Charmides (Platon)

Charmides
altul grecesc Χαρμίδης
Gen	Dialogul socratic
Autor	Platon
Limba originală	greaca antica
Ciclu	Dialogurile lui Platon
Textul lucrării în Wikisource
Fișiere media la Wikimedia Commons

Charmides  este dialogul socratic al lui Platon pe tema sofrosyune (prudența). Textul este o repovestire de către Socrate a conversației sale cu Charmides și Critias din 431 î.Hr. e. [1] În primul rând, într-un dialog cu Charmides, sunt analizate și respinse trei definiții ale sofrosyunei, conform cărora este: decență și liniște sufletească; modestia sufletului; făcându-ți pe ale tale. Apoi, într-un dialog cu Critias, sunt considerate și criticate definițiile sofrosyune ca autocunoaștere și știința de sine, știința științelor și a ignoranței, știința binelui și a răului. Socrate ajunge la concluzia că este imposibilă o știință a științei, care să nu se bazeze pe cunoașterea subiectului științei studiate, ceea ce conferă sophrosyunului caracterul de știință a științelor extrem de utilă, dar practic de neatins pentru cunoașterea umană. În cele din urmă, dialogul se oprește, ceea ce îl face pe Socrate să admită că ar trebui abordată o abordare mai aprofundată a studiului, iar interlocutorii săi doresc să împărtășească mai multe reflecții pe această temă cu Socrate.

Personaje

• Socrate  - filozof atenian
• Charmid  - fiul lui Glaucon, un tânăr frumos și un atlet renumit pentru moderația sa
• Critias  este unchiul lui Charmides, cel mai crud și însetat de sânge dintre cei treizeci de tirani . Legătura sa cu Socrate devine una dintre principalele acuzații aduse împotriva lui în Apologia . Acest dialog examinează atitudinea lui față de moderație.
• Charephon  - prietenul lui Socrate, numit „nebunul”

Conținutul principal al dialogului

0. Introducere. Socrate povestește despre împrejurările întâlnirii și despre prezentarea lui Charmides (153a - 155e).

1. Socrate se preface că știe poțiunea și conspirația pentru durerea de cap care îl chinuie uneori pe Charmides. Socrate susține că conspirația sa (care nu este altceva decât „vorbiri adevărate”) vindecă nu numai capul, ci întregul corp, deoarece vindecă sufletul care o deține (155e - 157 s).

2. Dialog cu Charmid. Critias îl laudă pe Charmides pentru sofrosyune (prudență sau prudență), Socrate cere să clarifice ce este. Charmides afirmă că aceasta este „abilitatea de a face totul în ordine și fără grabă” (159b), care mai târziu se mai numește și prudență și prudență. Socrate nu acceptă această definiție, deoarece nu este frumoasă, iar noi apreciem rapiditatea și ușurința de manifestare a abilităților cuiva ca fiind frumoase. Apoi Charmides propune să vadă în sofrosyune „rușine și modestie” (160e). Socrate replică că modestia la nevoie nu este bună, în timp ce sofrosyune este întotdeauna bună. Apoi Charmides propune să definească sofrosyune ca „[abilitatea] de a-și face propriul” (161b). Socrate arată că oamenii arată sophrosyune, făcându-și nu numai treburile lor, deducând din aceasta că această definiție a fost propusă de „un nebun”, îndeletind astfel în mod deliberat pe Critias, pe care el îl bănuia că ar fi autorul acestei definiții.

2. Dialog cu Critias. Critias, apărând definiția sofrosyune ca „a-și face treaba proprie”, propune să se facă distincția între „a face treaba altora” și „a face treaba altora”, spunând că doar prima poate fi făcută de o persoană prudentă, făcând în același timp propria lui afacere. Socrate ajunge la concluzia că atunci sofrosyune este realizarea de fapte bune de către o persoană care nu se recunoaște întotdeauna ca având sofrosyune. Apoi Critias propune să definească sofrosyune ca autocunoaștere (164d) sau știința despre sine. Sub întrebările lui Socrate, Critias extinde această definiție: sofrosyune este știința de sine, știința științelor și a ignoranței (166c, f). Socrate constată dubiul unei astfel de viziuni sophrosyune, deoarece cunoașterea în majoritatea formelor sale este îndreptată către altceva. Cel puțin ca știință a științelor, sofrosyune trebuie să includă și cunoștințe despre subiectul științelor, altfel nu va putea evalua cu adevărat aceste științe. Dar dacă este așa, atunci sofrosyune se dovedește a fi foarte util, dar în același timp extrem de dificil de stăpânit. În plus, sofrosyune ca conștiință nu garantează fericirea. Apoi Critias, sub influența lui Socrate, definește sofrosyune ca știința binelui și a răului (174b, c). Dar Socrate spune că aceasta nu este o sophrosyune, pentru că nu are beneficii directe, ca, de exemplu, nu știința medicinei aduce sănătate, ci medicina în sine. În acest moment, studiul intră în impas și Socrate spune că motivul pentru aceasta a fost graba excesivă și inconsecvența în a oferi diferite definiții ale sofrosyune, transferând vina de la interlocutori către el însuși pentru acest lucru.

3. Critias și Charmides decid că Socrate ar trebui să „vorbească” lui Charmides cât crede de cuviință. Socrate este forțat să fie de acord.

Traduceri în rusă

• 1863 - „Harmid” tradus de V. N. Karpov .
• 1899 - „Harmid” tradus de Vl. S. Solovyov , M. S. Solovyov și S. N. Trubetskoy .
• 1986 - „Harmid” tradus de S. Ya. Sheinman-Tonshtein .

Note

1. ↑ Platon Dialogues / Trad. din greaca veche Comp., ed. şi ed. introduce. articole de A. F. Losev. Auth. Notă A. A. Takho-Godi. - M . : „ Gândirea ”, 1986. - S. 553.

Link -uri

• „Harmid” tradus de S. Ya. Sheinman