| Curtea Shemyakin | |
|---|---|
| Gen | satira basmului |
| Limba originală | Rusă |
| Fișiere media la Wikimedia Commons | |
„ Tribunalul Shemyakin ” (de asemenea „ Tribunalul Shemyakin ”; „ Povestea curții Shemyakin ”; „ Povestea curții Shemyakin ”; „ Povestea judecătorului nedrept Shemyak ”) este un vechi basm rusesc - poveste satirică despre judecătorul nedrept Shemyak , un monument literar al neadevărului în destinele din timpurile recente (secolul al XV-lea); adesea nefundamentat asociat cu numele Marelui Duce al Moscovei Dimitry Shemyaka (d. 1453). Povestea a fost păstrată în multe manuscrise din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, tipărituri populare și basme populare. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, a fost prelucrat literar de către F. Zadubsky [1] , A. Osipov [2] , P. Svinin [3] și editorii pieței Nikolsky . A fost publicat de Pypin în Arhiva lui Kalachov de informații istorice și practice referitoare la Rusia (1859) [4] .
Frații tradiționali pentru basme - bogați și săraci - se ceartă pentru că săracii au stricat calul bogatului. Deoarece bogații nu dădeau jug , săracii trebuiau să lege sania de coada calului. Intrând pe poartă, a uitat să pună poarta , iar coada calului s-a rupt. Bogatul refuză să accepte calul și pleacă în oraș cu o plângere despre fratele său la judecătorul Shemyaka. Petiționarul și inculpatul călătoresc împreună. O a doua nenorocire involuntară i se întâmplă bietului om: în timpul somnului, cade din pat în leagăn și omoară copilul preotului . Pop se alătură celor bogați. La intrarea în oraș, săracul se hotărăște să se sinucidă și se aruncă de pe pod, dar cade peste un bătrân bolnav, care era condus peste gheață până la baie de fiul său. Victima merge și la judecător cu plângere.
În timpul procesului, acuzatul îi arată lui Shemyaka o piatră înfășurată într-o eșarfă. Judecătorul este sigur că aceasta este o „ promisiune ” și decide toate cele trei cazuri într-un mod foarte ciudat: calul trebuie să rămână cu cei săraci până când îi crește coada; preotul își dă soția săracului pentru ca preotul să aibă un copil de la el, iar cel de-al treilea reclamant să se răzbune pe bietul om exact în același mod în care acesta din urmă și-a ucis tatăl. Este firesc ca reclamanții nu doar să renunțe la pedeapsa (amenzile), dar să acorde pârâtului o recompensă generoasă sub formă de despăgubire .
Se mai povestește că judecătorul își trimite scribul să primească mită de la bietul om, dar, după ce a aflat că acesta din urmă i-a arătat nu bani, ci o piatră destinată să „vânăie” judecătorul în cazul unui verdict de vinovăție, el mulțumesc lui Dumnezeu că i-a salvat viața. Astfel, toate personajele din poveste rămân într-un fel sau altul mulțumiți de deznodământul cazului, care s-a încheiat fericit doar datorită simplității bietului om.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea , la fabrica Akhmetyevskaya au fost gravate 12 tablouri pentru „Curtea lui Shemiakin” , textul tipărit mai târziu de Rovinski [5] ; ediția populară a fost repetată de cinci ori, iar ultima dată, deja cu o notă cenzurată, a fost tipărită în 1839. Dezvoltarea ulterioară a poveștii a fost exprimată în adaptări literare ulterioare în stilul „ Aventurile Poshekhonianilor ”, de exemplu, în Povestea lui Krivosud și modul în care Yerema goală, nepoatele lui Pakhoma, împreună cu vecinul Foma, au creat un dezastru și alte lucruri , publicată în 1860 . Întreaga comedie a acestui „Basme” se bazează pe dezvoltarea unei teme cunoscute: „ ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ”, caricaturată într-un spirit de farsă .
Ediții ale poveștii despre Curtea Shemyakin:
Până când s-au adus paralele estice și vestice în cauză, Curtea Shemyakin a fost privită ca o lucrare complet originală, foarte veche de satiră rusă, asociată cu viziunea generală a poporului rus asupra stării triste a procedurilor judiciare ; explicat cu proverbe precum „ du-te cu funcționarul, dar ține piatra în sânul tău ”, și chiar a comentat unele articole din Cod de Alexei Mihailovici și „ Poveștile străinilor despre Rusia în secolul al XVII-lea. ".
Pe lângă numele de Shemyak , oamenii de știință au fost interesați de victoria accidentală a adevărului etern asupra minciunii umane, deși cu un strop de ironie , realizată în poveste . Buslaev nu s-a îndoit de originea ei rusă și a fost doar surprins că tipul de judecător Shemyaka, de la cel înțelept și drept (Biblic Solomon ), a căpătat conotația opusă și, în loc de o poveste-instrucțiune, povestea curții lui Shemyakin a coborât într-un parodie jucăușă , în ciuda prototipurilor timpurii, estice. Buslaev credea că adăugările la poveste erau exprimate în bufnii satirice împotriva judecății strâmbe și mită cu promisiuni , ca fenomene de mai târziu, adică legenda transformată într-o satiră obișnuită asupra funcționarilor ruși [6] . Sukhomlinov a explicat această aparentă opoziție prin diverse principii, din care s-a format treptat versiunea lui Shemyak, iar în declinul moralității el vede influența legendelor semitice despre cei patru judecători din Sodoma - „Înșelatorul” (Shakray), „Înșelătorul”. ” (Shakrurai), „Faker” (Zaifi) și „Krivosude” (Matslidin). Asemenea legendelor evreiești, în povestea rusă seriosul este amestecat cu amuzant; prin urmare, „ ideile preferate ale literaturii populare despre victoria adevărului asupra minciunii, despre salvarea nefericiților de răutatea celor puternici ai lumii se contopesc cu trăsături din legenda curților, comune la indo-europeni și semitici. popoarele ” [7] . În Curtea Shemyakin, judecătorul îl justifică pe bietul om, care a comis crime în esență involuntare și, prin urmare, îl salvează de răzbunarea oamenilor care sunt vinovați din punct de vedere moral, datorită căruia satira despre mită nu și-a pierdut scopul instructiv - așa A. N. Veselovsky s-a uitat la tendința poveștii : desigur, judecătorul pune întrebările cazuistic, dar în așa fel încât amenzile să cadă cu toată greutatea asupra reclamanților și ei preferă să abandoneze cererea.
Deosebit de intrigant a fost numele istoric al celebrului prinț galic Dmitry Shemyaka , care l - a orbit în mod barbar pe Vasily cel Întunecat . Saharov a citat chiar cuvintele unui cronograf rus, care a legat proverbul de un eveniment istoric: „ De acum înainte, în marea Rusie, fiecare judecător și admirator reproșat a fost poreclit Curtea Shemyakin ”. În același spirit, s-a răspândit această observație a vechiului scrib rus și a lui Karamzin : „ Neavând reguli de onoare asupra conștiinței sale, nici un sistem de stat prudent, Shemyaka, în scurtul timp al domniei sale, a sporit atașamentul moscoviților față de Vasily, iar în afacerile civile înseși, călcând în picioare justiția, cartele antice, bunul simț, au lăsat pentru totdeauna amintirea fărădelegilor lor în proverbul popular despre curtea Shemyakin, care este încă în uz . Solovyov și Bestuzhev-Ryumin repetă același lucru. Alexandru Nikolaevici Veselovski a fost primul care a subliniat aplicarea accidentală a numelui estic Shemyaki la personalitatea istorică a prințului galic din secolul al XV-lea [8] .
Începutul unui studiu comparativ al poveștii a fost pus de savanții occidentali, care s-au familiarizat cu ea prin traducerea liberă a pastorului Heideke în almanahul de la Riga „Janus” pentru 1808 [9] și mai exact A. Dietrich [10] .
Von der Hagen a fost primul care a subliniat asemănarea curții lui Shemyakin cu cântecul german târziu despre „ Judecata lui Carol cel Mare ”, publicat la Bamberg în 1493 [11] . Trăsăturile comune ale legendei medievale și ale poveștii rusești privesc nu numai natura de bază a hotărârii judecătorești. Negustorul risipit împrumută de la evreu 1.000 de guldeni , cu condiția ca împrumutătorul să-i permită împrumutătorului să scoată de la el o liră de carne dacă banii nu sunt returnați. Deși termenul limită a fost ratat din vina evreului, acesta a refuzat totuși să accepte banii și a apelat la „judecătorul ideal”, Carol cel Mare , sau, după cum cred unii savanți, Carol al IV-lea . Pe drum, debitorului i s-au întâmplat două nenorociri asemănătoare: calul lui a zdrobit un copil care alerga pe stradă, iar el însuși a căzut pe fereastră în timpul somnului și l-a ucis pe bătrânul cavaler. Propozițiile pronunțate au fost următoarele: un evreu poate ciopli carne, dar nici mai mult, nici mai puțin de 1 liră (cf. binecunoscutul episod din Negustorul de la Veneția de Shakespeare ); în locul unui copil zdrobit, inculpatul trebuie să ia altul cu soția victimei, iar fiul de cavaler îl poate ucide pe acuzat, dar numai prin căderea acestuia de la fereastră [12] .
Întrebându-se cum a ajuns această legendă la noi și pe baza dovezilor directe din lista lui Tolstoi a „curții lui Shemiakin din secolul al XVII-lea” (scrisă din cărțile poloneze), Tikhonravov credea că „ în forma sa actuală, povestea satirică despre curte. , deja botezat cu numele de Shemyaka, a trecut prin alterarea unei persoane ruse și a primit culori pur populare, dar episoadele individuale puteau fi împrumutate din cărțile poloneze ", și a subliniat anecdota "Despre un accident" în nasul povestirii populare " [13] (un zidar cade dintr-un turn înalt și ucide un bărbat care stă dedesubt), precum și un episod din „Figei Kach” al scriitorului polonez Mikołaj Rey din Naglowice din secolul al XVI-lea despre acuzatul care „a arătat piatra judecător” [14] .
Filologul german Benfey citează o poveste tibetană care a servit drept legătură intermediară între presupusa sursă indiană și Curtea Rusă Shemyakin: un brahman sărac împrumută un taur de la un om bogat pentru muncă, dar taurul fuge din curtea stăpânului; în drum spre judecător, brahmanul cade din zid și omoară țesătorul rătăcitor și copilul care dormea sub hainele pe care s-a așezat călătorul să se odihnească. Verdictele judecătorului se disting prin aceeași cazuistică: întrucât reclamantul nu a „văzut” că i s-a adus un taur, atunci „ochiul” trebuie să fie scos; inculpatul trebuie să se căsătorească cu văduva țesătorului și să ia copilul cu mama vătămată [15] . Folcloristul german a remarcat aceeași asemănare cu povestea indiană a negustorului din Cairo, care probabil se întoarce și la o sursă budistă necunoscută [16] . O legendă atât de bine proporționată și stabilă în detaliu este mai mult ca niște povești rătăcitoare .
Ulterior, au fost găsite surse indiene mai directe [17] , precum și versiuni musulmane [18] .