Somatizarea (din altă greacă σῶμα - „ corp ”) este unul dintre mecanismele de apărare psihologică a unei persoane . Conceptul de somatizare a fost propus de psihanalistul Wilhelm Stekel în 1943 [1] pentru a se referi la tulburările de conversie, adică tulburările somatice histeroforme. Mai târziu, acest termen a început să fie folosit pentru a se referi la bolile somatice , în originea cărora factorii psihologici joacă un rol important, astfel de tulburări sunt numite psihosomatice . De la introducerea termenului, definiția acestuia s-a schimbat treptat, așa că în monografia colectivă „Medicina psihosomatică” editată deThure von Uexkül descrie somatizarea ca fiind o perturbare a funcționării unuia sau altuia fără o bază organică suficientă, dar cu un rol important al factorilor psihologici, iar Zbigniew Lipowskia definit somatizarea ca o tendință de a experimenta stres psihologic la nivel fiziologic [2] .
Un alt nume pentru această formă de apărare împotriva regresiei este formarea de simptome corporale sau „fuga către boală ” . Această protecție se manifestă prin atenție sporită la propria sănătate și bunăstare. Astfel de oameni pot vorbi cu entuziasm despre bolile lor, stilul de viață sănătos , diete etc. În opiniile lor cu privire la aceste lucruri, sunt neclintiți, pot argumenta, pot insista asupra părerii lor, reacționează prea sensibil la comentariile și sfaturile altora în aceste domenii.
Somatizarea este un fel de „întruchipare” a emoțiilor negative, care duce la apariția unor senzații corporale inconfortabile și, dacă acestea persistă mult timp, diverse tulburări ale organelor interne.
În funcție de motive, există varietăți de somatizare.