Schlegel, August Wilhelm

August Wilhelm Schlegel ( germană  August Wilhelm von Schlegel ; 8 septembrie 1767 , Hanovra  - 12 mai 1845 , Bonn ) - scriitor german, istoric literar, critic, poet-traducător, cel mai mare teoretician al romantismului german .

Biografie

Al patrulea fiu al pastorului luteran Johann Adolf Schlegel s-a născut la 8 septembrie 1767 la Hanovra . Mama sa, Johanna Christiana Erdmute Hübsch (1735–1811), era fiica unui profesor de matematică. În total, cuplul a avut opt ​​fii și două fiice.

În copilărie, a descoperit o capacitate extraordinară de a învăța limbi străine și o pasiune pentru literatură, în special pentru poezie , și a început foarte devreme să scrie poezie. Intrând la Universitatea din Göttingen în 1786 pentru a studia teologia , a ales să studieze filologia cu Gottfried Burger și, sub îndrumarea profesorului Christian Gottlob Heine, a început să studieze literatura antică. Și-a asistat profesorul la ediția sa din Virgil și a alcătuit în 1788 un index la volumul IV. În același timp, a primit un premiu academic pentru un eseu în latină (tipărit în 1788) despre geografia lui Homer . Dar și mai mult Schlegel a fost influențat de cunoștințele sale cu poetul Burger , care la acea vreme ocupa departamentul din Göttingen. Bürger l-a numit fiul său poetic și și-a plasat primele poezii, scrise în felul unui profesor, în „ Almanach of the Muses ” („Musenalmanach”) din Göttingen, precum și în „Akademie der schönen Redekünste”. Aceste poezii s-au distins mai mult prin virtuozitatea și perfecțiunea formei și versificației decât prin profunzimea sentimentelor și ideilor. Influenței lui Bürger i s-a alăturat curând cea a lui Friedrich Schiller .

Alături de activitatea poetică, Schlegel s-a angajat și în critică. Deja în primul articol publicat în „Akademie” burgheză – despre „Artiștii” lui Schiller – Schlegel s-a declarat un critic estetic remarcabil; totuşi, aici uneori era prea dus de punctul de vedere filologic. Cu o ușurință extraordinară, asimilând ideile poetice ale altora și formele altora de opere poetice, a devenit involuntar interesat de studiul operelor literare străine. El a aplicat cu deosebit succes toate calitățile de poet și critic de mai sus în articolul său despre Divina Comedie a lui Dante , unde a făcut o descriere strălucită a poetului și a operei și a încercat să pătrundă în condițiile istorice și geografice care au contribuit la dezvoltarea a geniului lui Dante. Astfel, în teoriile sale critice, el este, pe de o parte, un adept al lui Herder , pe de altă parte, un predecesor al lui Taine . Explicându-i poezia lui Dante, Schlegel a tradus în același timp pasaje selectate din ea, încercând să adere cât mai mult posibil la dimensiunea originalului.

După absolvirea universității în 1791, Schlegel s-a mutat la Amsterdam , unde a fost șeful afacerilor unui birou bancar și educator al copiilor din bogatul Muilman. Acolo a locuit până în 1795 și a continuat să se angajeze în activități literare. În acest moment, Schiller l-a invitat să colaboreze la „Thalia”, apoi la „Horen” și la „Almanahul Muzelor”. În „Horen” Schlegel a plasat o poveste despre Sultana Moriezel, scrisă sub influența puternică a prozei lui Schiller. În „Almanahul Muzelor” a fost plasat poemul său „Arion”, în care se arată influența puternică a „Inelului Policratic”. În poezia „Entführte Götter” Schlegel a ales o temă pe care Schiller a dezvoltat-o ​​ulterior în poemul „Antiken la Paris”. În cele din urmă, poeziile lui Schlegel „Pygmalion” și „Prometeu” au fost plasate chiar acolo. Ca și poeziile anterioare ale lui Schlegel și toate cele ulterioare, aceste balade antice se disting în principal printr-o tehnică poetică excelentă în detrimentul sentimentului. În articolul care a urmat, „Despre poezie, prozodie și limbaj”, Schlegel încearcă să explice filozofic originea formelor poetice. În articolul „Ceva despre William Shakespeare despre Wilhelm Meister” („Horen”, 1796), Schlegel demonstrează necesitatea unei traduceri complete, exacte și, în plus, poetice a lui Shakespeare , subliniind deficiențele prozei existente sau ale traducerilor prea libere. al marelui poet, și apără dreptul dialogului dramatic de a fi îmbrăcat în formă poetică, constatând că este vorba de măsurat ceea ce produce impresia de mai mare credibilitate într-o operă poetică.

În 1795-1796, Schlegel a tradus Romeo și Julieta, iar în 1797 a publicat un articol despre această tragedie, care includea o analiză estetică subtilă a piesei. Probabil, în același timp, a avut intenția de a traduce dacă nu tot Shakespeare , atunci măcar o parte semnificativă din dramele sale, pe care le-a realizat, publicând 17 drame ale lui Shakespeare în perioada 1797-1801. S-a întors la traducerea sa mai târziu. Excelenta traducere a lui Schlegel a avut un succes uriaș și a avut o influență puternică asupra poeziei dramatice germane, printre altele, și asupra operei lui Schiller în a doua perioadă a activității sale.

În 1796, Schlegel s-a mutat la Jena, unde a locuit Schiller. Aici s-a căsătorit cu Carolina Böhmer (născută Michaelis), pe care o cunoscuse cu mult mai devreme. Această femeie înzestrată, devenită prietena de viață a lui Schlegel, i-a oferit multe servicii soțului ei, ajutându-l să întocmească recenzii, cu care Schlegel a început să se ocupe acum intens sub formă de creștere a câștigurilor, plasându-le în principal în „Allgemeine Zeitung” de la Jena. De-a lungul mai multor ani, a publicat până la 300 de recenzii în acest ziar, dintre care cele mai remarcabile ca volum și semnificație au fost articole: despre traducerea lui Foss a lui Homer (1796) despre Horen de Schiller (1796), despre Chamfort ( 1796) despre Musenalmanach Schiller (1797), Terpsichore al lui Herder (1797), Hermann și Dorothea de Goethe (1797) și traducerea din Teak a lui Don Quijote (1799). În toate aceste articole au atras atenția erudiția profundă a autorului, eleganța gustului, critica subtilă estetic-filosofică și filologică . Lui îi aparține meritul de a elucida întreaga amploare a semnificației operelor lui Goethe și Schiller. De asemenea, a fost primul care a subliniat talentele lui Tick și ale altor figuri ale școlii romantice. Adevărat, nu ar trebui să căutați teorii și principii critice pe deplin dezvoltate în articolele lui Schlegel, dar, pe de altă parte, ele conțin multe observații individuale subtile și sunt scrise cu o eleganță extraordinară a stilului. El a introdus un punct de vedere cu totul nou în teoria traducerilor, exprimând cerința ca operele poetice să fie traduse și în versuri, mai mult, dacă se poate, în dimensiunea originalului. În cele din urmă, în aceste articole, Schlegel a luptat împotriva gustului răsfățat al publicului, atacându-și favoriții Iffland , Kotzebue și August La Fontaine și atrăgându-i atenția asupra unor lucrări cu adevărat artistice. Punctul său de vedere principal este același cu cel al lui Goethe și Schiller: cererea pentru o fuziune armonioasă a formei cu conținutul. Dar, ca romantic, el este prea purtat de forma exterioară a operelor poetice, precum și de ficțiunile fantastice fără scop ale basmelor și legendelor populare. În acest sens, el a fost influențat de fratele său Friedrich, care, datorită atitudinii sale obscure față de Schiller, a fost cauza rupturii dintre August Schlegel și autorul Wallenstein; această pauză, la rândul său, a influențat schimbarea de părere a lui Schlegel cu privire la clasicismul lui Schiller și Goethe. Traducerea lui Shakespeare l-a adus pe Schlegel în atenția Universității din Jena . A fost invitat să preia aici catedra de istorie și estetică literară .

În 1798, la Berlin , Schlegel l-a întâlnit pe Tieck , ale cărui lucrări le-a cunoscut și le-a iubit înainte. Mai târziu, li s-au alăturat Bernhard și Schleiermacher , Novalis , Schelling și astfel s-a format un cerc de reprezentanți ai așa-numitei „ școli romantice ”, ale căror tendințe literare au fost exprimate în principal de Schlegel. Toți au căutat să creeze un organ în care să-și poată formula opiniile despre poezie și artă, iar dorința lor a fost în curând realizată. În 1797, fratele mai mic al lui August Wilhelm, Friedrich Schlegel , a refuzat să participe la revista Lyceum, unde și-a publicat articolele. Schlegel a fost, de asemenea, împovărat de relația sa cu Allgemeine Zeitung, iar în 1798 au început să publice propriul lor jurnal, Athenaeum, împreună fără niciun angajați. În numărul 1 al revistei, Schlegel a publicat articolul „Gesprächüber Klopstock’s grammatische Gespräche” (retipărit ulterior în volumul al 7-lea al lucrărilor sale sub titlul „Der Wettstreit der Sprachen”), unde încă nu a renunțat la opiniile și gusturile sale anterioare. , dar a descoperit o mai mare independență a judecăților. În primul dintre aceste articole, Schlegel, contrar părerilor lui Kloshptok , afirmă că sentimentul de plăcut este baza frumosului. El consideră eufonia drept principalul criteriu de judecată a frumuseţilor comparative ale versurilor . El cere drepturi de cetățenie pentru toate sistemele metrice ale diferitelor popoare, nu numai cele antice, și se răzvrătește împotriva admirației exclusive pentru limba germană. În „Beiträge” vorbim despre romane, iar Schlegel este de acord cu fratele său în părerile sale asupra esenței poeziei romantice și asupra romanului, ca operă poetică prin excelență și, în plus, caracteristică mai ales noului timp, își exprimă simpatia. pentru poezia lui Tieck cu această ocazie. În numărul 3 al revistei se afla dialogul său „Die Gemälde”, scris sub influența lui Wackenroder și Tieck. Aici Schlegel, pe baza unei evaluări a picturilor din galeria Dresda, procedează la o laudă poetică a subiectelor picturii creștine . Într-un număr de sonete, el a cântat despre nașterea lui Hristos, Sfânta Familie, Madona și așa mai departe. și, în general, a arătat o preferință clară pentru catolicism față de protestantism ; totuși, așa cum a mărturisit el însuși 40 de ani mai târziu, aceasta a fost o preferință doar pe baza admirației pentru partea artistică a catolicismului („une prédilection d'artiste”). În 1800, a fost publicată o colecție de poezii ale sale, unde au fost așezate aceste „Sonete picturale”, precum și unele dintre vechile sale poezii. Cea mai de succes piesă din întreaga colecție a fost elegia Arta grecilor, în care i-a adresat lui Goethe restauratorul artei antice. Mult mai remarcabile sunt operele sale pline de umor și parodiile precum basmele lui Tikovsky, unde a ridiculizat poezia moralizatoare și principalul ei reprezentant, Kotzebue . Printre acestea se numără: „Schöne und kurzweilige Fastnachspiel von alten und neuen Jahrhundert”, precum și „Kotzebuade” sau „Ehrepforte und Triumphbogen für den Theaterpräsidenten Kotzebue hei seiner Rückkehr ins Vaterland” (1800, colecția de parodii de Kotzebue, focusul unei colecții de parodii) care este „Kotzebues Rettung oder der tugendhafte Verbannte” și, de asemenea, „Fastgesange deutscher Schauspielerinnen bei Kotzebue Rückkehr”.

Apoi, imitând „Iphigenia” a lui Goethe, Schlegel a scris tragedia „Ion” pe tema tragediei lui Euripide , care este considerată cea mai bună dintre toate operele poetice ale lui Schlegel, deși nu este străină de neajunsuri foarte semnificative. Aici și-a propus să modernizeze tragedia poetului antic, eliminând din ea tot ceea ce ar putea jigni morala modernă și cerințele rațiunii. Tragedia lui Schlegel a fost dată pe 2 ianuarie 1802 la Weimar , fără ca publicul să cunoască numele autorului. Aproape în același timp, Schlegel a decis să scrie poezia „Tristan” într-un mod complet romantic, dar a scris doar primul cântec, folosind poeziile lui Gottfried de Strassburg și Henric de Briberg și incluzând câteva aventuri ale lui Lancelot . Aici se remarcă influența lui Tik, la insistența căruia a fost scrisă poezia. Împreună cu Tik, Schlegel a conceput publicarea Almanahului Muzelor, care trebuia să servească drept organ al școlii romantice în locul defunctului Ateneu. Nr. 1 al almanahului a fost publicat în 1801 și a rămas singurul, deoarece a început o discordie în cercul romanticilor, care a fost în mare măsură facilitată de natura certare a lui Friedrich Schlegel, precum și de o schimbare a dispoziției lui Caroline Schlegel, care s-a răcit față de August Schlegel și a intrat într-o relație cu Schelling , care a dus în cele din urmă la divorțul lui Schlegel de soția sa (1802). În 1801, frații Schlegel și-au publicat articolele și notele critice sub titlul „Caracteristici și critică” („Charakteristiken und Kritiken”).

Nemaiavând un organ care să exprime ideile școlii romantice și să combată filistinismul și rutina vechii școli, Schlegel a decis să se mute în chiar centrul filistinismului, la Berlin , pentru a acționa acolo prin cuvântul viu, că este să țină prelegeri publice. În 1801 a deschis un curs de prelegeri despre literatură și artă la Berlin, pe care l-a continuat până în 1802, 1803 și 1804. Aceste prelegeri sunt de mare importanță în istoria romantismului, deoarece sistematizează punctele de vedere ale școlii romantice despre artă și poezie. Aici Schlegel proclamă în primul rând autonomia artei, respingând considerațiile de utilitate și moralitate care sunt umilitoare pentru el , stabilește o viziune a criticii, care nu ar trebui să anatomizeze, să disece exclusiv operele de artă, ci să o explice estetic și istoric; criticul, după Schlegel, trebuie să fie impregnat de esența unei opere poetice, trebuie să devină el însuși artist. El stabilește și conceptul de poezie romantică, ca opus în spirit vechiului sau clasic, definindu-l pe primul drept poezie filosofică, idealistă și fantastică, supusă doar arbitrarului poetului, care însuși nu este supus la nimic; apoi critică diverse teorii estetice antice și noi, condamnând în special teoria lui Aristotel și Kant și el însuși este în întregime din punctul de vedere al lui Schelling , susținând că „frumusețea este o imagine simbolică a infinitului”, dă o teorie independentă. de artă, care stă la baza multor învățături ulterioare despre frumos, inclusiv estetica lui Hegel . Schlegel declanșează, acolo unde este posibil, contrastul dintre antic și romantic; în capitolul despre pictură, de exemplu, spre deosebire de opiniile lui Winckelmann , Lessing și R. Mengs, care au căutat să strângă pictura în cadrul sculpturii, el insistă asupra sensului independent al picturii și al culorii.

Revenind la poezie, Schlegel spune multe despre originea ei, subliniază că apariția poeziei este precedată de formarea unei limbi, care ea însăși este o operă poetică în continuă dezvoltare a întregului neam sau a întregii omeniri; limbajul a apărut în primul rând din nevoia de conștiință de sine, formularea gândirii și apoi din nevoia de comunicare. Mai departe, Schlegel vorbește despre epitete , metafore , comparații etc., de prozodie , ca o condiție pentru orice existență independentă a poeziei , a miturilor , care sunt definite de S. ca opere poetice care au pretenții de realitate etc.

În cel de-al doilea curs de prelegeri, Schlegel a intenționat să prezinte istoria poeziei și a dorit, în același timp, să familiarizeze ascultătorii cu conținutul principalelor opere poetice, folosind, dacă este posibil, traducerile acestora în limba germană . Prin urmare, în strânsă legătură cu prelegerile a fost activitatea lui Sh. ca traducător. Pentru ei a tradus multe pasaje din Dante , Petrarh , Boccaccio , Tasso , Guarini , Montemayor, Cervantes și Camões . Cele mai multe dintre ele au fost incluse într-o colecție publicată în 1804 la Berlin sub titlul „Blumenstraeusse italienischer, spanischer und portugiesischer Poesie”. Sub influența lui Tiek, Schlegel a devenit fascinat de lucrările lui Calderón . În 1803, a lansat prima parte a „Teatrului Spaniol” cu 3 drame de Calderon (partea a 2-a a apărut în 1804 și a inclus încă 2 drame). În același timp, a publicat în revista fratelui său Europa un articol „Despre teatrul spaniol”, plin de pasiune pentru teatrul spaniol și mai ales Calderon .

Schlegel a început al treilea curs de prelegeri cu o introducere polemică, în care a făcut remarci critice despre starea de spirit iluminatoare a berlinezilor de natura prozaică a literaturii lor preferate. El subliniază aici absența idealismului în concepțiile moderne, umilește demnitatea științelor empirice și, în negarea științelor pozitive, ajunge la a prefera astrologia în locul astronomiei , la apărarea magiei și, în general, la apărarea unilaterală a avantajelor fanteziei față de motiv; caracterizând poezia viitorului, el susține că principala trăsătură a noii poezii va fi gradul cel mai înalt de conștiință de sine. Prin urmare, el consideră că filosofia lui Kant și Fichte este legătura dintre trecut și viitor și vede rădăcina viitoarei poezii romantice în idealismul transcendental al acestor gânditori. După această introducere, Schlegel trece la sarcina sa principală: istoria poeziei. Aici trebuie remarcată pasiunea sa pentru poezia filozofică didactică , inclusiv poemul lui Lucretius și chiar dialogurile lui Platon (pe care el le clasifică parțial și ca poezie). Acest lucru a fost în întregime în spiritul școlii romantice, care a luptat pentru cea mai înaltă sinteză a filozofiei și a poeziei. Deosebit de remarcabilă este acea parte a prelegerilor în care Schlegel vorbește despre poezia dramatică a grecilor, oferă o descriere excelentă a cadrului extern al spectacolelor dramatice antice, o explicație plină de spirit a semnificației corului, o caracterizare strălucitoare a celor trei mari tragedii. și o explicație a esenței comediei lui Aristofan . La sfârșitul caracterizării lui Euripide , Schlegel indică începuturile aspirațiilor romantice din antichitate. Aceasta constituie o trecere la istoria poeziei romantice propriu-zise, ​​în legătură cu elucidarea aspiraţiilor şcolii romantice. În același timp, Schlegel susține că poezia romantică își are originea în Europa medievală și îi plasează printre romantici pe poeții medievali italieni și spanioli, Calderon , Cervantes și Shakespeare.

Alături de alți romantici, lui Schlegel i se atribuie restabilirea interesului pentru vechea poezie germană, pe care predecesorii săi, Herder , Johann Müller și alții , nu l-au reușit complet . Schlegel a schițat pentru prima dată în mod constant istoria poeziei vechi germane. În 1798, a început să studieze vechiul poem epic german „ Nibelungenlied ”. Acum, în cadrul prelegerilor, a încercat să refacă vechea epopee, adaptându-se la gusturile noului timp. În ceea ce privește originea poemului Nibelungen, Schlegel și-a exprimat opinia, pe baza cercetărilor lui Wolf despre Homer , că Nibelungenlied este o colecție de cântece antice care nu aparțin unui singur autor, ci este un produs al creativității colective a naţiune. În prezentarea istoriei poeziei germane, pe care Schlegel o împarte în monahală, cavalerească, burgheză și învățată, locul cel mai remarcabil a fost o schiță a dezvoltării poeziei învățate, care s-a încheiat cu o critică ascuțită a poetului savant Wieland ca scriitor. de puţină originalitate şi imoralitate. Ca ideal al unei opere poetice directe, Schlegel arată din nou la Nibelungenlied. De la exprimarea simpatiei pentru poezia medievală, Schlegel trece cu ușurință la idealizarea Evului Mediu în general, considerând că în această epocă aspirațiile poetice și idealiste ale omenirii au fost exprimate cel mai clar și pe deplin. El exaltă sistemul feudal, cavalerismul , războaiele religioase din Evul Mediu, judecata lui Dumnezeu , morala cavalerească, conceptul de onoare. Apoi trece la o recenzie a poeziei provensale și italiene, concentrându-se în special asupra operei lui Dante . Aici nu sunt lipsite de interes remarcile sale despre tercină și sonet , în care s-a manifestat dorința romanticilor de a exagera semnificația formei exterioare și o tendință spre o interpretare mistică a sensului formelor. În cele din urmă, dezvoltă conceptul de roman, o formă de poezie recunoscută de romantici ca fiind predominant poetică și romantică.

În intervalul dintre cursurile 2 și 3 de prelegeri, în vara anului 1803, Schlegel a ținut prelegeri despre enciclopedia științelor, iarăși din punct de vedere romantic. În același an, prin Goethe , a făcut cunoștință cu doamna de Stael ; ea l-a invitat ca tutore al copiilor ei, atribuindu-i o indemnizatie de 12.000 de franci pe an. De atunci, începe prietenia dintre ambii scriitori și influența reciprocă. Schlegel a însoțit-o pe doamna Stahl pe tot parcursul călătoriilor ei. În 1804 au întreprins împreună o călătorie în Italia . La Roma , Schlegel i-a dedicat, ca „inspiratoarea marilor idei”, elegia „Roma” (publicată în 1805), unde a descris poetic principalele momente ale istoriei culturale a Romei. În 1805 a scris Considération sur la civilization en général et sur l'origine et la décadence des religions, Reflections on Civilization in General and on the Origin and Declin of Religions. În 1806 a plecat în Franța , unde a publicat o lucrare comparativă Comparison entre la Phèdre de Racine et celle d'Euripide, Paris, 1807, Comparison of Racine's Phaedra and Euripide's Phaedra. Aici a preferat simplitatea și măreția poetului antic poeziei galante și pompoase a francezului.

În 1807, la Viena , Schlegel a ținut un curs de prelegeri despre literatura dramatică unei societăți alese, unde a oferit o descriere excelentă a teatrului și dramei grecești și o critică foarte strictă a dramei franceze și nu l-a cruțat nici măcar pe Molière . Schlegel a însoțit-o pe Germaine de Stael în călătoria ei prin Rusia și Suedia . În Suedia, Bernadotte i-a oferit un post de consilier și secretar personal. În 1813, Schlegel a publicat Sur le système continental et sur les rapports avec la Suède, în care a atacat regimul napoleonian , precum și Betrachtungen über die Politik der dänischen Regierung și Tableau de l'empire français en 1813. După abdicarea lui Napoleon, Schlegel, împreună cu doamna de Stael, s-a întors în Franța. În 1815, Schlegel a vizitat Italia pentru a doua oară, unde în 1816 a publicat „Scrisoare despre caii de bronz din Bazilica Sf. Marcu din Veneția” („Lettre sur les chevaux de bronze de la basilique de St.-Marc à Venise”). și „Niobe și copiii ei „(„Niobe et ses enfants”). În 1816, Schlegel s-a întors la Paris , unde a continuat studiul poeziei provensale, pe care îl începuse în timpul primei sale vizite la Paris (în 1814 publică Essai sur la formation de la langue française despre colecția de monumente de poezie provensală publicată de Renoir). În 1818 a publicat Observations sur la langue et la littérature provençale. Cu puțin timp înainte de aceasta (în 1817) doamna Germaine de Stael murise . În amintirea prieteniei lor, Schlegel și-a publicat eseul „Reflecții asupra revoluției franceze” („Considérations sur la révolution française”) și a decis să-și scrie biografia, dar s-a limitat la a traduce un articol despre doamna de Stael, doamna Necker de Saussure, a prefațat-o cu scurta lui prezentare. Până în 1818, îi aparține a doua căsătorie cu fiica profesorului Paulus, Sophia, de care, totuși, s-a despărțit curând.

Din 1818, Schlegel a fost profesor de istoria literară și a artei la Bonn , unde, printre altele, a studiat literatura indiană. Rezultatul acestor studii a fost publicarea Bibliotecii indiene (9 părți, 1820-1830), precum și ediția critică a Bhagavad Gita (Bhagavat-Gîta, 1823), Ramayana (Ramayâna, 1829) și Khitopadesh ” („Hitopadesa”, 1829) și în final „Reflexions sur l'étude des langues asiatiques” (1832). În același timp, s-a ocupat de chestiuni religioase și politice, iar în 1825 publică „Abriss von der Europäischen Verhältnissen der Deutschen Litteratur” (1825), unde proclamă Germania țara cea mai liberă din punct de vedere religios. Împotriva acuzațiilor care i-au fost aduse cu privire la instabilitatea concepțiilor sale religioase, el se apără în articolul „Verrichtigung einiger Missdeutungen” (1828), declarând că a fost întotdeauna un protestant ortodox și că tendințele sale catolice s-au bazat în întregime pe o admirație artistică pentru latura artistică a cultului catolic . El îl atacă chiar pe fratele său pentru convertirea sa la catolicism . În 1833, Schlegel a publicat un articol în Journal des débats intitulat „On the origin of romances of cavalry” („De l'origine des romans de chevalerie”).

Până în 1836, el a avut o controversă cu Rossetti , un italian care se stabilise la Londra , cu privire la părerea ciudată a acestuia din urmă că cei trei mari poeți italieni aparțineau unei secte secrete de dușmani ai papalității. În ultimii ani ai vieții, Schlegel și-a pierdut influența ca critic și ca profesor. Tovarășii săi de la universitate erau sceptici față de scrierile sale, considerându-le depășite. Schlegel a murit în 1845, uitat de aproape toată lumea. Dar a lăsat în urmă o colecție de epigrame în care s-a consolat cu șmecherii otrăvitoare împotriva tuturor contemporanilor săi, chiar și împotriva foștilor prieteni. Printre victimele ironiei sale îi găsim pe Schiller, Goethe, Zelter, Meyer, Friedrich Sch., Fichte, Schleiermacher, Uhland, Rückert, Grillparzer, Raupach și alții.Operele complete ale lui Schlegel au fost publicate la scurt timp după moartea sa, în 1846- 1847. Böcking în 12 volume. În 1846 au fost publicate „Oeuvres écrites en français” ( Leipzig ); în 1848 - „Opuscula latina” (Leipzig). Scrisorile lui Sh. au fost publicate de Ant. Klette ( Bonn , 1868); „Vorlesungen über schöne Litteratur und Kunst”, neinclusă în lucrările complete, publicate în vol. 17-19. Bernh. Seufferfs „Deutschen litteratur denkmäler der XVIII und XIX Jahrhund. în Neudrucken” (Heilbron, 1884). Scrisori de la Schiller și Goethe către S. publicate în 1848 la Leipzig. Scrisorile lui F. Sh. către A. Sh. au fost publicate de Oscar Walzel (B., 1840).

Note

1. ↑ 1 2 RKDartists  (olandeză)

Literatură

• Grushke N. F. Schlegel, August-Wilhelm // Dicționar enciclopedic al lui Brockhaus și Efron  : în 86 de volume (82 de volume și 4 suplimentare). - Sankt Petersburg. , 1890-1907.
• Schlegel August Wilhelm  / Alpatov V. M., Kudryavtseva T. V. // Marea Enciclopedie Rusă  : [în 35 de volume]  / cap. ed. Yu. S. Osipov . - M .  : Marea Enciclopedie Rusă, 2004-2017.

Foto, video și audio	Apple Music
Site-uri tematice	discogs Filmportal Baza de date de filme pe Internet Proiectul International Music Score Library MusicBrainz Proiectul Gutenberg RKDartisti
Dicționare și enciclopedii	mare danez Mare catalană Mare norvegian Rusă mare Brockhaus și Efron Italiană in jurul lumii universal lituanian Micul Brockhaus și Efron croat Allgemeine Deutsche Biographie Britannica (online) Brockhaus Baza de date cu nume notabile Treccani Universalis istoric elvețian
Genealogie și necropole	Găsiți un mormânt WikiTree
În cataloagele bibliografice BIBSYS: 90323376 BNC : a10444786 BNE : XX878350 BNF : 121630922 CiNii : DA0088691X CONOR : 41227875 GND : 118607960 GTAA : 264024 ICCU : RAVV013772 ISNI : 0000 0001 1027 6033 J9U : 987007267508105171 LCCN : n50004731 LNB : 000212117 NDL : 00474572 NKC : jn19990007622 NLA : 35790305 NLG : 70725 NLP : A11952052 NSK : 000061727 NTA : 070135576 NUKAT : n00054422 PTBNP : 848115 LIBRIS : qn247bl80c0j4qp , 86lpxk7s2bl20hf SUDOC : 030158214 VcBA : 495/152747 VIAF : 59123443 WorldCat VIAF : 59123443 RNB : 7790978