Liezon [1] ( legătura franceză - conexiune, conexiune), legare - un fenomen fonetic al limbii franceze , care constă în faptul că o consoană nepronunțabilă la sfârșitul unui cuvânt devine pronunțată și este asociată cu vocala cuvântului următor. [2] . Exemplu: nous [nu], nous sommes [nu som] , dar nous avons [nu z avɔ̃] . Liezon este un fel de sandhi exterior .
Formarea legării a avut loc în etape, principalele repere au fost secolele XII, XIV și XVII; în secolul al XVII-lea, liga s-a format pe deplin [3] . Liezon este determinat de etimologie și de legile foneticii istorice: sunetul care a căzut în procesul de dezvoltare a limbajului se păstrează în poziția intervocalica. Deși, sub influența ortografiei, se crede că la un lieson se adaugă un sunet intercalar la sfârșitul primului cuvânt, nu ar fi mai puțin adevărat să afirmăm că cuvântul „copil”, enfant , are opțiuni /ɑ̃fɑ̃/ , /nɑ̃fɑ̃/, /zɑ̃fɑ̃/, /tɑ̃fɑ̃/, /ʁɑ̃fɑ̃/ .
Până în secolul al XII-lea, consoanele finale prezente etimologic se pronunțau întotdeauna, în toate contextele, dar într-o versiune uluită: b transformat în [p], d - în [t], g - în [k] etc. mai puțin reflectată această trăsătură, de exemplu, adjectivul grand , derivat din latinescul grandis , a fost adesea înregistrat în manuscrisele medievale ca grant (în ambele genuri ) până în Renaștere , când femininul grande și masculinul grand au fost restaurați conform etimologiei. Între timp, versiunea uluită cu [t] a supraviețuit datorită ligii. În mod similar, în cuvintele sang și bourg , [k] se păstrează în lezon (cuvintele sang impur în Marseillaise și toponimul Bourg-en-Bress ).
Situația cu alte sunete finale istorice, de exemplu, s și z , este inversată: varianta sonoră se păstrează în lezon. În plus, în forma de plural grants sau granz, consoana finală (inițial [ts]) înaintea unei vocale a devenit [z]. Litera de sfârșit de cuvânt x , cum ar fi în chevaux , a apărut ca o abreviere -us , ceea ce explică evoluția sa paralelă cu -s .
În procesul de trecere de la proto-franceză, unde, se pare, toate vocalele finale au fost pronunțate, la cea modernă, unde există mai multe cazuri de pronunție a consoanelor finale în lezon, a existat o perioadă de tranziție din secolul al XIII-lea până în secolul al XVI-lea. , când consoanele finale dinaintea consoanelor deja renunțaseră, dar în alte contexte s-au păstrat. Pe lângă lezon, există și fenomenul de trunchiere ( fr. troncation ) , care practic a dispărut. Un exemplu de trunchiere este cuvântul pentru „șase”, șase , care se pronunță [sis] înainte de o pauză, [si] înaintea unei consoane și [siz] înaintea unei vocale.
Următoarea etapă a fost începutul secolului al XVII-lea, când consoanele finale au scăzut înainte de o pauză și au început să fie pronunțate numai înaintea vocalelor; din acest punct încolo, trunchierea cedează locul lezonului. În paralel, apar tendințe de tip mot régi , formulate în 1659 de lingvistul Laurent Schiffle , care a distins condițiile sintactice de manifestare a liesonului (obligatoriu și facultativ), precum și condițiile în care este imposibil. (cu excepția citirii poeziei).
Lingviștii, când citesc documente scrise după principiul fonetic după secolul al XVI-lea, observă că lezonul la acea vreme nu funcționa așa cum funcționează astăzi.
De exemplu, Instructions crétiennes mises en ortografe naturelle (1715) de Gilles Vaudelin ( franceză Gilles Vaudelin ) conține rugăciuni scrise într-un alfabet fonetic care a fost creat în 1692 la Academie și publicat în 1713 în Nouvelle maniere d'ecrire comme on parl en France . În înregistrările rugăciunilor este clar că nu există lezon:
Lucrările lingvistului Millerand (1696) ajută și la stabilirea aspectului istoric al lezonului, în care consoanele nepronunțabile sunt în cursive . Unele leziuni, care sunt considerate obligatorii astăzi, se găsesc aleatoriu în Millerand, de exemplu, les X autres .
Un număr semnificativ de cazuri de lieson nu apar în vorbirea spontană, apărând doar la citire. În general, ortografia modernă a limbii franceze indică locul articulației în lieson, dar nu permite să se prevadă dacă sunetul adăugat va fi fără voce sau fără voce. În exemplele de mai jos, lezonul este marcat cu un arc de ligatură de dedesubt , [‿]:
În același timp, vocalele nazale ( -an , -en , -in , -ein , -un , -on , etc.) sunt citite ca [n], în timp ce vocala pierde uneori nazalizarea :
Liezon poate fi obligatoriu, opțional și interzis [5] . Această clasificare nu este general acceptată. Este deosebit de dificil să tragem o linie între ultimele două opțiuni, deoarece cercetătorii pot să nu fie de acord cu privire la admisibilitatea într-un anumit caz.
Cu cât este mai mare legătura gramaticală dintre cuvinte, cu atât este mai probabilă apariția unui lezon între ele. Cele mai multe cazuri de lezon apar între cuvântul principal și clitic , lipsit de propriul accent și constituind un grup de accent cu cuvântul principal.
Absența unui lezon în astfel de situații este percepută ca o greșeală de pronunție. Liezon este obligatoriu în următoarele situații:
Există situații în care liesonul este obligatoriu într-un stil înalt de vorbire, mai ales într-o recitare publică. În general, numărul de ligi este în creștere odată cu popularitatea în creștere a stilului înalt. Câteva exemple de ligi populare opționale care sunt adesea omise în vorbirea colocvială:
Când sunt folosite, liesoni rare adaugă un indiciu de pedanterie vorbirii : ils ont‿attendu cu un lieson între ont și attendu sună mult mai pedant decât tu as‿attendu [7] (de obicei aceste fraze sunt pronunțate ca [izɔ̃atɑ̃dy] și [taatɑ̃dy] sau [taːtɑ̃dy]) . Dacă cuvântul se termină în -р- și o consoană mută, atunci aceasta din urmă nu este de obicei prezentă în lezon: pars avec lui [paʁ avɛk lɥi], și nu [paʁz‿ avɛk lɥi]; les vers et la prose [le vɛʁ e la pʁoz], nu [le vɛʁz‿ e la pʁoz].
Notă: în această secțiune, semnul X înseamnă că sezonul este interzis.
Este incorect să folosiți un lezon în următoarele situații:
În exemplele de mai jos, lezon apare aproape exclusiv în poezie și este inacceptabil în vorbirea obișnuită:
În general, lezonul nu este necesar, cu excepția unor cazuri când omiterea lui este percepută ca o greșeală (nu ca o libertate în pronunție). În cazuri opționale, omiterea lezonului este normală pentru o pronunție nu prea atentă.
Liezonul în locurile în care este interzis este de asemenea considerat o greșeală, cu excepția cazurilor de h. aspirat. Discursul ocazional cu un lezon înaintea unui h aspirat ( des-z-haricots ) poate părea nepoliticos sau jucăuș.
Cu hipercorectitudine sau în scopuri de eufonie, uneori lezon apare în locuri unde este imposibil, datorită influenței ortografiei: et‿ainsi , și, de asemenea, chiar și acolo unde nu există un motiv ortografic: moi-z-avec , ils‿étaient-z -amis . Acest fenomen se numește pataquès , din pronunțarea greșită a sintagmei fr. Je ne sais pas à qui est-ce . În cazuri rare, un asemenea lezon se păstrează în expresiile consacrate: ( entre quat'z'yeux , donnes-en , mange-t-il ). În caz contrar, vorbitorul poate fi considerat slab educat; erori ca aceasta se numesc cuir atunci când este introdus [t] și velours când este introdus [z] [13] :
În unele regiuni francofone se păstrează pronunția învechită, unde regulile de utilizare a lezonului sunt diferite. De exemplu: cent se scrie și se pronunță cens în nordul Europei, această variantă a fost găsită de unii autori până în secolul al XVIII-lea [14] [15] .
Când citiți și cântați poezie , lezonul este mai frecvent decât atunci când citiți proză; se poate observa de asemenea citirea obligatorie a tuturor E caduc .
În cezură (a 4-a silabă a versului cu zece silabe și a 6-a din Alexandrian ) în secolul al XVII-lea, lezonul era cel puțin opțional, așa cum mărturisește lucrarea din 1696 a lui Jean Endre ( fr. Jean Hindret ) . Omiterea lezonului , care împiedică eliziunea într-o rimă feminină, distruge structura versului (de exemplu, în sintagma Les foibles & les forts meurent également , este nevoie de lezon după foibles și meurent pentru a păstra cele 12 silabe necesare). În secolul al XVII-lea, s-a consolidat practica folosirii unui lezon pentru a evita căscarea. Într-o perioadă anterioară, căscarea era permisă, așa cum a remarcat John Pulsgrave în intrarea sa din 1530 a unei recitări a versurilor lui Alain Chartier .
Aceste reguli se aplică și textelor dramatice, deși nu au fost aplicate consecvent încă din secolul al XIX-lea [16] .
Arta folosirii liesonului este considerată parte a artei oratoriei, alături de folosirea lui „E caduc” [17] . Profesioniştii de cuvinte omit adesea majoritatea leisons opţionale (cum ar fi, de exemplu, Bernard Pivot ), uneori numărul de leisons dintr-un discurs se schimbă atunci când vorbesc cu diferite audienţe, cum ar fi generalul de Gaulle [17] .
Ediții străine:
| limba franceza | ||
|---|---|---|
| Limbi petroliere * Dialecte * Limbi de contact * Francofone | ||
| istorie | ||
| Gramatică |
| |
| ortografie | ||
| Fonologie |
| |