Willoughby, Katherine

Catherine Willoughby , ducesă de Suffolk, a 12- a baronesă Willoughby de Eresby de sine stătătoare ; 22 martie  1519/1520 - 19 septembrie 1580) - aristocrată engleză, doamnă de serviciu la curtea regală Tudor . Susținător proeminent al protestantismului ; după urcarea pe tron ​​a Mariei Catolica a fost nevoită să fugă la Wesel , apoi în Principatul Lituaniei , dar mai târziu a revenit în Anglia .

Biografie

Origini și primii ani

De-a lungul secolelor, reprezentanții familiei nobiliare Willoughby s-au găsit periodic în opoziție cu coroana, dar tatăl Ecaterinei, William Willoughby , care a moștenit titlul de baron Willoughby de Erseby în 1499, a fost unul dintre cei mai înfocați susținători ai regelui Henric al VII-lea Tudor . , iar apoi fiul său Henric al VIII-lea . În iunie 1516 s-a căsătorit cu Maria de Salinas , domnișoară de onoare și cea mai bună prietenă a reginei Ecaterina de Aragon [2] . Familia Willoughby s-a bucurat de favoarea specială a monarhilor, iar Henric al VIII-lea chiar și-a numit una dintre navele sale de război „Mary Willoughby” în onoarea doamnei de serviciu a soției sale. Prin urmare, singura lor fiică Katherine și-a primit numele în onoarea reginei [3] .

S-a născut pe 22 martie 1519 (sau 1520) [k 1] [4] la Parham Old Hall lângă Framlingham în Suffolk [5] și patru zile mai târziu, pe 26 martie, a fost botezată la biserica parohială locală [6] ] . Pe lângă ea, familia a avut doi fii - Henry și Francis, dar aceștia au murit în copilărie [7] .

Katherine și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Parham Old Hall, în timp ce părinții ei slujeau la curtea regală [8] . Informațiile despre educația ei primară nu au fost păstrate, dar, cel mai probabil, cunoștințele și abilitățile pe care le-a primit erau tipice în acea epocă pentru fetele din familii nobile. De regulă, acestea erau lecții de citit și scris, memorarea pasajelor din Biblie în latină, uneori învățarea francezei, precum și eticheta, călăria, dansul, cântatul la instrumente muzicale și cusut [9] . Probabil, Catherine ar fi putut să studieze o vreme cu Prințesa Mary , fiica lui Henric al VIII-lea și a Ecaterinei de Aragon, sub îndrumarea umanistului Juan Luis Vives [10] [11] .

Tatăl Ecaterinei a murit în octombrie 1526, iar ea a moștenit nu numai titlul de baroneasă Willoughby de Erseby, care putea fi transmis pe linia feminină [k 2] , ci și un venit anual de 15.000 de ducați . Deși mama ei era sănătoasă la acea vreme, prin tradiție, custodia și controlul moșiei au trecut regelui [12] . Cu toate acestea, imediat după moartea baronului Willoughby, fratele său mai mic, Sir Christopher Willoughby, și-a anunțat pretențiile asupra titlului și proprietății. Chiar înainte de căsătoria sa cu Maria de Salinas, baronul a fost căsătorit cu Mary Hussey, dar căsătoria cu ea s-a dovedit a fi fără copii și, prin urmare, devenind văduvă, l-a numit moștenitor pe Sir Christopher [7] . Acum, referindu-se la faptul că acest aranjament fusese făcut cu mult înainte de nașterea lui Catherine, Sir Christopher a ocupat moșia Ersby la Spilsby, în timp ce Camera Star și Curtea Cancelarului [13] au ocupat proprietatea .

Mama Ecaterinei a apelat la Regina Ecaterina de Aragon pentru ajutor, cu toate acestea, s-a ajuns la o înțelegere numai după ce ea a obținut sprijinul favoritului regal , Charles Brandon , primul duce de Suffolk . În martie 1528, el a cumpărat tutela Ecaterinei de la rege pentru 2.666 lire sterline , 13s și 4d . Considerând-o pe Katherine ca o mireasă bogată pentru fiul său Henry , Suffolk a participat activ la soluționarea conflictului. Drept urmare, Sir Christopher a primit doar o parte nesemnificativă din posesiuni și a fost extrem de nemulțumit de rezultatul cazului său [14] . Tot în 1528, conform obiceiului zilei, Catherine s-a mutat în casa lui Suffolk și a soției sale Mary Tudor și a fost crescută acolo împreună cu fiicele lor, Frances și Eleanor , învățând gestionarea gospodăriei și manierele sociale. În plus, a fi la curtea unui nobil atât de înalt ca Suffolk a făcut posibilă obținerea de contacte utile în viitor [15] .

Prima căsătorie. Viața la curte

În iunie 1533, Mary Tudor a murit, iar în septembrie a aceluiași an, Suffolk s-a căsătorit cu Catherine Willoughby, care a fost privită de mulți în mod ambiguu, nu numai din cauza diferenței mari de vârstă (mai mult de treizeci de ani), ci și pentru că fata a fost destinată anterior. să-i fie soţie.fiul ducelui în vârstă de zece ani [16] . Eustache Chapuis a relatat evenimentul într-o scrisoare către împăratul Carol al V-lea : „Ducele de Suffolk se va căsători cu fiica lui Lady Willoughby duminica viitoare. I s-a promis fiului său, dar el are doar zece ani” [la 3] . Nu ultimul rol în decizia lui Suffolk l-a jucat moștenirea bogată a lui Catherine, întrucât acesta avea o nevoie disperată de bani: după moartea lui Mary Tudor, a pierdut o mare parte din veniturile sale [18] . Fiul său, Henry, avea o sănătate precară, iar în cazul morții sale timpurii, Catherine s-ar putea recăsători mai târziu, iar atunci averea ei avea să fie pierdută pentru totdeauna în favoarea Suffolk. Deoarece avea dreptul să-și aleagă el însuși soțul episcopiei sale, el a decis să se căsătorească cu ea. Pentru fiul său, a putut întotdeauna să găsească o altă mireasă, dar în curând nevoia de aceasta a dispărut, deoarece la câteva luni după moartea mamei sale - la 1 martie 1534 - Henry Brandon a murit de tuberculoză [19] .

Potrivit contemporanilor, a patra căsătorie a ducelui a fost fericită și puternică [20] . La doi ani de la nuntă, Catherine a născut primul ei copil, Henric , al cărui naș era regele [21] , iar în 1537, al doilea fiu al ei, Charles . Cuplul Brandon s-a bucurat de favoarea lui Henric al VIII-lea (Charles Brandon era cel mai bun prieten al lui) [22] și a dus o viață socială activă. Prima apariție a Ecaterinei la curte ca ducesă de Suffolk a avut loc, probabil în ziua botezului Prințesei Elisabeta [23] , iar un an mai târziu, ea și soțul ei au participat la botezul prințului-moștenitor Edward (ducele din Suffolk i-a devenit naș). În aceeași perioadă, ea a devenit apropiată de fiica cea mare a regelui, Lady Mary . Ei au purtat o corespondență plină de viață, au făcut schimb de cadouri și au petrecut adesea timp împreună jucând cărți [24] . Ducele și ducesa de Suffolk i-au întâmpinat oficial pe Ana de Cleves când a sosit în Anglia în 1539 pentru a se căsători cu Henric al VIII-lea, iar în vara lui 1541 i-au primit pe rege și pe următoarea sa soție, Catherine Howard , la Castelul Grimsthorpe [11] , care a fost acordat familiei Willoughby în 1516 [3] . În 1543, după căsătoria lui Henry cu Catherine Parr , tânăra ducesă de Suffolk a devenit una dintre cele mai puternice doamne de curte de la curte și o prietenă apropiată a noii regine .

Credințele religioase

În ciuda tinereții sale – pe vremea aceea avea peste douăzeci de ani – Katherine și-a câștigat reputația de una dintre cele mai proeminente femei din curtea regală . Era drăguță, fermecătoare, avea un temperament iute, iar contemporanii le-au găsit uneori sinceritatea și spiritul caustic destul de șocante. În plus, ea s-a distins prin concepții protestante extrem de radicale, care s-au format treptat în ea în timpul unei perioade de schimbare religioasă în Anglia . Deși mama ei spaniolă era catolică și o doamnă de serviciu favorită a Ecaterinei de Aragon, Catherine era dezgustată de credințele care i-au fost insuflate încă din copilărie, iar trimișii străini o considerau „cea mai mare eretică din regat” [27]. ] . La sfârșitul anilor 1530, Alexander Seton, expulzat din Scoția pentru criticile sale la adresa papalității , a fost numit capelan personal al familiei Suffolk. A rămas în funcție până la moartea sa în 1542. El a fost succedat de John Parkhurst, de asemenea un adept al protestantismului , care în 1543 a intrat în serviciul reginei Catherine Parr . Ambii preoți au avut un impact tangibil asupra perspectivei religioase a ducesei de Suffolk [28] .

Cu toate acestea, cea mai mare influență asupra schimbării opiniilor ei, se pare, a fost exercitată de înflăcăratul protestant Hugh Latimer , care a fost numit episcop de Worcester în 1535 [29] . Se știe că chiar și atunci când Ana Boleyn era regină, Ecaterina, adesea la curte, îi asculta discursurile pasionale, iar acestea îi lăsau o impresie de neșters [30] . Ulterior, episcopul i-a devenit prieten și mentor, ea l-a numit „părintele ei Latimer” [20] . O prietenie atât de puternică cu un preot protestant a fost supărată de Stephen Gardiner , episcopul de Winchester . Deși Katherine era fiica lui [3] , se disprețuiau unul pe celălalt. În multe privințe, antipatia lor s-a bazat pe diferențe religioase, deoarece Gardiner a rămas un conservator, dar, în plus, episcopul a fost nu puțin revoltat de caracterul batjocoritor și încăpățânat al ducesei și de ciudățeniile ei ofensive. Așa că, într-o zi, în timpul unei cină la Suffolks, Charles Brandon a sugerat în glumă ca fiecare doamnă să-și aleagă ca însoțitoare pe cea care îi place cel mai mult, excluzându-se din numărul de participanți. Katherine, luând brațul lui Gardiner, a declarat public că, dacă nu poate alege pe cel pe care îl iubește cel mai mult, îl alege pe cel pe care îl iubește cel mai puțin. Cu altă ocazie, ea a scos la plimbare un cățeluș spaniel pe nume Gardiner , îmbrăcat în haine episcopale .

Katharina Parr era, de asemenea, o susținătoare a noii religii și avea speranțe în întărirea acesteia. O cunoșteau pe Katherine de mult timp și, în timp, relația lor a devenit o prietenie puternică [32] . Regina și doamnele ei de serviciu, care includeau, pe lângă Catherine Willoughby, Lady Anna Stanhope , Lady Joan Denny, Lady Anna Herbert și Lady Jane Dudley , se întâlneau adesea împreună pentru a studia și a discuta despre Evanghelia și predicile preoților reformiști. [33] . Între timp, poziția religioasă a regelui nu se preta unei definiții clare: a apostazat de Biserica Romei , dar nu s-a recunoscut niciodată ca susținător al protestantismului și a fost foarte ostil noii credințe [34] , și pentru orice dezacord cu opinia regelui cu privire la religie, exista riscul de a suporta acuzații de erezie [27] . Consilierii săi conservatori, inclusiv Stephen Gardiner și Thomas Risley , care au ținut un ochi precaut pe Katharina, au profitat de antipatia lui Henric față de protestantism pentru a complota împotriva reginei și a anturajului ei . Ei intenționau să-și ducă la îndeplinire planul atacând soțiile adversarilor lor.

Până în vara lui 1546, poziția lui Catherine Parr a fost serios zguduită. Henry a fost informat că o anume Anna Askew , un predicator închis în Turn sub acuzația de erezie și condamnat la moarte, are susținători printre doamnele de serviciu deosebit de apropiate ale reginei. În plus, Anne a fost chiar prezentată reginei Catharina și „nepoatelor preferate” ale regelui, Frances Gray și Eleanor Clifford . Și cel mai probabil această cunoștință a avut loc datorită eforturilor ducesei de Suffolk, care a avut o influență uriașă asupra reginei [27] . Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că Anne s-a întâlnit de fapt cu Katharina Parr sau cu Ducesa de Suffolk [36] , ea nu a recunoscut acest lucru nici măcar sub tortură pe suport [37] . Askew a fost deosebit de insistent cu privire la orice legături cu ducesa de Suffolk, dar a spus doar că mai multe femei necunoscute i-au trimis bani [38] . Cu toate acestea, ginerele Annei, George St. Paul, era în slujba ducesei și este probabil ca amândoi să fi avut ocazia să comunice în mod repetat unul cu celălalt [36] [27] . Anna Askew și câțiva dintre asociații ei au fost arse pe rug la 16 iulie 1546.

Potrivit istoricului de la mijlocul secolului al XVI-lea, John Fox , încercarea de a expune erezia în spațiile private ale Reginei a fost un preludiu al unui atac direct asupra Reginei însăși, care a fost făcut ulterior cu implicarea lui Gardiner și Risley . În ciuda faptului că implicarea Katharinei în afacerea Askew nu a fost dovedită, obiceiul ei de a discuta subiecte teologice și de a se certa cu regele pe probleme religioase i-a provocat lui Henric o puternică nemulțumire și aproape că a dat ordin de arestare și execuție a celei de-a șasea soții [40]. ] . La curte s-a observat că Henric se plictisise deja de Catharine Parr, iar din 1546 s-au auzit din ce în ce mai multe zvonuri conform cărora nu era contrariat să o înlocuiască cu văduva ducesa de Suffolk [41] [39] . Ambasadorul împăratului Carol al V-lea , Francis van der Delft , a menționat aceste speculații în rapoartele sale : „Se vorbește despre o nouă regină. Regele este foarte dispus față de Madame Suffolk . Cu toate acestea, sănătatea lui Henric al VIII-lea s-a deteriorat inexorabil și a murit la 28 ianuarie 1547.

Văduvie

Charles Brandon, Duce de Suffolk , a murit subit la 22 august 1545. Și-a pregătit testamentul încă din august 1544, când conducea ultima sa campanie militară în Franța . Catherine a fost menționată printre executori, alături de Lordul Cancelarul Thomas Risley , Lordul William St. John și Sir Anthony Brown . Cea mai mare parte a proprietății a fost moștenită la majorat de către fiul cel mare al ducelui, Henric, în timp ce Catherinei i s-a redat controlul asupra propriilor proprietăți, moștenit de la moartea tatălui ei, iar ca parte a văduvei, i s-a lăsat moștenire o treime din rătăcitul ei. proprietatea soțului, inclusiv bijuterii și aur și argintărie [43] . În plus, ducesa a primit în plus o mulțime de datorii neplătite. În ciuda doliu, tânăra văduvă a fost destul de des la curte, vizitând-o pe regina Catherine Parr și jucând cărți cu Lady Mary . După moartea regelui Henric la începutul anului 1547, Catherine Parr a părăsit curtea, iar Catherine, la sfârșitul ceremoniei solemne de încoronare a noului monarh, Edward al VI-lea , s-a întors în Lincolnshire împreună cu fiul ei cel mai mic, Charles . Acolo s-a ocupat de treburile moșiei Grimsthorpe și a promovat activ răspândirea doctrinelor protestante în rândul populației din comitat [44] , concentrându-se mai ales pe faptul că fiecare parohie bisericească avea o Biblie în limba engleză [45] . În plus, ea a ajutat-o ​​pe regina văduvă cu publicarea cărții ei Lamentations of a Sinner , care a apărut în noiembrie 1547 46] și, de asemenea, l-a patronat pe John Day , faimosul tipograf protestant. Din 1548 Day a publicat cărți sub auspiciile ducesei de Suffolk.

Catharina Parr nu a supraviețuit mult timp regelui: a murit la 5 septembrie 1548 de febră puerperală . Ultimul ei soț, Thomas Seymour , a fost în curând arestat sub acuzația de trădare și decapitat în martie 1549 . La cererea lui, fiica lui și a Katarinei, Lady Mary Seymour , a fost crescută de Katherine Willoughby. Tânăra ducesă și-a asumat îndatoririle de tutore cu reticență evidentă și se plângea adesea în scrisori către Lordul Protector Edward Seymour și William Cecil , prietenul ei de multă vreme, de costul ridicat al întreținerii fetei [47] .

Din 1549, când fiii lui Catherine, Henry și Charles, au devenit studenți la Universitatea din Cambridge , ea s-a mutat la Kingston, lângă Cambridge, pentru a fi mai aproape de copiii ei. Un eveniment vesel pentru ea a fost întâlnirea și conversațiile ulterioare pe teme religioase cu teologul protestant german Martin Bucer , sosit în Anglia la invitația arhiepiscopului de Canterbury Thomas Cranmer . Ducesa a întreținut relații de prietenie cu Bucer și și-a ajutat și familia după moartea acestuia din urmă în februarie 1551 [48] .

La începutul verii anului 1551, în Anglia a început o altă epidemie de căldură înțepătoare , care a ajuns la Cambridge în iulie . După ce a aflat că fiii ei s-au mutat la Buckden pentru a evita infecția, Katherine s-a grăbit la ei, dar când a sosit, Henry era deja mort, iar Charles a murit la scurt timp după. După ce și-a îngropat fiii la Buckden, ducesa s-a întors la Grimsthorpe. Ea a luat acest trist eveniment ca pe un test trimis de Dumnezeu și a căutat mângâiere în religie [49] . Ea a fost susținută de Hugh Latimer, care la acea vreme a devenit capelanul ei personal .

A doua căsătorie

Odată cu moartea ultimilor deținători ai titlului de Duce de Suffolk, pământurile acordate lui Charles Brandon și moștenitorilor săi bărbați de către regele Henric al VIII-lea au fost returnate Coroanei. Catherine Willoughby a rămas cu posesiuni în Lincolnshire, moștenite de la tatăl ei, precum și mai multe mănăstiri și mănăstiri, donate cuplului Suffolk de Henric al VIII-lea după confiscarea proprietăților bisericii . Titlul de duce a fost conferit soțului fiicei celei mai mari a lui Charles Brandon , Henry Grey, marchiz de Dorset , în timp ce Catherine și-a păstrat titlul de ducesă vădușă de Suffolk .

La începutul anului 1553, s-a căsătorit cu Richard Bertie , care a fost în serviciul ei de ceva timp și care îi împărtășea părerile religioase. Hugh Latimer a aprobat această unire și a săvârșit ceremonia căsătoriei [50] . Soții Berties au avut ulterior doi copii: o fiică, Susan și un fiu, Peregrine .

În vara anului 1553, Maria I Tudor a fost proclamată regină, al cărei vis prețuit a fost restaurarea catolicismului în Anglia. Unul dintre primele ei decrete s-a ocupat de eradicarea ereziei, așa cum se numea acum protestantismul. Mulți dintre prietenii și asociații lui Catherine, printre care se numărau Latimer, Nicholas Ridley , arhiepiscopul de Canterbury Thomas Cranmer , au fost arestați și trimiși la Turn . A început persecuția în masă a protestanților.

Stephen Gardiner , dușmanul de multă vreme al lui Catherine, care devenise Lord Cancelar sub Mary , nu a ratat să profite de ocazia de a se răzbuna pe ea. Motivul a fost recuperarea unei vechi datorii care nu fusese plătită lui Henric al VIII-lea de către primul soț al Ecaterinei, regretatul Charles Brandon. Chemându-l pe Richard Bertie să depună mărturie, Gardiner, pe lângă clarificarea obligației datoriei, a început să pună întrebări provocatoare despre părerile religioase ale soției sale, îndemnându-l să o facă să se pocăiască de erorile ei și să se îndrepte către adevărata credință [51] .

Dându-și seama că Gardiner era puțin probabil să-i lase în pace, familia Bertie (în acel moment avea deja o fiică, Susan) și câțiva dintre servitorii lor au fugit la începutul anului 1555 în orașul german Wesel , care se afla sub stăpânirea lui. Ducele de Cleves . Acolo, la 12 octombrie 1555, Catherine a născut un fiu, Peregrine Bertie . Ne simțindu-se în siguranță, familia Berti și-a schimbat adesea locul de reședință, până când în cele din urmă, în primăvara anului 1557, s-au mutat în Marele Ducat al Lituaniei la invitația personală a regelui Sigismund al II-lea Augustus , care era destul de loial protestanților. Regele i-a primit ca oaspeți de onoare și le-a permis să se stabilească în Samogitia în orașul Krozhe , unde Ecaterina cu soțul și copiii ei au rămas până în 1559 [53] .

În noiembrie 1558, epoca domniei reginei catolice s-a încheiat în Anglia , vestea morții căreia a ajuns la soții Bertie înainte de sfârșitul anului. Elisabeta I a urcat pe tron , iar pentru sărbătorile de Anul Nou, Ecaterina i-a trimis tinerei regine un cadou - o pernă brodată cu perle și o copie a cărții Eclesiastului în legatură de catifea cu agrafe de argint și într-o scrisoare din 28 ianuarie, 1559, felicitând-o pe Elisabeta pentru urcarea pe tron, ea și-a exprimat speranța în faptul că va sprijini întoarcerea familiei Bertie în patria lor [54] . Toleranța reginei față de protestanți i-a permis lui Catherine Willoughby și familiei ei să se întoarcă în Anglia până în vara lui 1559.

Viața de mai târziu

După ce s-a întors din exil, familia ducesei s-a stabilit în Lincolnshire . Prin decretul Elisabetei, soții Bertie au fost scutiți de plata amenzilor impuse proprietății lor în timpul domniei Reginei Maria [55] . De cele mai multe ori Catherine și Richard Bertie au petrecut fie în Grimsthorpe - de obicei din primăvară până în toamnă, fie la Londra  - de obicei iarna. Catherine a condus gospodăria, a crescut copii (în afară de propriul fiu și fiică, în casă locuiau descendenți din alte familii nobile), Bertie, cu ajutorul lui William Cecil , a făcut o carieră în politică. Soții Bertie au fost primiți la curte, dar nu au câștigat simpatia reginei. Motivul pentru aceasta a fost diferențele de opinii cu privire la religie. Un protestant înflăcărat precum Catherine era enervat de încetineala și prudența cu care Elisabeta a dus la îndeplinire reformele bisericești, în timp ce regina era dezgustată de un asemenea fanatism în materie de credință. Ca urmare, a apărut o antipatie reciprocă între ducesă și regină .

În 1564-65, vechiul litigiu cu Sir Christopher Willoughby a fost reînviat. Nemulțumit de o decizie luată cu peste treizeci de ani în urmă, a pus din nou problema drepturilor asupra unora dintre moșiile familiei. De data aceasta, părțile au convenit pe cale amiabilă: Sir Christopher a renunțat la pretențiile sale la cea mai mare parte a moștenirii baronului Willoughby, primind în schimb posesiuni în Parham, Orford și Hogsthorpe [57] .

În august 1567, Catherine Willoughby a trebuit să aibă grijă pentru scurt timp de Lady Mary Gray , una dintre nepoatele regretatului ei soț, Charles Brandon , care a fost condamnată la arest la domiciliu în legătură cu o căsătorie secretă cu portarul Thomas Keyes , care s-a petrecut fără regal. permisiune. Era responsabilitatea lui Catherine să îi ofere Mariei tot ce avea nevoie și, ca și în cazul lui Mary Seymour, ea se plângea constant în scrisori către William Cecil cât de greu îi era să-și asume o asemenea povară. Lady Mary a rămas în grija ducesei în următorii doi ani .

Catherine și-a dedicat o mare parte din timp pentru a scrie la nesfârșit petiții către Regine, căutând întâlniri profitabile pentru copiii ei și soții lor. Așa că, în 1570, prin mijlocirea lui Cecil, ea a cerut restaurarea lui Reginald Grey, soțul fiicei sale Susan, în drepturile asupra pământurilor și titlul de conte de Kent . În paralel, ea a trimis o cerere ca soțului ei să i se acorde titlul de Lord Willoughby [59] . În primul caz, cererea i-a fost admisă, în al doilea a fost respinsă [60] .

Catherine Willoughby, Lady Bertie, a murit la 19 septembrie 1580, la vârsta de aproximativ 61 de ani. A fost înmormântată în Spilsby, Lincolnshire. Soțul ei, Richard Bertie, a murit în 1582 și a fost înmormântat lângă ea [61] .

Copii

De la căsătoria cu Charles Brandon, primul duce de Suffolk :

• Henry Brandon, al doilea Duce de Suffolk (18 septembrie 1535 – 14 iulie 1551), a murit de căldură .
• Charles Brandon, al treilea duce de Suffolk (1537 – 14 iulie 1551), a murit din cauza căldurii. A murit la o oră după fratele său mai mare.

De la căsătoria cu Richard Bertie :

• Susan Bertie (n. 1554 - d. după 1596) - în prima căsătorie, soția lui Reginald Gray , al 5-lea conte de Kent , în a doua - Sir John Wingfield.
• Peregrine Bertie, al 13-lea baron Willoughby de Erseby (12 octombrie 1555 – 25 iunie 1601) a fost căsătorit cu Lady Mary de Vere, fiica lui John de Vere , al 16-lea conte de Oxford , și cu Lady Margery Golding. A urmat titlul de baron Willoughby de Erseby la moartea lui Catherine în 1580.

Genealogie

Imaginea de pe ecranul televizorului

În serialul de televiziune The Tudors , rolul Katherine Willoughby a fost interpretat de actrița Rebeca Wainwright . Potrivit complotului, Catherine, ducesa de Suffolk (numele de fată Brooke ), este catolică, precum și o oponentă înflăcărată a ascensiunii lui Anne Boleyn și a rudelor ei. Nu se menționează prietenia ei cu Katarina Parr în serialul de televiziune . Viața de familie cu Charles Brandon ( Henry Cavill ) se dezvoltă la început foarte fericit, dar treptat soții se îndepărtează unul de celălalt, ceea ce duce la o ruptură completă a relației lor [63] .

Comentarii

1. ↑ Incertitudinea datei (1519/1520) se datorează faptului că noul an din secolul al XVI-lea începea de obicei pe 25 martie, adică data nașterii lui Catherine Willoughby - 22 martie 1519 - înseamnă că, de fapt, a fost născut la 1 aprilie 1520 , conform calendarului gregorian modern și ținând cont de diferența de 10 zile în trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian.
2. ↑ O femeie putea primi un titlu „de drept propriu” și deveni astfel proprietarul acestuia, dar titlul nu îi dădea dreptul de a sta în Camera Lorzilor și de a ocupa funcții asociate acestuia. Se putea transfera titlul prin moștenire prin linie feminină, de la mamă la fiul cel mare. În lipsa unui moștenitor de sex masculin, titlul, în aceleași condiții, a trecut următorului moștenitor feminin cel mai în vârstă, cu scopul de a-l transmite fiului ei. Soțul titularului titlului nu putea nici să-l folosească, nici să moștenească.
3. ↑ „...Duminică viitoare, ducele de Suffolk va fi căsătorit cu fiica unei doamne spaniole pe nume lady Willoughby. I s-a promis fiului său, dar el are doar zece ani...” Dintr-o scrisoare a lui Eustache Chapuis, trimisul împăratului Carol al V-lea, din 3 septembrie 1533 [17] .

Note

1. ↑ http://www.cracroftspeerage.co.uk/online/content/willoughbye1313.htm
2. ↑ Baldwin, 2016 , pp. 23-25.
3. ↑ 1 2 3 Read, 1963 , pp. 21-22.
4. ↑ Catherine  Willoughby . thepeerage.com. Consultat la 20 iunie 2010. Arhivat din original la 4 aprilie 2012.
5. ↑ Read, 1963 , p. 21.
6. ↑ Goff, 1930 , p. 9.
7. ↑ 12 Baldwin , 2016 , p. 23.
8. ↑ Read, 1963 , p. 24.
9. ↑ Baldwin, 2016 , pp. 27-28.
10. ↑ Baldwin, 2016 , p. 222.
11. ↑ 1 2 Lindsay, 1996 , p. 251.
12. ↑ Citește, 1963 , pp. 24-25.
13. ↑ Baldwin, 2016 , p. 28.
14. ↑ Baldwin, 2016 , p. 29.
15. ↑ Baldwin, 2016 , p. 31.
16. ↑ Erickson, 2008 , p. 138.
17. ↑ Istoria britanică  online . Consultat la 6 aprilie 2010. Arhivat din original pe 15 august 2014.
18. ↑ Baldwin, 2016 , p. opt.
19. ↑ Baldwin, 2016 , pp. 39-40.
20. ↑ 1 2 Lindsay, 1996 , p. 252.
21. ↑ Baldwin, 2016 , p. 42.
22. ↑ Lindsay, 1996 , p. 69.
23. ↑ Read, 1963 , p. 36.
24. ↑ Baldwin, 2016 , pp. 53-54.
25. ↑ Read, 1963 , p. 48.
26. ↑ Read, 1963 , p. cincizeci.
27. ↑ 1 2 3 4 Lisle, 2009 , p. 19.
28. ↑ Citește, 1963 , pp. 51-53.
29. ↑ Baldwin, 2016 , p. 60.
30. ↑ Read, 1963 , p. 38.
31. ↑ Lindsay, 1996 , p. 253.
32. ↑ Lindsay, 1996 , p. 265.
33. ↑ Lindsay, 1996 , p. 269.
34. ↑ Lindsay, 1996 , p. 273.
35. ↑ Lindsay, 1996 , p. 278.
36. ↑ 1 2 Lindsay, 1996 , p. 274.
37. ↑ Lindsay, 1996 , p. 281.
38. ↑ Lisle, 2009 , p. douăzeci.
39. ↑ 12 Lisle , 2009 , p. 21.
40. ↑ Lindsay, 1996 , p. 283-285.
41. ↑ Lindsay, 1996 , p. 283.
42. ↑ 1 2 3 Read, 1963 , pp. 58-60.
43. ↑ Baldwin, 2016 , pp. 62-63.
44. ↑ Citește, 1963 , pp. 64-67.
45. ↑ Baldwin, 2016 , p. 57.
46. ↑ Read, 1963 , p. 69.
47. ↑ Citește, 1963 , pp. 71-72.
48. ↑ Citește, 1963 , pp. 81-82.
49. ↑ 1 2 Read, 1963 , pp. 83-87.
50. ↑ Read, 1963 , p. 92.
51. ↑ Citește, 1963 , pp. 98-101.
52. ↑ Citește, 1963 , pp. 114-119.
53. ↑ Read, 1963 , p. 127.
54. ↑ Read, 1963 , p. 132.
55. ↑ Read, 1963 , p. 139.
56. ↑ Citește, 1963 , pp. 168-169.
57. ↑ Read, 1963 , p. 170.
58. ↑ Citește, 1963 , pp. 143-145.
59. ↑ Citește, 1963 , pp. 171-172.
60. ↑ Read, 1963 , p. 177.
61. ↑ Read, 1963 , p. 195.
62. ↑ Rebekah Wainwright  pe Internet Movie Database
63. ↑ Catherine Brandon  (engleză)  (link nu este disponibil) . Consultat la 25 decembrie 2010. Arhivat din original pe 27 mai 2010.

Literatură

• Lindsay, Karen. Divorţat. Fără cap. Supraviețuitori. Soțiile regelui Henric al VIII-lea / Per. din engleza. T. Azarkovici. - M. : KRON-PRESS, 1996. - 336 p. — 10.000 de exemplare.  - ISBN 5-232-00389-5 .
• Erickson, Carolly. Maria cea Sângeroasă / Per. din engleza. L. G. Morduhovici. - M. : AST, 2008. - 637 p. - (Biblioteca istorică). - 2000 de exemplare.  — ISBN 5-17-004357-6 .
• Baldwin, David. Ultima dragoste a lui Henric al VIII-lea. Viața extraordinară a lui Katherine Willoughby, doamna de așteptare a familiei Tudor. - Regatul Unit: Amberley Publishing, 2016. - P. 255. - ISBN 978-1-4456-6007-3 .
• Goff, Cecilie. O femeie din epoca Tudor. O biografie a lui Katharine Willoughby Brandon, ducesa de Suffolk. - Marea Britanie: Murray, 1930. - P. 326.
• Lisle, Leanda de. Surorile care vor fi regina: Mary, Katherine și Lady Jane Grey. O tragedie Tudor . - Londra: HarperCollins UK, 2009. - P.  352 . — ISBN 978-0-00-721906-3 .
• Citește, Evelyn. My Lady Suffolk: Un portret al Catherine Willoughby, ducesa de Suffolk . - New York: Alfred A. Knopf, 1963. - P. 220.

Link -uri

•  Catherine Willoughby : TudorPlace.com . Arhivat din original pe 4 aprilie 2012.
•  O istorie a Castelului Grimsthorpe . Arhivat din original pe 24 mai 2012.

Site-uri tematice	Peerage
Dicționare și enciclopedii	Dicţionar de biografie naţională Biografie Oxford
Genealogie și necropole	WikiTree Am intarziat
În cataloagele bibliografice BNF : 124447910 GND : 128960841 ISNI : 0000 0001 1570 5618 J9U : 987007275106405171 LCCN : n83180206 NTA : 136581846 SUDOC : 127126988 VIAF : 52494565 WorldCat VIAF : 52494565