Un tramvai numit dorință (film, 1951)

Tramvaiul „Desire”
Un tramvai numit Desire
Gen dramă
Producător Elia Kazan
Producător Charles K. Feldman
Bazat Tramvaiul „Desire”
scenarist
_		 Tennessee Williams
Oscar Saul
cu
_		 Vivien Leigh
Marlon Brando
Operator Harry Stradling Sr.
Compozitor Alex Nord
designer de productie Ziua, Richard
Companie de film Warner Bros. , Grupul Charles K. Feldman
Distribuitor Warner Bros.
Durată 122 min.
Țară  STATELE UNITE ALE AMERICII
Limba Engleză
An 1951
IMDb ID 0044081
 Fișiere media la Wikimedia Commons

A Streetcar Named Desire este un film dramă alb-negru din 1951 , regizat de Elia Kazan , bazat pe piesa cu același nume a dramaturgului Tennessee Williams , care a primit Premiul Pulitzer în 1947. Rolurile principale sunt interpretate de Vivien Leigh și Marlon Brando .  

A Streetcar Named Desire este recunoscut de istoricii moderni drept un clasic și este inclus periodic în listele celor mai bune filme din istorie: de exemplu, de Institutul American de Film și IMDB , unde filmul a fost în top 250 [2] . Academia de Arte și Științe Cinematografice a onorat filmul lui Kazan cu 12 nominalizări la Oscar , dintre care patru au câștigat. În întreaga istorie a premiului, doar „A Streetcar Named Desire” și „ TV Network ” (1976) a lui Lumet au primit trei „Oscar” pentru actorie.

După lansarea filmului, Brando , practic necunoscut la momentul castingului, a devenit una dintre cele mai importante vedete de la Hollywood și a primit prima dintre cele patru nominalizări consecutive la Oscar pentru cel mai bun actor. Rolul lui Blanche Dubois , după cum însăși Lee a recunoscut ulterior [3] , a condus-o la nebunie și boală cu o formă acută de tulburare bipolară (psihoză maniaco-depresivă), care în cele din urmă i-a afectat indirect moartea la vârsta de 53 de ani . În 1995, a fost filmat un remake al imaginii.

Filmul a fost inclus în Registrul Național de Film în 1999 pentru că are „semnificație culturală, istorică sau estetică”.

Plot

Blanche Dubois ( Vivien Leigh ), o fostă profesoară de engleză în curs de decolorare, dar încă atractivă, vine în New Orleans pentru a rămâne cu sora ei Stella ( Kim Hunter ), care locuiește cu soțul ei Stanley Kowalski ( Marlon Brando ), un vânzător de piese auto într-un loc sărac. zonă industrială a Cartierului Francez într-un bloc de apartamente dărăpănat. Blanche a rămas fără loc de muncă și fără mijloace de existență.

Stella însărcinată este bucuroasă să-și vadă sora, în timp ce Stanley este precaut (și, ulterior, ostil) față de Blanche. Crescută într-o familie educată, Blanche caută să se înconjoare cu o aparență de frumusețe și o imitație jalnică a luxului și se află într-un conflict dur cu Stanley - un muncitor din proletariat, un descendent al emigranților polonezi și un realist care imediat dezvăluie ipocrizia lui Blanche, nu-i acceptă manierele „culturale”, minciunile, fanteziile și prefăcătoria, aroganța și care este iritată de comportamentul ei.

Stanley și Stella încep să intre în conflict unul cu celălalt din cauza lui Blanche. Blanche îl provoacă pe Stanley cu comportamentul și insultele ei, își permite să-și exprime gândurile surorii ei Stella despre el ca pe un animal subomenesc, grosolan și primitiv. Stella este între două incendii, dar încearcă să-și protejeze sora, așa că ia de la Stanley, în ciuda sarcinii; după atacul său, Stella fuge la vecini, dar se întoarce la soțul ei iubit.

În timpul întâlnirilor obișnuite de poker pentru bărbați , Blanche îl întâlnește pe prietenul apropiat al lui Stanley, Harold „Mitch” Mitchell ( Karl Malden ). Impresionat de manierele prefăcute și de atractivitatea lui Blanche, el începe să o curteze. La o întâlnire, ea îi spune că era deja căsătorită și că căsătoria i-a provocat răni spirituale, întrucât soțul ei s-a sinucis din cauza ei, neputând să reziste reproșurilor și insultelor ei. Cu toate acestea, acest lucru nu îl oprește pe Mitch, el crede că au nevoie unul de celălalt.

Totul merge la nunta lui Mitch și Blanche, dar adevărul despre Blanche este dezvăluit: Stanley află că Blanche a fost de fapt concediată de la serviciu din cauza unei aventuri furtunoase cu o studentă de 17 ani, iar în orașul ei natal nu se află. luată în serios din cauza prostituției sale și a intrigilor constante de scurtă durată cu diverși bărbați. Stanley îi spune despre asta atât soției sale, cât și lui Mitch, care acum, în cuvintele sale, „nu va sări într-un acvariu plin de rechini”.

Stanley o duce pe Stella aflată în travaliu la spital și, la întoarcere, dă de Blanche. Ea îi spune o altă ficțiune că a primit o telegramă de la un admirator bogat de multă vreme și că pleacă într- o croazieră în Caraibe pe un iaht. În absența Stella, Stanley o violează pe Blanche. Incapabila sa suporte urmatoarea lovitura a destinului si incapabila sa faca fata emotiilor, Blanche o ia razna.

La scurt timp după ce copilul se naște, Stanley cheamă psihiatrii pentru a o interna pe Blanche la un spital de psihiatrie . Blanche crede inițial că pețitorul ei bogat a venit după ea (Stella și vecina ei Eunice ( Peg Hillias) o susțin pe Blanche în această credință, încercând să-i ascundă că au venit după ea de la un spital de psihiatrie), dar mai târziu, realizând că aceasta este nu e așa, inițial rezistă, apoi acceptă să meargă cu medicul, știind că nu are de ales. După aceea, doctorul și gardianul o iau.

În scena finală a filmului, Stella, devastată de soarta surorii sale, țipă că nu se va mai întoarce niciodată la Stanley. Ea ridică copilul și fuge pe scări către vecini. În afara ecranului, Stanley este auzit strigând în mod repetat: „Stella! Hei, Stella!…” (În finalul piesei originale, Stella își face griji pentru Blanche la început, dar se calmează treptat în brațele lui Stanley.)

Distribuie

Creare

La începutul dezvoltării proiectului, William Wyler și-a exprimat interesul pentru adaptarea piesei Tennessee Williams și a văzut-o pe Bette Davis în rolul lui Blanche . Rolul lui Blanche i-a fost oferit inițial lui Jessica Tandy , apoi Olivia de Havilland l-a refuzat , iar Vivien Leigh l-a primit, deoarece filmele cu participarea acestei actrițe au adunat un box office mare. John Garfield a refuzat rolul lui Stanley pentru că nu a vrut să fie în umbra partenerului său vedetă.

Elia Kazan a fost inițial reticent să preia producția, deoarece credea că a făcut tot ce i-a putut cu piesa pe când era încă pe scena teatrului. Tennessee Williams însuși l-a convins să devină regizorul filmului. Poza a fost făcută în 36 de zile. Înainte de filmare, Vivien Leigh a jucat-o pe Blanche în prima producție londoneză a piesei lui Williams, regizat de soțul ei de atunci Laurence Olivier . Mai târziu, doamna Lee a recunoscut că Olivier i-a influențat interpretarea rolului Blanche din film mai mult decât regizoarea versiunii de film, Elia Kazan. Nouă membri ai producției de pe Broadway A Streetcar Named Desire, condusă de Marlon Brando, și-au reluat rolurile în versiunea de film.

Englezoaica Vivien Leigh s-a simțit deplasată, acționând în aceeași companie cu membrii trupei de teatru din New York. Elia Kazan a folosit cu succes aceste sentimente ale ei din imagine. După ce a jucat în această imagine, Vivien Leigh, care a suferit anterior de o boală mintală gravă numită psihoză maniaco-depresivă , a început să distingă rău realitatea de viața eroinei sale. Într-unul dintre interviurile ulterioare, domnișoara Lee a recunoscut că rolul lui Blanche a fost cel care a condus-o la nebunie, inclusiv din cauza căreia actrița a murit la o vârstă atât de fragedă de 53 de ani [3] .

Brando a declarat în mai multe interviuri că își urăște personajul.

Evaluări

Casier

Filmul a avut încasări de 4,2 milioane de dolari în Statele Unite și Canada , al cincilea film cu cele mai mari încasări din 1951, cu 15 milioane de bilete vândute față de un buget de producție de 1,8 milioane de dolari [4] .

O relansare de către 20th Century Fox în 1958 a adus încă 700.000 de dolari [5] .

Critica

La lansare, filmul a primit elogii critici foarte mari.

Criticul din New York Times , Bosley Crowser , a afirmat că „strămorile interioare sunt rareori proiectate cu atâta sensibilitate și claritate pe ecran” și a lăudat munca lui Vivien Leigh și Marlon Brando . De asemenea, criticul de film Roger Ebert a lăudat filmul, numindu-l „un mare ansamblu de filme”.

Pe Rotten Tomatoes, filmul are un rating de 98% bazat pe 56 de recenzii ale criticilor, cu un scor mediu de 8,7 din 10 [6] . Pe Metacritic, filmul are un scor de 97 din 100 pe baza a 20 de recenzii ale criticilor, indicând „aclamare universală” [7] .

Premii și nominalizări

Premii

Nominalizări

Fapte

Recunoaștere

Potrivit Institutului American de Film, imaginea ocupă mai multe locuri:

Note

Comentarii
  1. ↑ Traducerea literală a numelui este „Un tramvai numit „Desire””.
Surse
  1. ↑ [bse.sci-lib.com/article070034.html Lee Vivien] - articol din Marea Enciclopedie Sovietică  (ediția a treia)
  2. ↑ Top 250 de filme votate de utilizatorii noștri  . IMDB . Preluat: 17 iulie 2013.
  3. ↑ 1 2 Holden, 2007 , p. 312-313.
  4. ↑ The Numbers - Filmele de top din 1951 . www.the-numbers.com. Preluat: 10 noiembrie 2019.
  5. ↑ Varietate. Varietate (noiembrie 1958) . - New York, NY: Variety Publishing Company, 1958. - 312 p.
  6. ↑ Un tramvai numit dorință (1951  ) . Preluat: 10 noiembrie 2019.
  7. ↑ Un tramvai numit Dorință . Preluat: 27 iunie 2022.

Literatură

Link -uri

  Accesați articolul Wikidata  Site-uri tematice
Dicționare și enciclopedii
 Filme de Elia Kazan