Mecanic șef sau inginer mecanic șef ( inginer șef mecanic englez ), fost superintendent de locomotivă ( superintendent de locomotivă engleză ) este o poziție în companiile feroviare din Marea Britanie , Australia și Noua Zeelandă . Titularul este responsabil în fața consiliului de administrație al companiei pentru construcția și întreținerea materialului rulant (inclusiv locomotive ). În Marea Britanie, funcția de superintendent de locomotivă a fost introdusă la sfârșitul anilor 1830, iar cea de inginer șef în 1886.
La începutul epocii victoriane , proiectele de canal sau cale ferată erau pregătite de grupuri de așa-numiți „promotori”, adică indivizi direct interesați de proiect. Au angajat profesioniști, cum ar fi ingineri civili, topografi , arhitecți sau antreprenori pentru a planifica traseul. Rezultatul a fost un prospect care descrie propunerea [1] . Cu condiția să se strângă capital adecvat pentru proiect, să se obțină avizele necesare de la proprietarii terenului și, în Marea Britanie, să se obțină aprobarea parlamentară (în alte țări procedura poate diferi), construcția unei noi linii ar putea începe, fie de către o nouă companie. special format pentru proiect, sau firma deja existenta.
Proiectarea, construcția și exploatarea unui canal sau cale ferată a fost condusă de oameni care, la rândul lor, puteau fi angajați de către promotorii proiectului. Unii dintre primii constructori de căi ferate au fost autodidacți, în timp ce alții au câștigat experiență în inginerie construind canale sau servind în armată. În Marea Britanie, Institutul de Ingineri Civili a fost înființat în 1818, avându-l ca prim președinte pe Thomas Telford , iar apariția sa a precedat multe proiecte feroviare [2] . Institutul a primit o carte regală în 1828 [3] . În 1847, a fost fondat Institutul de Ingineri Mecanici, avându-l ca prim președinte pe George Stephenson [2] . Corpul Inginerilor Regali , organizația militară britanică, a precedat aceste instituții civile și avea o experiență vastă în transportul feroviar aplicat nevoilor militare. Din acest motiv, timp de aproape 150 de ani de la înființarea sa de către Consiliul de Comerț în 1840, Inspectoratul Căilor Ferate al Majestății Sale a recrutat ofițeri de Corp pensionați ca inspectori feroviari în divizia sa „senior” [4] [5] . În Inspectorat și-au păstrat fostul grad militar. primul inspector de transport feroviar fără experiență în serviciul militar a fost numit abia în 1985: s-a mutat din unitatea „junior”, unde a ocupat funcția de inspector de muncă. În aceeași perioadă, aproape un secol și jumătate, inspectoratul era condus de un ofițer pensionar al Corpului Regal al Inginerilor în calitate de inspector șef. Alți foști ofițeri de armată, precum Charles Blaker Vignoles , s-au angajat în noi cariere în căile ferate când, după încheierea războaielor napoleoniene , nu au avut ocazia să-și realizeze abilitățile [6] .
În Marea Britanie, companiile feroviare au angajat un inginer sau un inginer șef, care de obicei era inginer civil de meserie [7] . Această funcție de conducere era permanentă în companie, spre deosebire, de exemplu, de antreprenorii care erau angajați doar pentru anumite sarcini, precum construcția liniilor. Inginerul-șef avea subalterni și buget proprii, era unul dintre oficialii de top ai companiei [7] . Inginerul șef a fost responsabil pentru toate problemele de inginerie: infrastructură, inclusiv poduri, pasaje supraterane, tuneluri și șine; și mai târziu - mecanic, inclusiv material rulant . Pe unele căi ferate timpurii, cum ar fi Liverpool-Manchester Railway (L&MR), care s-a deschis în 1830, a existat o dezbatere cu privire la utilizarea motoarelor și frânghiilor staționare sau a prefera locomotivele. În unele cazuri, când locomotivele erau prea grele, șinele din fontă pe care trebuiau să circule s-au rupt; roțile au căzut de pe locomotive, ele însele au deraiat sau au eșuat. În cele din urmă, consiliul de administrație L&MR a fost de acord cu utilizarea locomotivelor. Alegerea locomotivei a fost efectuată pe bază de competiție în cadrul competițiilor Rainhill [8] . La scurt timp după aceea, multe companii de căi ferate au decis să-și înființeze propriile ateliere feroviare, deși au continuat să cumpere locomotive de la producători independenți, cum ar fi Robert Stephenson and Company , fondată de George și Robert Stephenson în 1828. Unele companii de căi ferate își operau propriile feriboturi și nave, iar aceasta ar fi, de asemenea, responsabilitatea inginerului lor șef, deși navele în sine erau cumpărate de la șantiere navale independente. O abordare diferită a fost demonstrată pentru prima dată de Isambard Brunel , care a proiectat trei nave mari cu aburi: Great Western , Great Britain și Great Eastern : primele două au fost construite la șantierele navale din Bristol , iar a treia în Millwall ( Londra ). În 1857, în Scoția a fost înființat Institutul Inginerilor și Constructorilor de Nava ca un organism profesional pentru reprezentanții acestor profesii [2] .
Pe căile ferate, poziția unui inginer responsabil cu dispozitivele mecanice a stat deoparte. Responsabilitatea inginerului mecanic a fost transferată asupra echipamentelor cu piese mobile, în primul rând locomotive și vagoane. Companiile private au conceput și fabricat aceste produse la comandă și puteau oferi companiilor feroviare atât modele standard, cât și special concepute pentru nevoi specifice [9] . O altă opțiune a fost să proiectăm și să construim material rulant în propriile noastre ateliere. În august 1837, spre exemplu, Isambard Brunel, inginer șef al Great Western Railway , l-a numit pe Daniel Gooch în funcția de supraveghetor de locomotivă al companiei, încredințându-i acestuia construcția de locomotive, organizarea întreținerii și reparației acestora [10] . Gooch și-a propus să construiască o fabrică în mijlocul unui câmp gol și o așezare de lucru atașată acesteia, ceea ce a dus în cele din urmă la apariția orașului Swindon [11] . Acesta nu a fost singurul exemplu al rolului de formare a orașului al producției de căi ferate în Anglia, un alt exemplu notabil este orașul Crewe .
Inițial, când o companie de căi ferate a decis să-și construiască propriul material rulant, rolul inginerului mecanic a fost văzut ca o subsidiară față de cel al inginerului șef. Acest lucru s-a reflectat în titlurile posturilor: șef departament locomotivă, maistru producție de locomotive, supraveghetor locomotivă [12] .
Însă, de-a lungul timpului, inginerii mecanici au început să ceară mai mult respect și salarii mai mari pentru munca lor, iar mijlocul pentru atingerea acestor obiective a fost creșterea nivelului postului odată cu introducerea postului de inginer mecanic șef ( în engleză inginer mecanic șef , prescurtat). CME) Primul mecanic șef din Marea Britanie a fost în 1886 John Aspinall , care lucra pentru căile ferate Lancashire și Yorkshire . Încă șase mari companii feroviare britanice au introdus postul de inginer șef între 1902 și 1914.
Mecanicul șef era responsabil pentru toate problemele legate de locomotive, inclusiv proiectarea, testarea și modificarea structurilor existente.
Primii ingineri mecanici s-au ocupat de toate echipamentele mecanice cu piese în mișcare, inclusiv fiind responsabili de mulți ani pentru semnalizarea feroviară , în special semaforele , care erau operate mecanic la acea vreme. Odată cu apariția circuitelor de joasă tensiune pe căile ferate, cum ar fi în telegraful electric , telefonul și sistemele de semnalizare electrică, responsabilitatea pentru aceste sisteme a fost transferată departamentelor de semnalizare și telegraf.