica poziția politică pe care a luat-o după 1385 .

În această perioadă, nu numai în rândul lui Toma, ci și în rândul unui număr de alți aristocrați, precum și al multor reprezentanți ai nobilimii reprezentați în Camera Comunelor a Parlamentului englez , nu fără motiv, nemulțumirea față de cercul interior al lui Richard al II-lea s-a maturizat. , care treptat a devenit ostilitate . Robert de Vere, conte de Oxford a avut o mare influență asupra regelui . Rolul principal în guvernul Angliei a fost deținut de Lordul Cancelar Michael de la Pole, Contele de Suffolk . Împreună cu fostul mentor al lui Richard, Sir Simon Burley , a ținut în mâinile sale toate firele guvernamentale, care au avut o influență puternică asupra regelui, mai întâi prin Ioana de Kent , mama lui Richard, iar după moartea acesteia prin soția sa, regina Ana . Ambele femei au avut încredere în Burley, iar Richard și-a tratat mentorul cu profund respect [16] .

Ioan de Gaunt, fratele mai mare al lui Toma, a avut și el o mare influență asupra regelui, dar în 1384 relația lor s-a deteriorat. În această perioadă au apărut primele semne ale tensiunilor crescânde între Richard al II-lea și Ducele de Gloucester. Călugărul carmelit John Latimer la Parlamentul din Salisbury l-a acuzat pe Ioan de Gaunt de trădare, spunând că se pregătea să-l omoare pe rege. Cu toate acestea, unchiul a reușit să se justifice în fața nepotului său, iar un grup de cavaleri, inclusiv fratele vitreg al regelui, John Holland , au organizat linșajul și l-au ucis pe Latimer, ceea ce l-a împiedicat să afle de unde a obținut călugărul informațiile. . Potrivit unor istorici, Robert de Vere ar putea fi în spatele acuzațiilor fabricate împotriva ducelui de Lancaster, care l-a încurajat pe rege să se elibereze de gardienii săi, iar crima a făcut posibilă ascunderea acestui lucru. Atunci a avut loc primul conflict între ducele de Gloucester și rege: potrivit cronicarului Thomas Walsingham, acesta a pătruns în camerele regale, amenințănd că va ucide pe oricine (chiar și regele) care a sugerat că Gaunt este un trădător [16] .

Robert de Vere a devenit din ce în ce mai nepopular în rândul nobilimii engleze, deoarece favoarea regală i-a adus granturi de pământ semnificative. Thomas, ale cărui venituri erau încă foarte dependente de anuitățile regale, părea deosebit de enervat de acest lucru. În plus, centrul posesiunilor favoritului regal din East Anglia era Castelul Hedingham , situat la mai puțin de 20 de mile de Castelul Pleshy, centrul posesiunilor ducelui din Essex, astfel încât să poată percepe ascensiunea rapidă a lui de Vere. ca o amenințare la adresa poziției sale în regiune .

Ostilitatea ducelui de Gloucester față de rege poate să fi fost înrădăcinată nu numai în preocuparea lui pentru bogăția sa teritorială, ci și în credința că dorința regală de a negocia pacea cu Franța a fost greșită. A fost împărtășit de mulți alți nobili, inclusiv Richard Fitzalan, conte de Arundel . În același timp, Ioan de Gaunt era mai înțelegător față de politica externă a nepotului său. Este posibil ca tocmai din această cauză că, în timp ce fratele său se afla în Anglia, Thomas nu a vrut să participe la opoziția deschisă. Dar în iulie 1386, Ioan de Gaunt a plecat într-o campanie militară în Castilia, după care, se pare, ducele de Gloucester i-a condus pe cei care s-au opus regelui și a căutat înlăturarea lui de Vere și a altor favoriți regali .

Când Parlamentul sa întrunit în octombrie 1386 , cancelarul Michael de la Pole a înaintat o cerere Camerei Comunelor pentru plăți fără precedent pentru a plăti protecția împotriva unei posibile invazii franceze care amenințase Anglia încă din vară. Dar Camera a refuzat să ia în considerare această subvenție până când cancelarul a fost demis. Aflând acest lucru, Richard al II-lea a părăsit Parlamentul și s-a retras la Palatul Eltham din Kent. Este posibil ca Thomas și unii dintre susținătorii săi să fi plănuit inițial atacul asupra lui de Vere; cu toate acestea, acum au decis să susțină inițiativa Comunelor de a-l înlătura pe de la Pole prin alăturarea. Drept urmare, atât Camera Comunelor, cât și Camera Lorzilor i-au trimis regelui pe ducele de Gloucester și pe Thomas Arundel, episcopul de Ely la Eltham. Cronicarul Henry de Knighton relatează că i-au amintit regelui de obligația sa de a participa la parlament, s-au plâns de pagubele cauzate regatului de consilierii regali răi. În concluzie, lui Richard al II-lea i s-a subliniat că le-a permis consilierilor săi răi să se înstrăineze de popor, nedorind să urmeze legea și sfaturile înțelepte ale domnilor, riscând să fie destituiți. O astfel de amenințare era suficientă pentru ca regele să dea înapoi. A fost de acord să vină în Parlament și să-l concedieze pe de la Pole. Drept urmare, Camera Comunelor l-a destituit pe cancelar , iar Thomas a acționat ca unul dintre judecătorii numiți dintre Lorzi. După aceasta, Parlamentul a înființat o comisie, care includea Ducele de Gloucester, al cărei scop era să supravegheze guvernul timp de un an, începând cu 19 noiembrie .

Lord Appellant

Thomas era liderul Lords Appellants  , un grup de aristocrați puternici care încercau să continue războiul împotriva Franței. Regele l-a înlăturat pe favoritul său, Robert de Vere , al 9 -lea conte de Oxford , și l-a numit pe Michael de La Pole , primul conte de Suffolk Lord Cancelar al Angliei . Deși contele de Oxford a fost exilat în Irlanda, unde Richard i-a dat titlul de duce, Suffolk a fost destituit de rege în 1386. Apoi a încercat să-i pedepsească pe opoziții, care erau conduși de Richard Fitzalan , al 11 -lea conte de Arundel , un prieten al ducelui Thomas, cu amenzi și pedepse scurte de închisoare. Regele a închis parlamentul și a decis să viziteze toate județele țării, căutând sprijin. S-a întors la Londra înainte de noiembrie 1387. Richard a ordonat arestarea contelui de Arundel, liderul lorzilor apelant, iar ducele Irlandei, Robert de Vere, a adunat o armată în Cheshire și a plecat la Londra. Regele ia convocat pe Gloucester și FitzAlan la o întâlnire, dar a trimis trupe să atace forțele inamice. Pe 19 decembrie a avut loc Bătălia de la Podul Redcott , în care Robert de Vere a fost învins.

La 3 februarie 1388, Parlamentul englez s-a întrunit pentru a revizui activitatea regelui și a consilierilor săi. A intrat în istorie sub numele de „ Parlamentul nemilos ” și și-a încheiat activitatea pe 4 iunie. Richard a încercat să anuleze acuzațiile, chemând alături de el juriști de seamă, dar a spus că Camera Lorzilor nu are legătură cu dreptul roman. A emis un rechizitoriu și pedeapsa a fost executată (8 persoane au fost executate pentru înaltă trădare, în timp ce altele au fost exilate). În unsprezece luni, Richard al II-lea a fost lipsit de aproape toate puterile sale. În această perioadă, Thomas a dorit să-l destituie pe regele Richard, dar propunerea sa nu a fost acceptată de majoritatea lords Appellant.

Odată cu întoarcerea fratelui său Ioan de Gaunt din Peninsula Iberică în 1389, influența lui Thomas a scăzut și situația s-a stabilizat. Acest lucru i-a permis regelui Richard să continue să urmeze o politică de pace cu Franța, pe care Thomas a împiedicat-o întotdeauna.

Moartea

În iulie 1397, Richard al II-lea a decis să scape de Lords of Appeal, care își limitaseră puterea în ultimii 10 ani, iar frații lui Thomas, Edmund și John au aprobat această decizie. Thomas de Beauchamp , al 12 -lea conte de Warwick a fost arestat la 10 iulie, ducele de Gloucester a fost chemat la Londra a doua zi și trimis la Calais, în timp ce contele de Arundel s-a predat regelui la scurt timp după aceea. În parlament, a fost condamnat pentru trădare și apoi executat. Ducele de Gloucester, care a acceptat și el acuzațiile, a fost arestat la Calais și la 8 sau 9 septembrie ucis din ordinul regelui în închisoare.

Titlurile și pământurile i-au fost confiscate, dar fiul său Humphrey purta doar titlul de Conte de Buckingham. Soția lui Thomas, Eleanor, s-a retras la o mănăstire din Barking după moartea sa.

Căsătoria și copiii

Soția: înainte de 8 februarie 1376 Eleanor (circa 1366 - 3 octombrie 1399), fiica lui Humphrey de Bohun , al 7 -lea conte de Hereford , conte de Northampton și Essex . Din această căsătorie au avut cinci copii:

• Humphrey (circa 1381 – 2 septembrie 1399, îngropat la Walden Abbey, Essex ), al doilea conte de Buckingham
• Anna (aprilie 1383 - 16 octombrie 1438); Primul soț: din iunie 1391 Thomas Stafford (c. 1368 - 4 iulie 1392), al 4-lea baron Stafford, al 4-lea baron Audley și al 3-lea conte de Stafford din 1386; Al 2-lea soț: circa 1396 Edmund Stafford (2 martie 1377 – 21 iulie 1403), al 6-lea baron Stafford, al 6-lea baron Audley și al 5-lea conte de Stafford din 1395, Lord High Constable al Angliei din 1399; Al 3-lea soț: înainte de octombrie 1403 William Bourchier (circa 1374 - 28 mai 1420), parlamentar pentru Essex în 1404, primul conte d'Eux din 1419, conetabil al Turnului Londrei din noiembrie 1415.
• Jeanne (1384 - 16 august 1400).
• Isabella (12 martie 1386 - aprilie 1402), călugăriță la Minoresse, Aldgate , Londra.
• Filip (aproximativ 1389 - până la 3 octombrie 1399).

În literatură

• Thomas Woodstock este protagonistul piesei anonime elisabetane „ Thomas Woodstock ”, scrisă de unii savanți moderni atribuite lui William Shakespeare [17] .
• Uciderea lui Thomas Woodstock joacă un rol proeminent în piesa lui William Shakespeare Richard al II-lea , deși el însuși este mort la începutul piesei.

Note

1. ↑ Onoare ( ing.  onoare ) - un termen pentru exploatațiile de pământ care prevedeau un singur titlu [11] .

1. ↑ 1 2 Lundy D. R. Thomas din Woodstock, primul și ultimul Duce de Gloucester // Peerage 
2. ↑ 1 2 Lyublinskaya A. D. Studiu sursă al istoriei Evului Mediu. - S. 175-176.
3. ↑ 1 2 Weir A. Katherine Swynford. - P. 137-140.
4. ↑ Leadam IS Walsingham, Thomas // Dicționar de biografie națională. — Vol. LIX. Wakeman - Watkins. - P. 242-244.
5. ↑ The Westminster Chronicle / ed. și trans. LC Hector și Barbara F. Harvey. - Oxford: Clarendon, 1982. - 563 p. Arhivat pe 14 iulie 2022 la Wayback Machine
6. ↑ Anikeev M. V. Jean Froissart și istoria creării „Cronicilor” sale. - S. 15-18.
7. ↑ Ormrod W.M. Edward III (1312–1377) // Oxford Dictionary of National Biography .
8. ↑ Vale J. Philippa [Philippa of Hainault] // Oxford Dictionary of National Biography .
9. ↑ 1 2 Blore E. Rămășițele monumentale ale unor persoane nobile și eminente: cuprinzând antichitățile sepulcrale ale Marii Britanii. — 1826.
10. ↑ Onoarea și castelul din Richmond // . — Vol. 1. - P. 1-16.
11. ↑ Weir A. Britain's Royal Families. - P. 115-117.
12. ↑ Weir A. Katherine Swynford. — P. 164.
13. ↑ Bryant A. Epoca cavalerismului în istoria Angliei. - S. 429-430.
14. ↑ 1 2 Norwich D. Istoria Angliei și a regilor lui Shakespeare. — Astrel. - S. 102-109.
15. ↑ Mark K. Anderson. Thomas din Woodstock  . Bursa Shakespeare Oxford (8 ianuarie 2006). Preluat la 2 iulie 2022. Arhivat din original la 2 iulie 2022.

Literatură

• Bryant A. Epoca cavalerismului în istoria Angliei / Per. din engleza. T. V. Kovaleva, M. G. Muravyova. - Sankt Petersburg. : Grupul de editură „Eurasia”, 2001. - 576 p. - 3000 de exemplare.  — ISBN 5-8071-0085-9 .
• Jones D. Plantagenets. Regii și reginele care au făcut Anglia / Per. din engleza. — M. : Alpina Non-fiction , 2021. — 686 p. — ISBN 978-5-000139-079-4 .
• Norwich D. Istoria Angliei și a regilor lui Shakespeare / Per. din engleza. I. V. Lobanova. — M .: Astrel , 2012. — 414, [2] p. - (Biblioteca istorică). - ISBN 978-5-271-43630-7 .
• Ustinov V. G. Războiul de o sută de ani și războaiele trandafirilor. — M .: AST : Astrel, Keeper, 2007. — 637 p. - (Biblioteca istorică). - 1500 de exemplare.  - ISBN 978-5-17-042765-9 .
• Bernard L. Manning. Anglia: Edoardo III și Riccardo II. - della Storia del Mondo Medievale, 1999. - T. cap. XIX, voi. VI. - S. 718-783. - (Declino dell'impero e del papato e sviluppo degli stati nationali).
• Ormrod, W. M. Edward al III-lea și familia sa. - Journal of British Studies 26. - Marea Britanie, 1987. - P. 398.
• Tait J. Thomas din Woodstock // Dicționar de biografie națională / Editat de Sidney Lee. - L. : Smith, Elder & Co , 1898. - Vol. LVI. Teach-Tollet. - P. 153-158.
• Tuck A. Thomas [Thomas of Woodstock], duce de Gloucester (1355–1397) // Oxford Dictionary of National Biography . — Oxf. : Oxford University Press , 2004-2014.
• Weir A. Britain's Royal Families: The Complete Genealogy . - L. : Cărți de epocă , 2008. - 391 p. — ISBN 978-0-0995-3973-5 .
• Weir A. Katherine Swynford: Povestea lui John de Gaunt și a ducesei sale scandaloase. - L. : Vintage Books , 2007. - 366 p. - ISBN 978-0-7126-4197-5 .
• Cokayne, G. E. Alan Sutton. Nobilimea completă a Angliei, Scoției, Irlandei, Marii Britanii și Regatului Unit, Extant, Extinct sau Dormant. - Marea Britanie: The Bodley Head London, 2000. - C. Vol I. 368; Vol III. 258-259. - ISBN 0-7126-4286-2 .
• Anthony Goodman, The Loyal Conspiracy: The Lords Appellant sub Richard II . University of Miami Press, 1971.
• G.A. Holmes, Moșiile înaltei nobilimi în Anglia secolului al XIV-lea . Cambridge University Press, 1957.
• Holt R. Thomas din Woodstock și evenimentele de la Gloucester în 1381  //  Buletinul Institutului de Cercetări Istorice. - noiembrie 1985. - Vol. 58 , iss. 13 . - P. 237-242 . - doi : 10.1111/j.1468-2281.1985.tb01171.x .

Link -uri

• EDWARD III 1327-1377, RICHARD II 1377-1399  (engleză) . Fundația pentru Genealogie Medievală. Preluat: 11 mai 2010.
• Thomas de Woodstock, primul și ultimul duce de  Gloucester . thePeerage.com . Consultat la 8 mai 2010. Arhivat din original la 25 aprilie 2012.
• Mark K. Anderson. Thomas din Woodstock  . Bursa Shakespeare Oxford (8 ianuarie 2006). Preluat: 2 iulie 2022.

Site-uri tematice	Peerage
Dicționare și enciclopedii	Un norvegian grozav Britannica (online) Dicţionar de biografie naţională Biografie Oxford
Genealogie și necropole	WikiTree Am intarziat
În cataloagele bibliografice GND : 11864274X ISNI : 0000 0000 2536 1620 J9U : 987007451204305171 LCCN : n85029740 VIAF : 60503019 WorldCat VIAF : 60503019