Dialecte ardelene

Graiurile ardelene sau dialectele ardelene sunt un grup de dialecte ale limbii române moderne . Aceste dialecte sunt comune în cea mai mare parte a regiunii istorice a Transilvaniei , cu excepția regiunilor de graniță, unde au pătruns dialectele regiunilor învecinate. Graiurile ardelene se disting geografic, nu formează o unitate genetică [1] .

Graiurile ardelene, împreună cu moldovenești și bănățene , fac parte din grupa nordică a dialectelor românești [1] .

Dintre dialectele transilvănene, cel mai clar se evidențiază Crișan (un dialect din regiunea Crișana ), urmat de Maramureș (un dialect din regiunea Maramureș ). Celelalte două dialecte - unul în nord-est, celălalt în centrul și sudul Transilvaniei - se disting mai puțin.

Clasificare

Spre deosebire de alte dialecte, cum ar fi muntean , moldovenesc și bănățean , dialectele din Transilvania sunt fragmentate în numeroase dialecte mici cu diferențe minore, ceea ce face dificilă clasificarea lor ca dialecte. Schemele de clasificare create la sfârșitul secolului al XIX-lea includeau dialectul ardelean [2] , dar pe măsură ce s-au făcut cercetări de teren și s-au acumulat rezultate (la începutul secolului al XX-lea), această viziune a fost renunțată. În 1908, Gustav Weigand a folosit criteriul diferențelor fonetice și a ajuns la concluzia că limba română a Transilvaniei este un mozaic de dialecte de tranziție [3] . Studiile ulterioare au confirmat această concluzie.

Emil Petrovici a sugerat că fragmentarea dialectică a limbii se datorează faptului că Transilvania a fost locuită mai devreme, iar procesul de diferențiere a dialectelor în grupuri mici, datorită geografiei regiunii, a durat mai mult, în timp ce Moldova și Țara Românească au fost așezate relativ recent. , ceea ce a dus la integritatea dialectelor în fiecare din aceste două zone [4] .

Caracteristici fonetice

Dialectele ardelene, ca grup areal, au un număr mic de trăsături fonetice comune [5] :

• vocalele [e, ə, o] deschise la [ɛ, ɜ, ɔ] când sunt accentuate .
• după [s, z, t͡s] , iar în unele dialecte după [ʃ, ʒ, r] , au loc următoarele schimbări de vocală: [e] devine [ə] , [i] devine [ɨ] , iar [e̯a ] este redus la [a] .
• diftongul [ɨj] , aflat în graiul muntean, sună aici ca un monoftong [ɨ] : [ˈkɨne, ˈmɨne, ˈpɨne] în câine , mâine , pâine .
• vocalele accentuate sunt adesea prelungite.
• vocala [a] se închide la [ə] înaintea unei silabe accentuate .
• în multe verbe, accentul este transferat la rădăcină: [ˈblastəm, ɨnˈfəʃur, ˈstrəkur, ˈməsur] în locul standardului blestém , înfășór , strecór , măsór .
• vocala [u] apare în multe verbe a durmi , a adurmi („dormi, adormi”, în locul standardului a dormi , a adormi ).

Vezi și

• dialect bănăţean
• dialectul Krishan
• dialect maramureș
• dialectul moldovenesc
• dialect muntean

Note

1. ↑ 1 2 Lukht L.I., Narumov B.P. Limba română // Limbile lumii. Limbi romanice . - M .: Academia , 2001. - S.  577 . — ISBN 5-87444-016-X .
2. ↑ Moses Gaster , Chrestomatie Română, 1891
3. ↑ Gustav Weigand, „Despre dialectele românești”, în Convorbiri literare , XLII, 1908, 4, pp. 441–448
4. ↑ (Rom.) Emil Petrovici, „Transilvania, vatră lingvistică a românismului nord-dunărean”, în Transilvania , LXXII, 1941, 2, p. 103 
5. ↑ Lukht L.I., Narumov B.P. Limba română // Limbile lumii. Limbi romanice . - M .: Academia , 2001. - S.  635 . — ISBN 5-87444-016-X .

Literatură

•  (Rom.) Vasile Ursan, „Despre configurația dialectală a dacoromânei actuale” , Transilvania (serie nouă), 2008, Nr. 1, pp. 77-85
•  (Rom.) Ilona Bădescu, „Dialectologie” , materiale didactice ale Universității din Craiova .