MacDonald, John Alexander

John Alexander Macdonald
Engleză  John Alexander Macdonald
MacDonald în 1867
Prim-ministrul Canadei
17 octombrie 1878  - 6 iunie 1891
Monarh	Victoria
Guvernator	Frederick Temple John Campbell Henry Petty-Fitzmaurice Frederick Stanley
Predecesor	Alexander Mackenzie
Succesor	John Abbott
1 iulie 1867  - 5 noiembrie 1873
Guvernator	Charles Monk John Young Frederick Templul
Predecesor	post stabilit
Succesor	Alexander Mackenzie
Premier al provinciei Unite din Canada
30 mai 1864  - 30 iunie 1867
Monarh	Victoria
Guvernator	Charles Monk
Predecesor	John S. McDonald
Succesor	post desfiintat
6 august 1858  - 24 mai 1862
Guvernator	Capul lui Edmund Charles Monk
Predecesor	George Brown
Succesor	John S. McDonald
24 mai 1856  - 2 august 1858
Guvernator	Capul Edmund
Predecesor	Allan McNab
Succesor	George Brown
Ministrul Căilor Ferate și Canalelor din Canada
1 aprilie 1889  - 6 iunie 1891
Predecesor	Pope
Succesor	Mackenzie Bowell
Ministrul de Interne al Canadei
8 mai  - 24 septembrie 1888
Predecesor	Thomas White
Succesor	Edgar Dewdney
17 octombrie 1878  - 2 octombrie 1887
Predecesor	Mills
Succesor	Thomas White
Superintendentul general al afacerilor indiene
8 mai  - 24 septembrie 1888
Predecesor	Thomas White
Succesor	Edgar Dewdney
17 octombrie 1878  - 2 octombrie 1887
Predecesor	Mills
Succesor	Thomas White
Ministrul Justiției și Procurorul General al Canadei
1 iulie 1867  - 5 noiembrie 1873
Predecesor	post stabilit
Succesor	Antoine Dorion
Naștere	11 ianuarie 1815 Glasgow , Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei( 1815-01-11 )
Moarte	6 iunie 1891( 06.06.1891 ) [1] [2] [3] (în vârstă de 76 de ani) Ottawa , Canada [4]
Loc de înmormântare	cimitirul din Kataraki
Soție	1: Isabella Clark (1843-1857, cu moartea ei) 2: Agnes Bernard (1867-1891, cu moartea sa)
Copii	trei (inclusiv Hugh John MacDonald )
Transportul	Tory din Upper Canada (1843-1867) Liberal Conservator (1867-1873) Conservator (1873-1891)
Educaţie	Institutul Colegial și Profesional Kingston [d]
Profesie	avocat
Atitudine față de religie	creștinismul occidental
Autograf
Premii
Serviciu militar
Fișiere media la Wikimedia Commons

John Alexander Macdonald [5] ( ing.  John Alexander Macdonald ; 11 ianuarie 1815 , Glasgow , Scoția  - 6 iunie 1891 , Ottawa ) - avocat și politician canadian , premier al provinciei Unite din Canada și mai târziu unul dintre părinții Confederaţia canadiană şi primul prim-ministru pentru Canada suverană .

A crescut în Upper Canada într-o familie săracă de imigranți scoțieni, a primit licență de avocat la vârsta de 20 de ani. Inițial, s-a ocupat de dosare penale, dar ulterior s-a implicat în dreptul corporativ . În 1843 a fost ales consilier al orașului Kingston , în 1844 - deputat la Adunarea Legislativă a Canadei din rândul conservatorilor. De ceva timp a fost membru al cabinetului guvernamental Draper , după care a căzut în opoziţie pentru două mandate . În acest timp, a fost promovat în rândurile liderilor Partidului Conservator, iar după revenirea acestuia la putere a devenit procuror general, iar în noiembrie 1857 prim-ministru. Până în 1862, cu o scurtă pauză, a condus guvernul împreună cu liderul Partidului Albastru din Canada de Jos, Georges-Etienne Cartier , ducând o politică de reforme treptate și de dezvoltare de noi teritorii. El a jucat un rol important în stabilirea Ottawa ca capitală a Canadei. Din 1864 - unul dintre liderii " Marii Coaliţii " şi principalul inspirator al Confederaţiei Canadei .

După formarea Dominionului Canadei în 1867, primul său prim-ministru a condus o politică de expansiune teritorială, în care guvernul a trebuit să rezolve conflictul cu metișii din Teritoriul de Nord-Vest . A demisionat în 1873, pe fondul scandalului din Pacific , din cauza finanțării cu interese private a campaniei conservatoare. A revenit la putere în 1878 sub lozinci protecționiste și a rămas șef al guvernului până la moartea sa în 1891. El a implementat planuri de construire a unei căi ferate transcontinentale , a apărat prerogativele centrului federal în lupta împotriva provinciilor. Guvernul MacDonald a suprimat rebeliunea Meti și Indienă în 1885, a urmat o politică de mutare a indienilor canadieni în rezervații și asimilare culturală, dar a protejat drepturile culturale ale minorității vorbitoare de limbă franceză și a acordat indienilor drepturi de vot pentru prima dată.

MacDonald este un Cavaler de Mare Cruce al Ordinului Bath și primul reprezentant al conducerii politice a fostelor colonii în Consiliul Privat al Reginei . În memoria lui , au fost ridicate monumente în diferite provincii ale Canadei, au fost numite o serie de facilități de infrastructură urbană, au fost emise bancnote și mărci poștale. De-a lungul timpului, politica etnică dusă de guvernul său a devenit un subiect de dezbatere publică .

Origine și copilărie

John Alexander Macdonald s-a născut în ianuarie 1815 la Glasgow din nativii din Dornoch , Hugh MacDonald și Helen Shaw. Ambii părinți provin din clanurile din Highlandul Scoției . Bunicul lui John, care purta același nume, și-a părăsit pământurile natale ca urmare a îngrădirii , iar Hugh MacDonald s-a mutat la Glasgow odată cu începutul boom-ului economic din acel oraș. Când Hugh s-a căsătorit, el avea 28 de ani, iar soția lui 34 [6] .

Înregistrarea din registrul parohial afișează data nașterii lui Ioan ca fiind 10 ianuarie, în timp ce înregistrarea în jurnalul tatălui său pentru nașterea lui este datată 11 ianuarie, data la care familia avea să-și sărbătorească ulterior ziua de naștere. Locul exact al nașterii băiatului este, de asemenea, imposibil de stabilit, deoarece în acest moment familia s-a mutat dintr-o casă de pe malul de sud al Clyde în alta [7] . În total, cinci copii s-au născut în familie cu un decalaj de 1-2 ani: John a fost precedat de fratele William și sora Margaret (Mall), iar mai târziu s-au născut fratele James și sora Louise (Lou) [8] . Inițial, Ioan a fost probabil destinat unei cariere de slujitor, iar în copilărie, imitând un predicator prezbiterian pentru tovarășii săi de joacă , a căzut de pe masă și și-a câștigat o cicatrice pe bărbie pe viață [9] .

Când John avea cinci ani, tatăl său, ale cărui aventuri comerciale în Glasgow eșuaseră, a cedat în fața convingerii rudelor prospere ale lui Helen din coloniile nord-americane - familia MacPherson - și a mutat familia peste ocean [10] . Hugh, Helen și patru copii (William a murit înapoi la Glasgow) au ajuns pe mare în Quebec , iar de acolo au plecat la Kingston  , cel mai mare oraș din Upper Canada , unde s-au stabilit la început cu colonelul Donald McPherson [11] . Hugh Macdonald și-a reluat activitatea de afaceri în Kingston, iar mai târziu a mutat-o ​​în zonele rurale din vecinătatea sa [12] [Comm 1] .

În 1827, fratele mai mic al lui John, James, a fost ucis de un servitor beat, lăsându-l pe John ca singurul moștenitor masculin din familie. Părinții, în special mama, l-au răsfățat pe băiat și s-au asigurat ca acesta să primească o educație bună pentru timpul și poziția sa socială. John a început să studieze în mici școli publice din Kingston și apoi în Adolphustown [14] . Mai târziu a urmat școala clasică Midland District High (1827-1828) și apoi o școală privată din Kingston, unde a studiat latină , greacă , aritmetică, geografie, limba și literatura engleză și retorica [12] . Unul dintre colegii săi de la această școală a fost Oliver Mowat ,  viitorul prim-ministru al provinciei canadiane Ontario . Potrivit lui Richard Gwin, John, datorită minții sale vioaie și dispoziției sale vesele și sociabile, s-a înțeles ușor cu colegii [15] . Un alt biograf al lui Macdonald, Ged Martin, dimpotrivă, scrie că fiul emigranților săraci nu se înțelegea prea bine cu alți studenți - care proveneau din familii ale elitei Kingston - și mai târziu a spus despre acești ani: „Nu am avut o copilărie” [16] . O parte semnificativă a cunoștințelor lui MacDonald a fost obținută prin autoeducare, citind cu aviditate cărți despre orice subiect [17] .

Începutul activităților juridice și de afaceri. Prima căsătorie

Când John Macdonald avea 15 ani, s-a ocupat de lege la sfatul tatălui său . Avantajul unei cariere juridice era că la acea vreme nu necesita nici o investiție inițială de capital, nici o educație universitară. După ce a promovat examenele de latină și matematică în York (acum Toronto ), John a obținut un loc de muncă ca stagiar într-unul dintre cele mai prestigioase cabinete de avocatură din Kingston, deținut de George Mackenzie. Mackenzie l-a tratat bine pe tânărul stagiar care locuia la el acasă și și-a folosit biblioteca personală [18] . Deja la vârsta de 17 ani, MacDonald a primit sub comanda sa o filială a biroului lui Mackenzie din Napani , unde a lucrat simultan ca funcționar într-un magazin, proprietarul căruia i-a închiriat o cameră [19] . Apoi, din 1833 până în 1835, a înlocuit ruda lui Lowther MacPherson într-un birou de avocatură din Hallowell (acum Picton ), deja în această perioadă, în ciuda lipsei unei licențe, apărând clienții în instanță [20] .

În august 1835, la un an după moartea subită a lui Mackenzie din cauza holerei , John și-a înființat propria afacere în Quarry Street, Kingston , iar în februarie 1836, cu câteva luni înainte de a împlini 21 de ani, a obținut o licență în [12] . Mulți dintre clienții regretatului Mackenzie i-au transmis studentului său . [22] Curând, el însuși a luat doi stagiari la biroul său. Primul a fost fostul său coleg de clasă Oliver Mowat, ale cărui legături ale tatălui în înalta societate din Kingston au adăugat respectabilitate practicii lui MacDonald . Al doilea stagiar, Alexander Campbell , a devenit mai târziu locotenent guvernator al Ontario . În 1836, acest birou s-a mutat dintr-un local închiriat pe Quarry Street într-o casă mare separată pe Rideau Street, unde s-a mutat și familia MacDonald, iar trei ani mai târziu - în prestigioasa Queen Street [24] .

Macdonald a început aproape imediat să se ocupe de cazuri dificile, în 1837 devenind apărătorul lui William Brass, acuzat de viol, iar în noiembrie 1838 apărându-l pe rebelul revoluționar Mikolaj Schulz , care încerca să repornească Rebeliunea Patrioților . Este de remarcat faptul că, cu puțin timp înainte de aceasta, MacDonald, în calitate de membru al miliției loiale , a participat el însuși la un marș pe Toronto pentru a suprima protestele anticoloniale [25] . În primul caz, adversarul tânărului avocat a fost viitorul prim-ministru al Canadei, William Draper . Macdonald a pierdut ambele cazuri importante, dar ele, precum și celelalte cazuri ale lui care au atras atenția publicului, au lucrat pentru reputația sa de avocat [26] . Spre deosebire de Schulz și asociații săi, la un alt proces, MacDonald, datorită folosirii pricepute a procedurii, a reușit chiar să achite mai mulți supuși britanici acuzați de trădare [27] .

În 1839, MacDonald a fost angajat ca avocat la Midland Commercial Bank, unde și-a asumat și funcția de director. La începutul anilor 1840, o altă instituție financiară influentă Kingston, Trust and Mortgage Company of Upper Canada, a devenit un client al său [12] . După ce a făcut în mare parte trecerea de la dreptul penal la dreptul corporativ , a devenit Consilierul Reginei la vârsta de 31 de ani [28] . În aceiași ani, MacDonald, în timp ce a continuat să profeseze ca avocat, a deținut funcții de conducere în multe companii Kingston și a intrat, de asemenea, în afacerile cu terenuri, achiziționând terenuri în diferite părți ale provinciei [25] .

Hugh Macdonald a murit în 1841, lăsându-l pe John singurul susținător de familie pentru mama și surorile necăsătorite. Tensiunea nervoasă i-a subminat puterea, iar în cele din urmă medicul l-a sfătuit să-și ia o vacanță prelungită, începând cu o călătorie pe mare. MacDonald a urmat acest sfat pentru a vizita Anglia. Acolo a făcut câteva legături utile de afaceri . În timpul unei vizite la rudele de pe Insula Man, John a întâlnit-o pe ruda sa îndepărtată Isabella Clark. Între ei a început o relație romantică, iar John a convins-o pe Isabella să viziteze pe rând Kingston. Ea a ajuns în Canada de Sus în 1843, iar la scurt timp după aceea, la 1 septembrie 1843, s-au căsătorit [30] .

După doi ani de căsătorie, Isabella a dezvoltat o boală cronică [12] . McDonald, la sfatul unui medic, a dus-o spre sud, spre Savannah, Georgia . Deși Isabella nu și-a reușit să-și revină, în timpul șederii în Statele Unite a rămas însărcinată și în august 1847, după travaliu greo, a născut un fiu, care a fost numit și John Alexander. La întoarcerea ei în Canada, starea Isabellei s-a înrăutățit din nou, iar la sfârșitul lui august 1848, primul născut MacDonald a murit pe neașteptate [31] . Spre surprinderea tuturor, Isabella a reușit să rămână însărcinată a doua oară, iar în martie 1850 s-a născut un al doilea fiu familiei MacDonald, care a fost numit Hugh John [32] .

Cariera politică timpurie

Natura ambițioasă și activă a lui Macdonald l-a forțat să se angajeze în activități sociale deja în tinerețe. La 19 ani, a devenit secretar al Consiliului de Educație al Comitatului Prince Edward și al Societății pentru Tineret Hallowell. Doi ani mai târziu, a fost deja secretar al Societății Celtice din Kingston, în 1837 - președinte al Societății de Tineret Kingston, iar în 1839 - vicepreședinte al Societății locale din St. Andrew, jucând, de asemenea, un rol proeminent în comunitatea presbiteriană Kingston [12] . Cu toate acestea, MacDonald a început să manifeste interes pentru politica reală abia după ce s-a întors din prima sa călătorie în Anglia. La sfatul prietenilor, s-a alăturat Ordinului Orange  , o organizație protestantă influentă, apoi a devenit membru al lojii masonice și al societății Oddfellows [33] . În 1841, a condus campania electorală a candidatului John Forsyth la Kingston , dar a pierdut într-o luptă acerbă în fața unui oponent care era considerat un protejat al guvernatorului general [34] .

În 1843, MacDonald a fost ales consilier în Consiliul Local al orașului Kingston [12] . În acest moment, coloniile britanice din America de Nord au început procesul de formare a guvernului local, o parte din care a fost înființarea în 1841 a Parlamentului provinciei Canada , creat prin fuziunea Canadei de Sus și de Jos . În 1844, Macdonald, o figură activă în tabăra conservatoare în politica locală, a fost ales din Kingston în camera inferioară a Parlamentului - Adunarea Legislativă [35] . A mers la alegerile parlamentare sub sloganurile de a consolida legăturile cu metropola britanică, de a dezvolta provincia Canada și Kingston și împrejurimile acesteia și a câștigat o victorie zdrobitoare în circumscripția sa; victoria sa a făcut parte din triumful general al conservatorilor în acele alegeri [12] .

Un sfert de secol mai târziu, MacDonald a spus că a mers la vot doar pentru a „astupa gaura”, deoarece nimeni altcineva nu a vrut să candideze în afară de el [36] . Într-o conversație cu John Thompson , ministrul justiției într-unul dintre guvernele sale, el a menționat o dată că va intra în politică doar pentru un mandat parlamentar. Gwin sugerează că în acel moment nu putea fi interesat decât de contacte utile pentru afaceri în cercurile politice [37] . Cu toate acestea, până în 1846, tânărul parlamentar era atât de cufundat în politică, încât a trebuit să renegocieze contractul lui Campbell, sporindu-i cota din venitul firmei lor de avocatură. În schimb, partenerul l-a eliberat pe MacDonald de majoritatea treburilor curente, astfel încât să se poată concentra pe munca parlamentară [38] . Parteneriatul de afaceri cu Campbell a continuat până în septembrie 1849; în acest timp, condițiile lui s-au schimbat din nou în favoarea unui partener junior. În cele din urmă, acesta, nemulțumit de atenția insuficientă pe care MacDonald o acorda muncii de avocat, i-a vândut partea sa cu 1250 de lire sterline și a părăsit cazul, păstrând totuși relații de prietenie cu fostul său partener [39] .

În timpul primei sesiuni parlamentare din cariera sa politică, MacDonald nu a ținut un singur discurs și nu a înaintat nicio întrebare parlamentară. În același timp, a fost activ pe margine, făcându-și prieteni datorită simțului umorului și lipsei de înclinație spre moralizare. În ședința următoare, tânărul deputat s-a alăturat vorbitorilor, făcând acest lucru dintr-o poziție foarte conservatoare [40] . El, în special, s-a opus proiectului de lege de desființare a majoratului , afirmând că Canada nu ar trebui să urmeze exemplul Statelor Unite , care au abolit acest principiu, și că o astfel de abolire „contrazice legile economiei politice ” [35] . El a apărat, de asemenea, ideile de prerogativă regală și sprijinul statului pentru educația teologică [25] și s-a opus extinderii votului activ și introducerii unui guvern responsabil . Potrivit tânărului politician, aceste măsuri au dus la o slăbire a influenței britanice. Alte subiecte pe care le-a atins în dezbaterea oficială au fost de natură locală - de exemplu, cu sprijinul său în 1846, Kingston a primit statutul de oraș mare (oraș englezesc ;  înainte de asta era considerat oficial un oraș mic , oraș englezesc ) [12] . Macdonald a introdus, de asemenea, un proiect de lege pentru înființarea unui colegiu catolic în Kingston. Cu toate acestea, discursurile sale erau încă rare, iar el a petrecut mult timp în biblioteca parlamentară și a socializat cu alți deputați într-un cadru informal [41] .  

Conservatorismul personal al lui Macdonald era deja combinat la acel moment cu pragmatismul și dorința de a atinge scopuri practice prin mijloace practice. Așadar, în 1844, el a declarat că nu este pregătit „să piardă timpul adunării legislative și banii poporului în discuții inutile pe probleme abstracte și teoretice ale guvernării țării” [12] . Această trăsătură, combinată cu energie și ambiție, l-a adus în atenția conducerii conservatoare din Parlament. În iunie 1846, Ioan Alexandru a fost considerat candidat la postul de șef al departamentului de repartizare a terenurilor, dar din motive politice această numire nu a avut loc [42] . Cu toate acestea, la scurt timp după aceea, prim-ministrul William Draper l-a inclus pe MacDonald în guvern ca trezorier general ( ing.  Receiver General ), iar apoi a fost numit Comisar al Țărilor Coroanei [35] . În aceste funcții, s-a dovedit a fi un administrator priceput, capabil să reformeze activitatea, deși principala sa inițiativă politică din această perioadă - proiectul de lege pentru redistribuirea fondurilor pentru învățământul superior din 1847 - nu era legată de munca în guvern. Acest proiect de lege a fost un compromis între politica conservatoare de a sprijini Colegiul Regelui Anglican din Toronto și planurile reformiștilor de a crea o singură universitate provincială laică. Planul lui MacDonald presupunea distribuirea de fonduri pentru învățământul superior între mai multe universități religioase (cu alocarea unei cote mai mari pentru nevoile King's College), dar nu a trecut în Parlament [12] .

În opoziție

Prima perioadă a lui Macdonald ca membru al guvernului a fost scurtă, la scurt timp după numirea sa, conservatorii au fost înfrânți la alegerile parlamentare din 1847 [12] . MacDonald însuși, totuși, a candidat în Kingston ca autor al unui proiect de lege recent pentru finanțarea colegiilor religioase (dintre care două, Queens și Regiopolis, erau în acel oraș) și a câștigat o victorie zdrobitoare în circumscripția sa [44] .

Despărțirea de Campbell, care fusese de mult timp cea mai mare parte a muncii într-o firmă comună de avocatură, l-a forțat pe MacDonald să acorde mai multă atenție practicii, uneori în detrimentul activităților din Parlament. Un alt factor care l-a făcut să se retragă în plan secund în primul său mandat în opoziție a fost boala constantă a Isabellei. Drept urmare, fostul ministru a ținut puține discursuri și a participat mai rar la dezbateri [45] . În acest moment, el a reprezentat în principal interesele alegătorilor săi în parlament. McDonald a prezentat în mod regulat petiții și proiecte de lege Parlamentului pentru a îmbunătăți bunăstarea locuitorilor din Kingston, a făcut lobby pentru interesele organizațiilor sale caritabile, religioase și educaționale, precum și ale companiilor și întreprinderilor (inclusiv numeroase întreprinderi, al căror acționar el însuși era) [12] .

În 1848, MacDonald, acționând în interesul electoratului, a intrat pentru prima dată într-o confruntare cu un alt viitor lider politic - George Brown , proprietarul celui mai influent ziar al lagărului reformist, The Globe . Brown, care a condus comisia guvernamentală de investigare a condițiilor de la închisoarea Kingston, a prezentat un raport care a dus la demiterea directorului acesteia, Henry Smith. După aceea, MacDonald a atacat în parlament atât concluziile comisiei, cât și personal președintele acesteia, declanșând o ceartă personală pe termen lung [46] . În anul următor, când conservatorii radicali au ars Camerele Parlamentului la Montreal, el a încercat să convingă autoritățile să returneze legislatura la Kingston [47] . Eforturile vizibile în beneficiul alegătorilor au dat roade deja în 1851: în timpul alegerilor din acel an, MacDonald nu numai că a fost el însuși reales pentru un al treilea mandat, dar i-a ajutat și pe conservatori să câștige în trei districte învecinate [48] .

În general, pentru conservatori, însă, aceste alegeri au fost nereușite, iar un număr de vechi lideri conservatori nu au reușit să fie realeși în Parlament. După aceea, MacDonald a început să avanseze pe primele poziții în partid [49] . Dicționarul de biografie națională din 1893 îl listează drept principalul motor al Partidului Conservator în opoziție, în ciuda faptului că în mod oficial liderul partidului era Tory Allan McNab de școală veche . În timpul celor șase ani în opoziție, MacDonald a criticat constant guvernul în ansamblu și membrii săi individuali pentru corupție , care, în cuvintele sale, „a dezonorat Canada mai mult decât orice altă colonie care a fost vreodată sub patronajul Marii Britanii” [35]. ] . În acest moment, în jurul lui a început să se adune un cerc de asociați, mulți dintre ei au rămas alături de el mulți ani [48] .

Coaliție cu Partidul Albastru și reformiștii moderați (1854–1862)

La începutul anului 1854, Macdonald, realizând că conservatorii extremi din Canada Superioară nu aveau singuri nicio șansă să înființeze un guvern, a început să lucreze pentru a extinde baza electorală a partidului său. Atracția alegătorilor a fost includerea în partidul, redenumit Conservatorul Liberal , a unor politicieni din Mișcarea de Reformă care erau dezamăgiți de liderii lor și formarea unei alianțe cu un număr de candidați independenți. În același timp, MacDonald căuta abordări față de deputații conservatori din Canada de Jos, cu care spera să formeze o coaliție, așa cum liderul reformist Baldwin formase anterior o coaliție cu liberalul francez canadian La Fontaine [50] .

Alegerile în Canada au fost anunțate după cabinetul lui Francis Hinks și O.-N. Morena a pierdut două voturi consecutive de neîncredere în legislativ. Conservatorii din Canada de Sus nu s-au descurcat suficient de bine, iar dreptul de a forma un guvern a fost din nou acordat lui Hincks. Cu toate acestea, în curând i s-a aprobat din nou un vot de neîncredere și, în cele din urmă, și-a dat demisia. După aceea, s-a format un guvern condus de McNab. Toți miniștrii francezi canadieni ai lui Hinks și-au păstrat posturile în noul cabinet, în timp ce Partidul Conservator Liberal includea trei conservatori și trei foști reformiști. În acest cabinet, Macdonald a preluat funcția de procuror general . Din punct de vedere istoric, a fost văzută ca principala forță motrice în formarea unei coaliții între conservatorii și reformiștii moderați din Canada de Sus și Partidul Albastru  - majoritatea conservatoare din Canada de Jos (mai târziu această coaliție a luat forma în Partidul Conservator Liberal din Canada [ 25] ). Totuși, mai târziu a predominat punctul de vedere conform căruia contribuția sa la formarea coaliției nu a fost atât de semnificativă. Cu toate acestea, această mișcare a fost în concordanță cu propriile sale idei despre extinderea granițelor partidului și stabilirea relațiilor cu canadienii francezi [12] .

Printre sarcinile pe care procurorul general trebuia să le rezolve s-a numărat și punerea în aplicare a legii privind lichidarea pământurilor clerului, lege care contrazicea părerile sale personale conservatoare. În cele din urmă, MacDonald a reușit să pună în aplicare o soluție de compromis la problemă, care a permis preoților anglicani să-și păstreze o parte din veniturile din deținerile de pământ. În 1855, el a prezentat în Parlament un proiect de lege pentru un sistem școlar catolic separat din Ontario superior, sponsorizat de colegul său din Quebec, Étienne-Pascal Tachet . Acest proiect de lege era deja destul de în concordanță cu propriile idei ale lui MacDonald despre drepturile reprezentanților oricărei confesiuni de a crește copiii în conformitate cu credința lor. Proiectului i-au rezistat parlamentarii din Canada de Sus, conduși de reformistul Joseph Hartman, dar a trecut grație sprijinului parlamentarilor catolici din Canada de Jos [12] [Comm 2] .

Procurorul general a promovat, de asemenea, Legea privind civilizația treptată din 1857 prin Parlament .  Potrivit legii, orice indian de sex masculin care a fost educat și fără datorii a primit, după o perioadă de probă de trei ani, dreptul de a dobândi 50 de acri de teren din rezervație în proprietate indiviză. Concomitent cu o astfel de achiziție, el a dobândit toate drepturile unui cetățean al provinciei Canada, dar a pierdut statutul oficial de indian. Acest act legifera recomandările Comisiei Coroanei conform cărora indienii ar trebui să fie protejați de „influența dăunătoare” a coloniștilor albi, permițându-le în același timp să participe la obiceiurile albe .

Până în 1856, premierul Alan McNab, cu opiniile sale inflexibile și ineficiența generală din cauza deteriorării sănătății, și-a întors propriul partid împotriva lui. Întrucât a refuzat să demisioneze, MacDonald, făcând echipă cu doi membri ai cabinetului din aripa reformă și un alt conservator, și-a prezentat propria demisia, argumentând că în recentul vot de cenzură, guvernul nu a avut o majoritate în rândul deputaților din Canada de Sus . Această mișcare l-a forțat în cele din urmă pe McNab să se despartă de portofoliul primului ministru. El a fost succedat de Tachet, iar MacDonald (devenit până atunci liderul camerei inferioare a adunării legislative [35] ) a împărțit conducerea cu el ca al doilea prim-ministru [12] . Când Tachet a demisionat la rândul său, pe 25 noiembrie 1857, guvernatorul general al Canadei, Edmund Walker Head , l-a instruit pe MacDonald să formeze un nou cabinet. Cu toate acestea, el a făcut doar modificări minime în componența guvernului, invitându -l pe Georges-Étienne Cartier să-l înlocuiască pe Tache, iar în curând a dizolvat Parlamentul [35] .

Ordinea districtelor în care se vor desfășura alegerile de câteva săptămâni a fost stabilită de însuși prim-ministrul, iar el și-a pus Kingstonul unul dintre primele, în speranța că o victorie convingătoare acolo îi va ajuta pe conservatori să reușească în viitor. El a câștigat foarte convingător, dar partidul său a suferit pierderi în vestul Canadei, iar coaliția și-a păstrat majoritatea în parlamentul unit doar în detrimentul triumfului aliaților din estul Canadei. Macdonald a vrut să demisioneze, dar a cedat persuasiunii și a rămas în postul de prim-ministru [54] . În zilele alegerilor, a rămas văduv: la 28 decembrie 1857, Isabella, care era de mult țintă la pat de boală, a murit [55] [Comm 3] .

Poziția slabă a conservatorilor din vestul Canadei l-a forțat pe MacDonald să construiască coaliții largi și să caute sprijinul altor secțiuni ale populației, inclusiv adepților Ordinului Orange și enoriașii bisericilor catolice și metodiste . Cheia pentru el a fost sprijinul lui Cartier și al canadienilor francezi din partea Partidului Albastru. Fidel importanței blocului parlamentar al Canadei inferioare, MacDonald a susținut reprezentarea egală a ambelor Canade în legislativ și a rezistat încercărilor de a-l înlocui cu reprezentare proporțională cu populația, ceea ce ar oferi un avantaj Vestului Canadei [12] .

Evitând reformele radicale, în calitate de prim-ministru, MacDonald a urmat o politică de îmbunătățire treptată a structurilor guvernamentale. Acești pași au inclus extinderea și standardizarea sistemului de închisori și spitale de psihiatrie și crearea unei structuri de sprijin social [Comm 4] . Un pas către o guvernare responsabilă a fost Legea de audit din 1857, care a creat biroul de auditor al conturilor publice. În același an s-a format Biroul Agricultură și Statistică, iar în 1859 Biroul Inspectorului General a fost transformat în Ministerul Finanțelor [12] . O lege adoptată în 1857 a creat posturile de miniștri adjuncți în toate ministerele; dacă miniștrii înșiși erau numiți uneori din motive politice, atunci de atunci (inclusiv după 1867) MacDonald a numit în posturile de deputați manageri puternici cu mulți ani de experiență în munca birocratică [57] . În 1860, autoritățile imperiale au predat provinciilor controlul asupra problemelor indigene [12] .

Ideea, populară în vestul Canadei, a anexării teritoriilor la vest de provincie, administrate oficial de Hudson's Bay Company , nu a rezonat în coaliția de guvernare. În același timp, cabinetul Macdonald, conștient de deficitul de teren arabil, a luat măsuri pentru dezvoltarea de noi teritorii. În nord, două noi județe temporare Algoma și Nipissing au fost create în 1858 , în timp ce o rețea de drumuri era în curs de construire în sud pentru a facilita colonizarea regiunilor sudice ale Scutului Canadian . Înțelegerea importanței dezvoltării propriei industrie a fost exprimată în sprijinul consecvent al căii ferate Grand Trunk și în sistemul tarifar protecționist adoptat în bugetul anului 1858 , datorită căruia numărul companiilor canadiene din toate domeniile de producție a crescut semnificativ în următorul trei ani [12] .

În 1858, MacDonald a inițiat transmiterea reginei Victoria a emisiunii unei capitale permanente a Canadei . Opoziția din legislativ, condusă de Brown, pe atunci liderul „reformiștilor curați” ( ing.  Clear Grits  - predecesorii Partidului Liberal din Canada ), a întâmpinat acest pas cu obstacole furioase [35] . De asemenea, transferul alegerii către Regine nu a fost susținut de aliații lui MacDonald din Partidul Albastru, iar acesta a demisionat, invocând „lèse majesté”. Guvernatorul General Head i-a încredințat lui Brown formarea unui nou cabinet. Cu toate acestea, legea impunea miniștrilor nou numiți să elibereze locurile în parlament și să organizeze alegeri parțiale în circumscripțiile lor. Drept urmare, reformiștii nu au mai avut majoritate în parlament, iar noul guvern a căzut la doar două zile de la numire. Brown i-a cerut guvernatorului general să organizeze noi alegeri, dar cele anterioare au avut loc doar cu șapte luni mai devreme, iar Head nu a dat curs cererii. Acest lucru le-a permis reformiștilor să-l acuze că s-a înțeles cu Macdonald, ceea ce acesta din urmă a negat indignat; Head Martin crede că motivul a fost doar simpatia personală a lui Head pentru fermecătorul conservator [58] .

Ca urmare, a fost format din nou un cabinet conservator, de data aceasta condus oficial de Cartier și cu Macdonald ca al doilea prim-ministru. Legea permitea să nu se organizeze realegeri în raioanele de miniștri dacă cei, părăsind un post, ocupă altul în mai puțin de 30 de zile. Acest lucru a permis miniștrilor cabinetului anterior, care demisionase cu doar o săptămână mai devreme, să li se acorde noi numiri oficiale, iar apoi să revină la ministerele lor obișnuite a doua zi, evitând problemele cu care se confruntă reformiștii. Această mișcare a rămas în istoria Canadei sub numele de „ Double amestecare ” [59] [Comm 5] .  În 1859, decizia Reginei de a acorda statutul de capitală permanentă a Canadei Ottawa a fost aprobată de Legislativ cu o marjă de numai cinci voturi [12] .

Confruntarea cu liberalii lui Brown, care erau convinși că sistemul existent este contrar intereselor Canadei de Vest, a continuat până la începutul anilor 1860. Globul a denunțat constant „dominanța franceză” în guvernul lui Cartier și MacDonald [25] . Ideea de reprezentare prin populație proclamată de reformiști ,  democratică în natură și populară chiar și în rândul membrilor de partid al lui MacDonald, a fost dezastruoasă pentru coaliția sa cu Cartier, adică o scădere a influenței conservatoare, dar mai puțin populate Canadei de Est în parlament [61]. ] [Com. 6] . Chiar și în propria circumscripție electorală din Kingston, Macdonald la alegerile din 1861, pentru prima dată după mult timp, i sa opus un adversar serios - fostul său coleg de clasă Oliver Mowat [63] .

Ca răspuns, McDonald a întreprins un tur de campanie în vestul Canadei - astfel de acțiuni, comune înainte de alegerile din Statele Unite, nu fuseseră făcute în Canada până în acel moment. În timpul turneului, el a susținut că unitatea cu estul Canadei este o parte integrantă a unității cu metropola. Campania a fost un succes - conservatorii au câștigat nu doar o majoritate generală în Parlament, ci și o majoritate în Vestul Canadei [64] . La Kingston, Macdonald l-a învins pe Mowat cu 758 de voturi la 474 [65] .

După moartea Isabellei, singurul fiu al lui MacDonald a locuit cu sora tatălui său, Margaret, și cu soțul ei, James Williamson, în Kingston. John A. însuși a revenit la stilul de viață de burlac. A închiriat apartamente, uneori împărțindu-le cu alți politicieni, a stat mult timp la serviciu și a băut din ce în ce mai mult. Mama sa Helen, care a trăit și cu familia Williamson în anii următori, a murit în octombrie 1862. În acești ani, Macdonald a ținut discursuri repetate despre resemnare, care ar putea reflecta crize de depresie asociate cu pierderi personale sau deziluzie față de politica colonială fără scop și meschină [66] .

Criza de putere și „Marea Coaliție”

Până în vara lui 1861, cu alegeri victorioase pentru conservatorii din Canada, războiul civil a început la sud de graniță . În anii de război, Statele Unite s-au militarizat rapid: dacă înainte de începerea sa, armata lor număra în mod nominal 13 mii de militari, atunci în primii doi ani doar forțele armate din Nord au ajuns la 800 de mii de oameni, iar mai târziu - 2 milioane. Acest lucru ar putea deveni periculos pentru Canada. Având în vedere tensiunea dintre statele nordice și Marea Britanie , țara-mamă a început să trimită contingente militare suplimentare în coloniile nord-americane (în total, însă, s-au ridicat la doar 11 mii de soldați). În Canada însăși a fost creat Ministerul Miliției , care era condus de MacDonald [67] .

În martie 1862, o comisie guvernamentală a recomandat creșterea numărului miliției permanente la 50 de mii de oameni (fără a socoti rezerva), dacă este necesar, introducând chiar și recrutarea forțată . MacDonald a prezentat Parlamentului un proiect de lege bazat pe aceste recomandări, dar nu i s-a permis să treacă de costul ridicat așteptat (10% din toate veniturile trezoreriei canadiane). În plus, însuși premierul, când a prezentat proiectul în fața parlamentului, a fost foarte neconvingător, confuz la cifre și arăta confuz; R. Gwin sugerează că o altă exces a fost cauza. După eșecul proiectului în Parlament, guvernul Cartier și MacDonald și-a dat demisia [68] . După ce a refuzat înaltele funcții propuse în justiție, fostul premier a plecat ceva timp în Anglia [69] . Cu toate acestea, un an mai târziu, a luat parte la noi alegeri, învingându-l pe candidatul liberal Albert Richards , care a deținut pentru o vreme postul ministerial de General Solicitor , în districtul South Leeds [70] .

În acest moment, ideea de a se uni cu alte colonii britanice din America de Nord câștiga influență în Canada. Susținătorii ei activi au inclus atât liderul reformist Brown, cât și chiar secretarul de Trezorerie al lui MacDonald, Alexander Galt . MacDonald însuși a fost la început ambivalent cu privire la unificarea coloniilor nord-americane: nu a respins ideea în cuvinte, dar era îngrijorat de costul ridicat al implementării acesteia [71] . În 1858, cabinetul său a trimis chiar și o delegație condusă de Galt și Cartier la metropolă cu o propunere de unire a coloniilor nord-americane, dar Westminster a precizat că acest lucru necesită sprijin explicit din partea coloniilor atlantice. Drept urmare, problema a fost eliminată temporar de pe ordinea de zi [72] .

În 1864, s-a dezvoltat un impas în politica canadiană. Guvernul liberal al lui John Sandfield MacDonald , care a succedat cabinetului Cartier-MacDonald, a durat puțin peste un an la putere. La alegerile din 1863, Canada de Vest, cu instituțiile sale mai progresiste, a trimis de două ori mai mulți liberali decât conservatori în legislativ, în timp ce Canada de Est, unde Biserica Catolică și rămășițele feudale erau încă puternice, a fost dominată de Blocul Albastru conservator . Drept urmare, trei cabinete au fost înlocuite rapid la putere, inclusiv o altă coaliție formată din Tashe și MacDonald, care a primit un vot de neîncredere doar două luni mai târziu [73] .

Ieșirea ar putea fi o coaliție largă, care să includă oponenți veșnici - „reformiști puri” și o alianță de conservatori din estul și vestul Canadei. La 14 iunie 1864, comitetul constituțional al legislativului a adoptat o rezoluție care declara dezirabilitatea guvernului federal pentru ambele Canade și, în cele din urmă, pentru toate coloniile britanice din America de Nord. Liderul conservator, care se temea că într-o astfel de federație guvernul central ar fi prea slab, a fost totuși de acord cu propunerea lui George Brown de a lucra împreună la reformă [12] [Comm 7] .

S-a format „Marea Coaliție”. Estul Canadei a fost reprezentat de miniștrii Partidului Albastru conduși de Tachet și Cartier, în timp ce posturile ministeriale de Vest Canada au fost distribuite în mod egal între conservatori (inclusiv MacDonald) și liberali (inclusiv Brown). Tashe a devenit șeful oficial al guvernului de coaliție. Scopul final al guvernului era acela de a crea o confederație a tuturor coloniilor britanice din America, dar Brown a insistat că, dacă acest lucru se dovedea de neatins, sistemul confederat ar trebui să se extindă cel puțin în Ontario și Quebec (vestul și estul Canadei) [75] .

Unificarea coloniilor nord-americane

După crearea „Marea Coaliție”, MacDonald a devenit cel mai elocvent propagandist al ideii de federație a tuturor coloniilor nord-americane ale Marii Britanii [12] . În septembrie 1864, împreună cu Brown, Cartier și alți câțiva colegi, au luat parte la o conferință din Charlottetown ( Insula Prințului Eduard ), la care reprezentanții micilor provincii atlantice au discutat și chestiunea unificării. Guvernul britanic a preferat varianta unirii lor într-un stat unitar , dar fiecare colonie și-a prețuit identitatea și a căutat să mențină independența maximă [76] . Prin urmare, ideea unei confederații, propusă de delegații din Canada, a fost acceptată cu entuziasm [35] .

Conferinţa din Charlottetown a fost urmată în octombrie de una nouă  în Quebec . Din 10 octombrie până în 27 octombrie au fost adoptate de delegați 72 de rezoluții, care au modelat practic caracterul viitoarei confederații; conform lui Thomas D'arcy McGee , MacDonald a fost autorul textului a 50 dintre aceste rezoluții [77] [Comm 8] . La insistențele sale, s-a decis ca toate problemele care nu sunt în mod clar de competența provinciilor să fie de competența centrului federal. El a insistat, de asemenea, asupra jurisdicției comune asupra imigrației și agriculturii și asupra prerogativei guvernului federal de a numi locotenenți guvernatori ai provinciilor și membri pe viață ai camerei superioare a parlamentului federal [79] . În același timp, a abandonat o și mai mare concentrare a puterii. Constituția Noii Zeelande , în mare măsură modelată de delegații conferinței, prevedea dreptul guvernului federal de a desființa provinciile [Comm 9] , dar Macdonald a respins propunerea delegatului din Noua Scoție de a introduce o clauză similară în legislația propusă [80] . Instituțiile sociale precum spitalele (cu excepția spitalelor navale), azilurile pentru bolnavi mintal și casele de muncă urmau să rămână sub jurisdicția provinciilor [81] . Constituția confederației trebuia de asemenea, pentru prima dată în istoria lumii, să garanteze libertatea religioasă și drepturile lingvistice minorităților [82] .

Unificarea coloniilor britanice din America a fost accelerată de amenințările comune. Una dintre ele a fost agravarea relațiilor cu Statele Unite după ce orașul St. Albans din Vermont a fost atacat de un detașament confederat de pe teritoriul Canadei în octombrie 1864 . Ca răspuns, guvernul SUA a înăsprit procedurile de frontieră pentru toată America Britanică, iar Congresul SUA a inițiat procesul de încetare a uniunii vamale cu Canada, care era în vigoare din 1854. A doua amenințare a fost activarea în Statele Unite a Frăției Fenian  , o organizație armată care a luptat pentru independența Irlandei. În 1866, după încheierea războiului civil, fenienii au vizat America de Nord britanică și au făcut mai multe raiduri transfrontaliere , inclusiv insula Campobello din New Brunswick și Fort Erie din vestul Canadei . Drept urmare, habeas corpus a fost suspendat în Canada , ceea ce ar fi facilitat arestarea activiștilor Frăției, dacă era necesar. În același timp, MacDonald a fost nevoit să emită o circulară în care să explice că până la autorizarea unor astfel de arestări [83]  - se temea că „funcționarii analfabeti” vor începe să-i aresteze pe toți catolicii fără discernământ ca simpatizanți ai fenienilor [84] [Comm 10] .

La 11 martie 1865, Parlamentul Canadei Unite a aprobat Acordurile de la Quebec cu 99 de voturi pentru 33 . În Nova Scoția și New Brunswick, confederații au reușit să câștige avantajul abia în primăvara anului 1866. Acest lucru a fost facilitat de sprijinul deschis al British Colonial Office și de finanțarea directă a campaniilor acestora din Canada (investițiile financiare în aceste campanii, estimate inițial la 8-10 mii de lire sterline , au crescut în cele din urmă de cinci ori) [87] . Cu toate acestea, amenințarea răzbunării împotriva unificării coloniilor a rămas în Nova Scoția, unde următoarele alegeri erau programate într-un an [88] .

În vara anului 1865, prim-ministrul Etienne Tacher a murit. Suspiciunea reciprocă a lui MacDonald și Brown nu a permis nici unuia, nici celuilalt să-și ocupe scaunul (Brown a respins și candidatura lui Cartier, iar Narsis-Fortunat Bello , care reprezenta și estul Canadei [89] , a format un alt cabinet de coaliție ). Brown a părăsit în cele din urmă coaliția în decembrie, dar alți reformiști au rămas în guvern [90] .

MacDonald a continuat să bea mult, provocând critici ascuțite nu numai în Glob , ci și în țara mamă, unde s-a propus chiar să-l îndepărteze de la participarea la formarea uniunii coloniilor [91] . Având în vedere poziția precară a cabinetului de guvernământ britanic, membrii acestuia ar fi preferat ca unificarea coloniilor să fie oficializată cât mai curând posibil. Totuși, procesul a fost împiedicat de circumstanțe formale - constituțiile viitoarelor provincii Ontario și Quebec nu fuseseră încă scrise, iar tarifele vamale canadiene trebuiau reduse la cererea provinciilor estice [92] . În plus, MacDonald s-a temut că în intervalul dintre semnarea acordurilor și aprobarea acestora de către țara-mamă, pot apărea probleme din cauza unor detalii și a încercat să scurteze pe cât posibil acest interval. Drept urmare, delegații coloniilor s-au întâlnit la Londra pentru aprobarea finală a acordurilor abia la sfârșitul lunii noiembrie 1866, iar detaliile acestor negocieri, la insistențele lui MacDonald, nu au fost consemnate nicăieri [93] .

La sugestia delegaților din provinciile atlantice, Macdonald a fost ales președinte al conferinței și a jucat un rol cheie în succesul acesteia. Acest rol a fost remarcat de colegul delegației canadiane Hector Langevin și de colegul secretar al coloniilor Frederick Rogers [94] . La Londra, s-a decis că Newfoundland nu va face parte din federația propusă și s-au făcut planuri pentru dezvoltarea terenului la nord-vest de Ontario, inclusiv amenajarea unei căi ferate transcontinentale. Acesta din urmă urma să asigure independența Americii Britanice față de porturile americane în timpul sezonului în care fluviul St. Lawrence este închis navigației [35] . În general, schimbările din proiect s-au dovedit a fi nesemnificative, ceea ce i s-a potrivit lui MacDonald, care nu dorea să întărească viitoarele provincii în detrimentul centrului [Comm 11] . Noua entitate, pe care a propus să o numească Regatul Canadei (odată cu redenumirea guvernatorului general în vicerege și numirea unui membru al dinastiei conducătoare la acest post ), a fost numită în cele din urmă Dominion of Canada [96] [ Com. 12] .

Actul Britanic al Americii de Nord a fost adoptat de Camera Lorzilor pe 26 februarie 1867 și de Comune  pe 8 martie. Consimțământul regal a fost primit la 29 martie [98] . Actul a intrat în vigoare la 1 iulie; conform acesteia , a fost creată o nouă entitate formată din patru provincii - Ontario, Quebec, Nova Scotia și New Brunswick - cu un guvern federal comun [35] .

În timpul șederii sale la Londra, în ajunul Crăciunului din 1866, MacDonald aproape că a murit. După ce a adormit în pat cu un ziar, s-a trezit de faptul că cearșafurile și draperiile din cameră ardeau. Cu ajutorul lui Cartier, a reușit să stingă focul, dar a primit arsuri grave și, după propriile sale cuvinte, a scăpat de moarte doar datorită unei cămași groase de flanel purtate sub noapte [99] . Încă la Londra, la zece ani după moartea Isabellei, Macdonald s-a recăsătorit cu Susan Agnes Bernard. Nunta a avut loc la 16 februarie 1867. Această căsătorie a fost reciproc convenabilă: MacDonald, în calitate de prim-ministru, avea nevoie de o soție care să-și conducă casa și să primească oaspeți, iar Agnes, care până atunci avea 31 de ani, simțea deja pericolul de a nu se căsători niciodată [100] .

Formarea primului cabinet guvernamental al Dominionului Canadei a fost încredințată lui Macdonald. Necesitatea unei reprezentări decente a Partidului Albastru și a liberalilor din Ontario l-a forțat pe viitorul prim-ministru să refuze să includă vechiul său aliat D'arcy McGee și liderul federalist din Nova Scoție, Charles Tupper , în guvern . Macdonald a pregătit, de asemenea, numirile noilor locotenenți guvernatori și prim-miniștri din Ontario și Quebec; în special, Narsis-Fortunat Bello a devenit locotenent guvernator al Quebecului, iar fostul reformist John Sandfield MacDonald a devenit premier al Ontario. La 1 iulie 1867, ziua Dominionului Canadei, primul său prim-ministru a fost numit Cavaler Comandant al Ordinului Bath [101] [Comm 13] . Deoarece titlul îi dă dreptul să fie numit „Domnule”, MacDonald a fost denumit în curând „Sir John A”. [103] Lord Monk , ultimul guvernator general al unei provincii din Canada, a devenit primul guvernator general al nou-formatei stăpâniri .

Primul prim-ministru al Canadei suverane

Reforme legislative în primii ani de independență

În mod oficial, MacDonald a fost numit în postul de prim-ministru al Dominionului de către guvernatorul general Monk. Această situație era ambiguă, iar până la sfârșitul verii anului 1867 au fost anunțate primele alegeri federale, organizate în septembrie și octombrie. Conform rezultatelor lor , partidul lui MacDonald  - primul partid federal din Canada, care, în plus, a introdus rapid disciplina de partid - și-a învins rivalii disparați, primind 101 de locuri față de 80 de la opoziție. Singura provincie în care conservatorii lui MacDonald au pierdut a fost Nova Scoția, unde 18 din 19 locuri au fost câștigate de anti- confederați .

Cu toate acestea, chiar și în rândurile conservatorilor nu a existat o unitate completă - Cartier și Galt s-au simțit excluși în distribuirea premiilor în zilele independenței. Prin urmare, pe viitor, pentru a corecta relațiile, MacDonald a trebuit să-și procure atât titluri - respectiv, baronet (formal mai înalt decât al său) și calitatea de cavaler [105] .

Primul guvern al lui MacDonald al Canadei suverane a inclus cinci miniștri din Ontario, patru din Quebec (trei francofoni și un protestant vorbitor de limbă engleză) și câte doi din Nova Scoția și New Brunswick (cu Tupper cedând locul puțin cunoscutului Edward Kenny din Halifax) să aibă cel puțin un catolic irlandez în guvern [106] ). În acest fel, premierul și-a pus în practică ideile despre modul în care guvernul ar trebui să exprime interesele tuturor cetățenilor țării [Comm 14] . În două sesiuni ale Parlamentului din 1868, au fost adoptate 72 de legi care reglementează, printre altele, relațiile dintre centrul federal și guvernele provinciale și puterile guvernului Canadei în domenii precum bancar, transport maritim, drept penal etc. [ 109 ] pe MacDonald a fost de așa natură încât deja în februarie 1868, medicul său curant a avertizat-o pe Agnes că îi amenința sănătatea [110] .

„Clădirea Națiunii”

Macdonald a rămas prim-ministru al Canadei până în 1873, dedicând șase ani în acel post „construirii națiunii” [25] . Sentimentul puternic anti-federalist din Nova Scoția l-a determinat pe prim-ministru să facă o serie de concesii acestei provincii cu privire la tarifele comerciale, datoria națională și creditele federale. El a reușit să-l convingă pe liderul anti-federalist Joseph Howe că ar fi în interesul Noii Scoții să rămână parte a Canadei, care altfel riscă să fie absorbită de Statele Unite. Ca urmare, până în ianuarie 1869, Howe a fost reales deja ca candidat din Partidul Conservator și, după ce i-a câștigat, s-a alăturat cabinetului MacDonald [111] . Construcția a început pe calea ferată intercolonială de 500 de mile , care până în 1876 ar lega Halifax de centrul provinciilor continentale .

Eforturile concomitente ale lui MacDonald de a aduce provincia Newfoundland în confederație nu au avut succes. Deși chiar și în timpul Conferinței de la Quebec a fost posibil să-l captiveze pe viitorul premier al Newfoundland -ului , Frederick Carter, cu ideea unei confederații (și în mai 1869 erau în desfășurare negocieri privind condițiile pentru unirea acestei provincii cu Canada [113] ), cei mai mari proprietari ai insulei s-au dovedit a nu fi interesați de ea. După înfrângerea federaliștilor la alegerile din Newfoundland din 1869, Macdonald a încetat să mai încerce să anexeze provincia .

Pe de altă parte, negocierile tripartite dintre guvernele canadian și britanic și conducerea Companiei Hudson's Bay s-au încheiat cu succes. În condițiile acordului, pentru suma de 300.000 de lire sterline (împrumutate în întregime de țara mamă), Canada a primit de la companie teritoriile dintre Ontario și Munții Stâncoși la nord de granița americană, cunoscut sub numele de Rupert 's Land , minus 45.000 de acri în jur de 120 de posturi comerciale ale companiei și 5% din terenurile arabile. În dezvoltarea acestor teritorii, Macdonald a văzut cheia dezvoltării cu succes și a independenței Canadei [115] . Situația a fost complicată de faptul că era necesar să se investească imediat resurse în dezvoltarea lor, altfel americanii puteau să înceapă să facă același lucru fără o notificare prealabilă și apoi să își revendice oficial drepturile asupra teritoriilor. În mod similar, suveranitatea SUA a fost stabilită în Oregon în anii 1840 [116] [Comm 15] .

Deja după ce s-a ajuns la acorduri între Canada, Marea Britanie și Compania Hudson's Bay, a devenit clar că populația stabilită de pe teritoriul dobândit, în cea mai mare parte, nu era mulțumită de o astfel de perspectivă. Aproximativ o mie de canadieni care trăiau pe acest teritoriu au fost în mare parte susținători înfocați ai aderării, dar 10.000 de mestizoi vorbitori de limbă franceză , precum și angajați ai companiei care se temeau pentru posturile și pensiile lor, s-au opus ferm. William McDougall , numit locotenent-guvernator al noului teritoriu , a fost oprit la graniță de un detașament de metiși înarmați. Încercările lui MacDonald de a schimba situația prin trimiterea unor emisari influenți de limbă franceză la mestizo nu au avut succes [119] . În încercarea de a amâna conflictul, el a raportat la Londra că Canada nu poate considera încheierea contractului de cumpărare a terenurilor decât dacă aderarea lor pașnică era garantată și nu intenționează să plătească suma stipulată în acord [120] .

Tensiunile din ceea ce urma să devină Teritoriul de Nord-Vest al Canadei au dus la victime. Mai întâi, un tânăr originar din Scoția a fost ucis într-o încăierare - mestizoului care l-a ucis i s-a părut că încearcă să-l aresteze. Ucigașul a fost, la rândul său, bătut până la moarte de un grup de loiali vorbitori de limba engleză. Apoi liderul mestizo Louis Riel , care controla regiunea, iritat de rezistența tot mai mare a loialiștilor, a organizat un proces spectacol al unuia dintre ei, originar din Ontario, Thomas Scott, și l-a condamnat la moarte. Scott a fost executat la 3 martie 1870 [121] .

Aceste evenimente au stârnit furia populației de limbă engleză din Canada și au complicat negocierile pe care MacDonald le-a purtat prin trimisul său Donald Smith cu Riel și comunitatea mestizo. Premierul a convenit cu țara mamă să trimită un detașament de trupe britanice și canadiene în Teritoriul de Nord-Vest. Cu toate acestea, într-un efort de a evita o posibilă vărsare de sânge ulterioară, el l-a autorizat simultan pe Smith să facă aproape orice concesie și să dea orice promisiuni și mită liderilor Meti. Ca urmare, condițiile în care comunitatea mestizo din Teritoriul de Nord-Vest a fost de acord să devină pașnic parte a Canadei [122] au fost formulate în termeni grosieri . Pregătirea guvernului canadian pentru negocieri a fost facilitată și de o atitudine extrem de negativă față de ideea trimiterii de trupe în regiunile francofone ale țării, care amenințau să-și piardă sprijinul în Parlament [123] .

Ulterior, MacDonald a continuat personal negocierile la Ottawa cu trimișii lui Riel, confirmând majoritatea promisiunilor lui Smith. Doar într-o problemă cheie - asigurarea terenurilor pentru mestizo - a făcut prim-ministrul schimbări importante în acord: terenul (un total de 1,4 milioane de acri) a fost primit nu de o singură comunitate, ci de indivizi și familii. Acest lucru a permis ulterior proprietarilor individuali să-și vândă pământul, distrugând astfel integritatea teritoriului mestizo. În plus, Macdonald a obținut abolirea cerinței de amnistie completă pentru toți participanții la procesul și execuția lui Thomas Scott, invocând faptul că o astfel de decizie era apanajul coroanei. Drept urmare, Parlamentului canadian a fost prezentat un acord privind crearea unei provincii Manitoba mici (comparabilă ca dimensiune cu Insula Prințului Eduard ) , în cadrul căreia coroana își păstra drepturile asupra anumitor loturi de teren. Acest teren a fost necesar pentru construcția ulterioară a căii ferate transcontinentale. Restul Teritoriului de Nord-Vest a intrat, de asemenea, sub administrație federală. La 15 iulie 1870, proiectul de lege a fost aprobat; Adams Archibald , originar din Nova Scoția, a devenit noul locotenent guvernator al ambelor noi teritorii . Riel a părăsit țara - după cum sa dovedit mai târziu, MacDonald l-a plătit pentru asta cu bani din fondul pentru întreținerea serviciului de securitate canadian [125] .

La începutul anului 1871, MacDonald s-a alăturat delegației britanice trimise să negocieze în Statele Unite pentru a rezolva conflictul cu această țară. Subiectele conferinței urmau să fie cazul Alabama (problema compensației pentru acțiunile corsarilor ale căror nave au fost construite în Anglia) și o serie de alte neînțelegeri. Alături de Macdonald, delegația a inclus patru reprezentanți ai țării-mamă, inclusiv Earl Grey și Sir Stafford Henry Northcote . Prim-ministrul canadian a fost inclus în componența sa ca delegat de pe teritoriul britanic cel mai interesat de soluționarea conflictului (Canada și Statele Unite au acumulat pretenții reciproce în urma evenimentelor războiului civil și a atacurilor Fenian, problema pescuitului). drepturile au necesitat și o decizie [126] ). În ciuda rolului formal modest al lui MacDonald în delegația britanică, negocierile privind problemele de interes direct pentru Canada au ocupat două treimi din timpul conferinței. Rezultatul a fost primirea de garanții de plată pentru dreptul pescarilor americani de a pescui în apele canadiene [127] [Comm 16] . În plus, în compensare pentru atacurile feniene, britanicii au promis Canadei un împrumut de 2,5 milioane de lire sterline, care trebuia să permită construirea unei căi ferate peste continent [130] .

Tratatul de la Washington , semnat în mai 1871, a soluționat pretențiile teritoriale reciproce ale Statelor Unite și ale Canadei [35] . Dându-și seama că, în cazul unui război cu Statele Unite, granițele Canadei slab populate ar fi lipsite de apărare, MacDonald a încercat să încetinească retragerea trupelor britanice, dar nu a reușit. Guvernul liberal al lui Gladstone a finalizat retragerea unităților până în noiembrie 1871, invocând graba procesului, inclusiv faptul însuși al suveranității canadiene [131] .

Intrarea Teritoriului de Nord-Vest în Canada a deschis calea anexării Columbia Britanică, o colonie de pe coasta Pacificului a Americii de Nord, unde locuiau aproximativ 20.000 de coloniști din Europa. Sentimentul pro-american din această colonie era mult mai slab decât în ​​comunitățile mestizo, iar Macdonald a negociat cu ușurință cu liderii săi. Le-a promis o reprezentare largă în Parlamentul canadian și subvenții federale substanțiale (ambele bazate pe o supraestimare a populației totale a coloniei, care includea aborigeni și muncitori chinezi). Prim-ministrul și colegul său Cartier au reușit să intereseze și delegația Columbia Britanică în perspectiva construirii unei căi ferate transcontinentale. Drept urmare, legiuitorii coloniei au susținut construirea drumului chiar înainte ca parlamentarii canadieni să se fi hotărât asupra poziției lor, astfel încât refuzul de a construi ar fi fost o încălcare a termenilor tratatului de unire. Columbia Britanică a devenit parte a Canadei la 20 iulie 1871 [132] .

În cele din urmă, la 1 iulie 1873, Ziua Dominiului, Insula Prințului Eduard s-a alăturat, de asemenea, confederației canadiene. În schimbul devenirii membre a Canadei, liderilor săi li s-a promis o subvenție anuală de 45.000 USD pentru dezvoltarea agriculturii și a legăturilor de transport neîntrerupte cu continentul în orice moment al anului [133] . Până la sfârșitul primului mandat al lui Macdonald ca prim-ministru, Canada se extinsese la 3,5 milioane de mile pătrate (peste 9 milioane km² ) și avea o populație de patru milioane [35] [Comm 17] . În 1873-1874, granița dintre SUA și Canada a fost marcată de la Lake Forest între Ontario și Minnesota în est până la Munții Stâncoși în vest [136] .

Probleme financiare și de sănătate personale

Sfârșitul anilor 1860, pe lângă activitățile politice, a fost marcat pentru Macdonald de probleme financiare personale. Impulsul a fost prăbușirea Băncii Comerciale, în care împrumutul său a fost depășit cu 80 de mii de dolari . Datoria lui Macdonald a trecut la o bancă din Montreal și a fost ulterior prezentată spre plată [106] . În același timp, Archibald McDonnell, partener în cabinetul de avocatură al prim-ministrului, a murit, după care s-a dovedit că a fost implicat în investiții riscante în numerar ale capitalului lor comun, iar datoriile totale ale biroului au ajuns la 64 de mii de dolari. Încercările lui McDonald de a-și vinde în grabă imobilele pentru a plăti băncile au adus sume foarte mici, iar datoria a continuat să crească. Prim-ministrul a căzut într-o depresie care s-a transformat într-o nouă băutură în 1868. În cele din urmă, în 1870, prietenul său D. L. McPherson a organizat un abonament în rândul antreprenorilor bogați, care a strâns 67 de mii de dolari. Acești bani au format un fond fiduciar , a cărui dobândă mergea la cheltuielile zilnice ale lui MacDonald, iar capitalul principal era înregistrat în soția și rudele sale [137] (după cum a sugerat Martin - pentru a evita irosirea lui de către prim-ministru [138] ] ).

Binge-urilor lui MacDonald li s-au alăturat alte probleme de sănătate la începutul anilor 1870. În primele luni ale anului 1870, a început să experimenteze ocazional dureri de spate. La 6 mai 1870, durerea a devenit atât de puternică, încât prim-ministrul a leșinat. Medicul personal sunat a diagnosticat trecerea unui calcul biliar mare și a declarat că există șanse mici de recuperare. Pentru cea mai mare parte a lunii, ziarul Ottawa Times a păstrat un necrolog dactilografiat care ar fi intrat în problemă în cazul decesului șefului guvernului. Cu toate acestea, el și-a revenit curând. La mijlocul lunii iunie, Agnes MacDonald și-a luat soțul să se odihnească pe coasta Atlanticului, iar acesta s-a întors la Ottawa în septembrie relativ sănătos, deși după aceea a suferit destul de des de diverse boli de scurtă durată [139] [Comm 18] .

Proiectul căii ferate și scandalul Pacificului

Încă din 1871, Macdonald începuse o căutare de oameni capabili să pună în practică planuri pentru o cale ferată care să lege coasta de vest a țării în curs de dezvoltare de orașele Ontario și Quebec. În Statele Unite, până în acel moment, era construită calea ferată Pacific Railroad spre California și începuse construcția așa-numitului Drum Pacific de Nord, dar Sir John credea că propriul său drum va asigura supraviețuirea Canadei ca stat, compensând pentru lipsa populaţiei de pe teritoriul său [143] .

După ce a luat în considerare o serie de propuneri, alegerea i-a revenit magnatului de transport din Quebec Hugh Allan. Planul inițial al lui Allan era să coordoneze eforturile canadiene și americane, dar acest lucru ar putea avea ca rezultat controlul american asupra întregii întreprinderi. Prin urmare, MacDonald a cerut înlocuirea partenerilor din Statele Unite cu cei canadieni. L-a citit pe McPherson pentru acest rol, dar nu a găsit un limbaj comun cu Montrealerul. Ca rezultat, Allan a primit controlul aproape complet asupra întregului proces [144] .

Până la alegerile din 1872, Macdonald a reușit să asigure în Parlament ratificarea Tratatului de la Washington și aprobarea de principiu a proiectului de cale ferată [145] . După aceea, a lansat campania conservatoare, inclusiv crearea ziarului din Toronto The Mail , pe care l-a considerat drept o contrabalansare la Brown Globe controlat de liberali [146] . Premierul a mobilizat sume importante de la donatori privați pentru campanie, promițându-le compensații din fonduri publice după câștigarea alegerilor. Numai de la Hugh Allan, conservatorii au primit 350 de mii de dolari, iar Sir John a semnat personal o telegramă prin care solicită ultimele 10 mii din această sumă de la magnat [147] . În propria circumscripție, premierul a ajuns să-și învingă adversarul cu doar 130 de voturi, dar victoria generală a Partidului Conservator a fost obținută. Oficial, partidul de guvernământ a câștigat 104 locuri în parlament față de 96 pentru opoziție, dar de fapt numărul deputaților loiali primului ministru era aproape de 130, incluzând majoritatea deputaților formal independenți din Noua Scoție [148] .

În primele luni după victorie, guvernul conservator a înființat un nou departament în Ministerul de Interne responsabil cu dezvoltarea și topografia ținuturilor vestice. În plus, în ciuda rezistenței opoziției liberale, care se temea de costuri mari, a fost creată Poliția Montată de Nord-Vest - în viitor, Poliția Montană Regală Canadiană . Primele 150 de persoane au fost recrutate la mijlocul toamnei [149] . Cu toate acestea, al doilea mandat de premier al lui Macdonald nu a durat mult. Victoria electorală a fost urmată de așa-numitul Scandal Pacific , care a dezvăluit detalii despre finanțarea campaniei conservatoare de către Hugh Allan . În apogeul scandalului, pe 3 august, în zilele de pauză parlamentară, MacDonald, care nu trecuse cu câteva săptămâni înainte, și-a părăsit în secret locuința din Rivière-du-Loup și a dispărut timp de două zile. În presă s-a speculat sinuciderea, dar, în realitate, Macdonald tocmai bea mult în aceste zile la casa unui prieten [150] [151] .

Prim-ministrul nu a fost ajutat nici de simpatia noului guvernator general, Lord Dufferin , care a avut relații de prietenie cu el [Comm 19] , nici de comisia de anchetă a coroanei privind acuzațiile de primire și utilizare ilegală a fondurilor în timpul campaniei. , format din membrii de partid și prietenii săi. Datorită acțiunilor Președintelui Parlamentului, conservatorii au reușit să amâne începerea sesiunii ordinare cu 10 săptămâni. Totuși, deja într-o scrisoare din 14 octombrie 1873, Dufferin i-a spus clar lui MacDonald că zilele guvernului său se apropie de sfârșit [153] .

În primele zile de sesiune, premierul a rămas tăcut, temându-se că opoziţia ar avea documente suplimentare care să-i înrăutăţească poziţia. Abia după câteva zile de discursuri ale liberalilor s-a convins că aceste temeri sunt neîntemeiate [154] , iar pe 3 noiembrie a luat în sfârșit cuvântul. În timpul discursului de cinci ore, un coleg de cabinet i-a servit pahare de gin pur , care nu se distingea de apă până la ochi, dar alcoolul a avut un efect mai degrabă pozitiv decât negativ asupra abilităților oratorice ale premierului [155] . În discursul său, el și-a atacat criticii, denunțând propria lor lipsă de scrupule în relațiile cu americanii și în metodele de obținere a materialelor compromițătoare. El a mai susținut că candidatura lui Allan pentru a conduce proiectul a fost cea mai bună, că acționarii americani au fost deja excluși și că el însuși nu a folosit donațiile lui Alan în campania sa. Discursul a fost recunoscut ca fiind genial chiar și de adversarii lui MacDonald, dar acest lucru nu a avut niciun efect asupra rezultatului cazului. Prim-ministrului i s-a refuzat sprijinul de către deputați independenți și chiar de către unii reprezentanți ai propriului său partid (inclusiv fostul său trimis personal în Manitoba, Donald Smith [156] ). Sir John a demisionat fără să aștepte un vot de cenzură. Liderul Partidului Liberal, Alexander Mackenzie , a fost numit noul prim- ministru .

Opoziție față de Alexander Mackenzie

La alegerile speciale care au urmat în ianuarie 1874, partidul lui Macdonald a suferit o înfrângere grea: liberalii au câștigat 138 de locuri în Parlament față de 67 de la conservatori [158] . Pe lângă acuzațiile de corupție, imaginea lui MacDonald ca un bețiv amar a contribuit la eșec; în propriile sale cuvinte, în timpul negocierilor cu Allan, era atât de beat încât nici măcar nu și-a putut aminti conținutul lor după aceea [25] . Cu toate acestea, fostul premier a câștigat în circumscripția sa, deși cu o diferență de doar 37 de voturi. Rivalul său a mers în instanță, acuzându-l pe McDonald că mituie alegătorii. Cunoscutul judecător liberal a ales să nu dea vina direct pe MacDonald pentru mită, dar a anunțat anularea rezultatului alegerilor din district. La realegeri, Sir John a câștigat din nou, dar cu o diferență de 17 voturi [159] . În aceste condiții, el s-a oferit din nou să demisioneze din funcția de șef al partidului, dar alți lideri conservatori au respins aceste propuneri. Când Alexander Galt a încercat să-și prezinte candidatura pentru funcția de lider al partidului, puțini l-au susținut. Apoi MacDonald l-a numit în mod oficial pe Tupper ca succesor al său .

În sesiunile din 1874 și 1875, activitatea politică a fostului premier a fost redusă la minimum. Sir John a proclamat că nici el, nici Partidul Conservator „nu se vor opune măsurilor luate în interesul națiunii, doar în numele opoziției”. Actualul lider al partidului din Parlament a fost Charles Tupper [161] . McDonald încă bea mult, dar a început să citească mai mult și s-a întors la practica juridică activă, mutându-și biroul la Toronto, unde se mutase clientul său principal, Kingston Trust and Loan Company; unde și-a mutat familia. Fiul său Hugh [162] a fost de ceva timp partener junior în firma sa .

Fostul premier a reușit într-adevăr să stabilească o interacțiune constructivă cu guvernul și să contribuie la o serie de reforme ale sistemului judiciar (inclusiv adoptarea Legii insolvenței) [35] . Totuși, el a rămas un critic principial al liberalilor în materie economică: criza economică începută în 1874 a dat conservatorilor un motiv pentru a declara guvernul ineficient [25] . Când George Brown a reușit să ajungă la acorduri preliminare cu Statele Unite privind reducerea treptată a taxelor vamale reciproce, MacDonald și fracțiunea sa au criticat cu greu aceste acorduri (lăsând în sarcina opoziției reformiste interne a partidului), dar în cele din urmă au fost respinse de către Senatul SUA [163] . În urma acesteia, în 1876, conservatorii au lansat o campanie în apărarea producătorilor canadieni și împotriva politicilor de piață liberă duse de liberali. Macdonald a susținut că principiile pieței libere pun Canada, cu economia sa relativ subdezvoltată, într-o poziție inegală cu Statele Unite, care, la rândul ei, introdusese deja măsuri protecționiste. Potrivit acestuia, guvernul în această situație era obligat să sprijine dezvoltarea industriei și tehnologiei naționale. Această abordare a fost numită „politică națională” de către propaganda conservatoare [164] [Comm 20] .

Criza economică și agitația declanșată de conservatori au început să dea roade deja în 1874 și 1875, când au câștigat o serie de alegeri parțiale, reducând majoritatea liberală în Parlament de la 70 de locuri la 42 [166] . În vara anului 1876, MacDonald a început un tur al Ontario sub sloganul „Canada pentru canadieni”, organizând mitinguri și picnicuri la fiecare oprire . În anul următor, a devenit primul lider de partid din Canada care a călătorit în afara propriei provincii în programul său de campanie pentru a include locații din Quebec. În comunitățile de limbă engleză a vorbit însuși fostul premier, iar în comunitățile de limbă franceză au vorbit foști miniștri ai cabinetului său din Quebec. În acest moment, aproape că a încetat să mai bea [168] . Mulți din Canada se așteptau ca alegerile să aibă loc încă din 1877, dar partidele de conducere și-au petrecut acel an pregătindu-se pentru ele. În timp ce liberalii în propaganda lor au făcut apel la astfel de teoreticieni celebri ai pieței libere precum Adam Smith , David Ricardo și John Stuart Mill , conservatorii s-au adresat cetățenilor obișnuiți, vorbindu-le într-o limbă pe care o înțelegeau. Partidul Conservator a abordat alegerile în mod foarte responsabil, propunând un singur candidat în fiecare raion (în trecut, se întâmpla ca candidați din aceeași tabără să se bată cu voturile celuilalt) [169] .

Premiership 1878-1891

Politica națională

Împotriva liberalilor la alegerile din 1878, nu a existat doar o situație economică dificilă, ci și încercările lor de a introduce interdicția în Canada : conform politicianului liberal Richard Cartwright , fiecare tavernă din Canada în ziua alegerilor, 17 septembrie 1878, s-a transformat. în sediul Partidului Conservator. În plus, introducerea voturilor secrete a permis alegătorilor să voteze nu pentru candidați mai „curați”, ci pentru candidați mai convenabil [170] . Conservatorii i-au preluat pe liberali nu numai în Quebec și în vest, ci și în districtele rurale din Ontario, adunând 3/4 din mandatele din această provincie. În același timp, Sir John însuși a fost învins în mod neașteptat pentru prima dată în 34 de ani în districtul său natal din Kingston. Pentru a-și recâștiga președintele de prim-ministru, a trebuit să organizeze o alegere parțială în noul district, după ce a primit un mandat de deputat de la Victoria din Columbia Britanică [171] . O adăugare substanțială la bugetul familiei, sub forma salariului primului-ministru, a permis familiei, care s-a întors la Ottawa, să închirieze un conac cunoscut sub numele de „Stadakona Hall” de la un tăietor de lemne bogat .

Noul guvern conservator a reunit în mare parte miniștri din fostul cabinet al lui Macdonald. Pe lângă postul de prim-ministru, a păstrat și portofoliul ministrului de interne, care includea, printre altele, controlul asupra dezvoltării regiunilor vestice [173] . Una dintre primele măsuri ale noului guvern a fost începutul formării forțelor armate permanente ale stăpânirii [174] .

Prima prioritate a cabinetului a fost însă realizarea sloganurilor electorale - introducerea unor tarife vamale care să protejeze producătorii locali. A fost nevoie de câteva luni pentru a dezvolta un sistem de tarife care a variat de la zero (pentru mărfurile care nu sunt fabricate în Canada) la mai mult de 30% (pentru analogii completi ai produselor canadiene), dar mai târziu acest sistem s-a dovedit a fi atât de fiabil încât timp de mulți ani nevoie doar de amendamente cosmetice. În medie, tarifele vamale s-au dublat (deși încă mult mai mici decât omologii lor din SUA) și au contribuit la o creștere mai rapidă a producției canadiane. Efectul pozitiv al reformei vamale asupra economiei s-a datorat în mare măsură unui factor care nu era direct dependent de guvern – în 1879 Lunga Depresiune a luat sfârșit în toată lumea [175] . Progresul economiei canadiane în acești ani a fost atât de evident încât chiar și liberalii convinși au început să includă idei protecționiste în programul lor [176] . Tarifele au fost revizuite în mod regulat de guvernul Macdonald în colaborare cu producători canadieni de top, continuând să formeze baza Politicii Naționale [25] [Comm 21] .

În 1879, Macdonald a devenit primul rezident permanent al coloniilor care a devenit membru al Consiliului Privat al Reginei . La scurt timp după aceea, ca parte a cursului de consolidare a autonomiei Canadei față de țara mamă, a fost înființat postul de Înalt Comisar canadian în Marea Britanie . Astfel Canada, tot prima dintre colonii, a primit un ambasador plenipotențiar de facto în Marea Britanie [179] . În 1882, o poziție similară a fost creată pentru reprezentantul Canadei în Franța [126] .

Începe construcția Drumului Pacific

În martie 1880, după o altă boală, prim-ministrul și-a anunțat colegii din guvern că este hotărât să se pensioneze, dar aceștia s-au opus cu fermitate, arătând că o serie de planuri de cabinet nu au fost încă puse în aplicare. Macdonald a cedat insistențelor miniștrilor săi și a rămas în fruntea guvernului [180] .

Curând, planurile pentru construcția căii ferate Pacific au început în sfârșit să se materializeze . Delegația canadiană în Anglia, care includea, în afară de însuși Macdonald, miniștrii Căilor Ferate și Agriculturii [35] , a aprobat contractul de construcție a drumului cu George Stephen . Sindicatul lui Stephen a primit o subvenție guvernamentală de 25 de milioane de dolari și 25 de milioane de acri (10 milioane de hectare ) de teren în temeiul tratatului . În plus, sindicatul a primit din Canada numeroase scutiri de taxe și un monopol de 20 de ani asupra construcției de linii de cale ferată la sud de linia principală (în cele din urmă anulate încă din 1888 [181] ). O estimare din Ottawa Free Press la scurt timp după încheierea contractului a estimat valoarea totală a cadourilor pe care Stephen și asociații săi le-au primit de la stat la 261 de milioane de dolari. În schimb, Canada a primit angajamentul de a construi restul de 1.900 de mile de cale ferată pe parcursul a 10 ani, inclusiv peste platoul accidentat de la nord de Lacul Superior și două lanțuri muntoase din Columbia Britanică. Sindicatul avea și obligații să dezvolte infrastructura civilă de-a lungul traseului drumului. În ciuda costurilor uriașe pentru trezorerie și a campaniei lansate de opoziție în parlament și presă, legiuitorii canadieni au aprobat proiectul la începutul anului 1831 [182] .

Sindicatul s-a pus la treabă foarte viguros, până la sfârșitul anului 1883, după ce a finalizat construcția segmentului de mijloc al drumului - de la Winnipeg în est până la Munții Stâncoși în vest. Traseul a fost adus mai aproape de frontiera americană pentru a exploata terenurile fertile de prerie din acea regiune; în același timp, acest lucru a făcut lipsite de sens planurile concurenților americani de a construi ramuri de la North Pacific Road până în Canada - nu mai erau necesare. Winnipeg, principalul nod de transport pentru construcții, s-a dezvoltat rapid, în el a fost fondată propria sa universitate și au fost deschise noi ziare. Un impuls a fost, de asemenea, dat dezvoltării Reginei  , noua capitală a districtului Saskatchewan, înlocuind Battleford-ul mai nordic în acest rol .

În 1882, conservatorii canadieni au mers la alegerile federale în vârful boom-ului economic și au câștigat destul de confortabil, inclusiv în Ontario, unde au luat 55 din 92 de locuri. Rezultatul a fost afectat și de gerrymandering -ul desfășurat de guvern, care a redesenat harta electorală pentru a oferi candidaților săi tratamentul națiunii celei mai favorizate. Sir John, totuși, a subliniat sarcastic că redesenarea circumscripțiilor aranjate de conservatori a fost numită „gerrymandering”, iar acțiuni similare ale guvernului provincial liberal din Ontario cu trei ani mai devreme au fost numite „reorganizare”. MacDonald însuși a alergat în locurile copilăriei sale - în comitatul Lennox, dar victoria i-a fost anulată din motive tehnice și, ca urmare, premierul a reprezentat în parlament districtul Carlton, situat în apropierea capitalei [184] .

Prosperitatea economică a țării s-a reflectat direct în condiția primului ministru: salariul lui MacDonald la începutul anilor 1880 a fost majorat la 8.000 de dolari. După aceea, el a dobândit mai întâi dreptul de proprietate asupra unei case - un conac cu trei etaje la periferia de est a Ottawa, numit Earnscliff (din scoțian - „Cuibul Vulturului”) [Comm 22] . Costul total al achiziției și al îmbunătățirilor ulterioare s-a ridicat la peste 17 mii de dolari [187] . În noiembrie 1884, Sir John a fost numit Cavaler de Mare Cruce a Ordinului Bath .

Criza economică și politică de la mijlocul anilor 1880

În acest moment însă, situația din politica canadiană nu mai era în favoarea premierului. Până la sfârșitul anului 1883 s-a reluat Depresiunea Lungă, care a avut un impact deosebit de negativ asupra economiei canadiane [188] . Teritoriul de Nord-Vest a avut cel mai mult de suferit, populația sa stabilită dependentă în mare măsură de agricultură și (în cazul Métisului) de vânătoarea de bivoli. Turmele gigantice de bivoli din trecut au dispărut din prerii [Comm 23] , iar prețul cerealelor a scăzut de la 1,21 USD un bushel în 1880 la 81 de cenți opt ani mai târziu [191] . Puținii fermieri din prerie au fost, de asemenea, puternic afectați de un îngheț timpuriu care le-a distrus recoltele în septembrie 1883 [192] .

În același timp, Canadian Pacific Road s-a confruntat cu probleme financiare grave: un ritm record de construcție a dus la faptul că bugetul nu era suficient, iar compania era în pragul falimentului. Plata salariilor către muncitori a devenit neregulată, iar sindicatul a apelat la guvern pentru subvenții. Cabinetul lui MacDonald a fost mai întâi de acord să plătească acționarilor 60% din dividendele lor , iar apoi, la începutul anului 1884, a acordat un împrumut suplimentar de 22,5 milioane de dolari prin Parlament în schimbul unei promisiuni de a finaliza clădirea până în 1886 [193] .

Poziția popoarelor indigene din Teritoriul de Nord-Vest a devenit, de asemenea, din ce în ce mai problematică. Dispariția zimbrului a distrus cultura tradițională a indienilor de câmpie, cărora le-au furnizat carne, piei și material pentru produsele osoase. Guvernul Canadei, în care MacDonald, pe lângă postul de prim-ministru, deținea și funcția de superintendent al afacerilor indiene, a început să trimită indieni în rezervație în masă . Acolo au fost invitați de acum înainte să se angajeze în agricultură, ceea ce a fost un dezastru pentru modul tradițional de viață al locuitorilor din prerii. În curând, au fost în pragul înfometării - numărul lor în prima jumătate a anilor 1880 a scăzut de la 32 la 20 de mii de oameni. În aceste condiții, mutarea lor în rezervație, cuplată cu furnizarea temporară de hrană, părea singura soluție posibilă. Adresându-se Parlamentului, MacDonald a subliniat: „nu putem, cu conștiință bună, să-i înfometăm”. Politicienii liberali din opoziție s-au opus însă furnizării de alimente indienilor, plângându-se de presiunea asupra bugetului și exprimându-și teama că indienii vor rămâne pentru totdeauna dependenți de asistența guvernamentală. Această din urmă teamă a fost împărtășită de conservatori, astfel încât rezervele de alimente au rămas rare și neregulate, provocând uneori revolte alimentare [194] .

Istoricii moderni evaluează negativ rolul cabinetului conservator al lui MacDonald în istoria deplasării indienilor canadieni în rezervație (inclusiv pentru a elibera terenuri pentru construirea unei căi ferate transcontinentale) și crearea unui sistem de școli-internat pentru copiii indieni. , care a devenit notoriu în secolul următor [25] . În același timp, MacDonald a fost cel care a inițiat extinderea votului activ la indieni pe temeiuri comune pentru toți supușii coroanei britanice. El a prezentat acest proiect de lege în Parlament în martie 1885. Prim-ministrul a îndemnat să nu refuze indigenilor țării drepturile pe care le-au primit automat la un moment dat sclavii fugari sosiți din Statele Unite cu „ Căile ferate subterane ”. În același timp, indienii care au primit dreptul de vot și-au păstrat în același timp drepturile pe care le-au fost acordate prin tratatele tribale semnate anterior cu guvernul federal sau Actul indian din 1876. Astfel, legea le-a acordat indienilor mai multe drepturi decât cetățenilor de origine europeană [195] . Parlamentul a considerat acest proiect de lege ca fiind prea radical și i-au fost aduse amendamente - a fost introdusă o calificare de proprietate și au fost excluse popoarele „nesigure” din teritoriile vestice. Cu toate acestea, chiar și acest vot limitat a fost luat indienilor canadieni după moartea lui MacDonald, în 1898 [25] .

Parlamentul a respins complet un alt punct al aceluiași proiect de lege - privind acordarea dreptului de vot femeilor. Împotriva ideii de a le oferi măcar fetelor și văduvelor, și ținând cont și de calificarea proprietății, nu doar opoziția, care a decis că prim-ministrul caută pur și simplu noi voturi pentru alegeri, ci și conservatorii din Quebec au vorbit. afară. Nici măcar propria soție nu înțelegea de ce voia să le dea „acelor femei proaste” dreptul de vot. Constatând că chiar și în propria fracțiune, doar patru deputați erau gata să-l susțină, Sir John a eliminat clauza controversată din proiectul de lege. Drept urmare, femeile din Canada au primit dreptul de vot abia în 1918 [196] [Comm 24] .

Liderul revoltei din 1869, Louis Riel, care locuia la acea vreme în Montana , a profitat de criza din comunitatea mestizo . O delegație de mestizoși vorbitori de limbă franceză și engleză a fost trimisă în Canada pentru a-l chema, iar el a adus cu el idei mesianice [198] . Acum, în opinia sa, mestizoții au devenit noul popor ales al lui Dumnezeu, succesorul israeliților din Vechiul Testament , iar versiunea mestizo a catolicismului urma să înlocuiască biserica romană [199] . Planurile lui Riel includeau înființarea unui stat autonom mestizo pe o șapte parte din Teritoriul de Nord-Vest [200] . Guvernul Macdonald a fost de acord să satisfacă acele cereri ale mestizoșilor care nu contravin acordurilor încheiate anterior (în special, pentru alocarea de terenuri personale de 240 de acri fiecare), dar a ignorat cererile de autonomie. Prim-ministrul a decis să creeze o comisie pentru afaceri mestizo, dar a amânat numirea membrilor săi, iar aceștia nu au început să lucreze curând. În plus, toate acțiunile guvernului au fost efectuate ocolindu-l pe Riel, ceea ce i-a sporit neîncrederea față de Ottawa [201] .

În martie 1885, tulburările dintre mestizoșii din Teritoriul de Nord-Vest au escaladat în a doua revoltă a lui Louis Riel . Într-o ciocnire sângeroasă, 12 militari și cinci mesțiși au fost uciși [202] . În același timp, unii dintre tinerii războinici din triburile Plains Cree au pășit pe calea războiului . În satul Frog Lake , Big Bear Cree , în ciuda apelurilor liderului de a opri, a măcelărit aproape întreaga populație civilă masculină. La Fort Pitt, tribul Poundmaker a permis garnizoanei să scape, dar i-a luat ostatici pe localnici. Ca răspuns, trupele sub comanda lui Frederick Middleton s-au adunat în grabă și s-au mutat de-a lungul drumului Pacific neterminat . Transferul a durat nouă zile, secțiunile neterminate ale soldaților au fost transportate cu sania de câini, firma de construcții le-a furnizat mâncare caldă. În prima jumătate a lunii mai, a avut loc o bătălie generală, în care metișii, care își cheltuiseră muniția, au fost împrăștiați, iar Riel a fost capturat [203] .

Un juriu din Regina l-a condamnat pe Riel la moarte pentru trădare. MacDonald a trimis trei medici pentru a verifica starea de spirit a inculpatului și a primit un răspuns că acesta cunoștea sensul acțiunilor sale. În ciuda acestui fapt, atât Quebec cât și Ontario s-au așteptat până în ultimul moment ca prim-ministrul, a cărui majoritate în Parlament depindea de sprijinul conservatorilor catolici francofoni, să comute pedeapsa sau chiar să aranjeze ca inculpatul să evadeze. Cu toate acestea, pe 15 noiembrie, Riel a fost spânzurat. Drept urmare, s-a crezut larg în Quebec că reticența lui MacDonald de a-l ierta pe Riel se datora tocmai faptului că era francofon. De-a lungul timpului, în jurul liderului mestizoșilor s-a format o aureolă de martir nevinovat [204] [Comm 25] . Rezultatul procesului, care i-a revoltat pe canadienii francezi, a exacerbat contradicțiile dintre aceștia și majoritatea vorbitoare de limbă engleză, care au persistat mulți ani mai târziu [126] .

Procesele indienilor, paralele cu sau după procesul lui Riel, au dus la opt pedepse cu moartea și executarea publică a celor condamnați în prezența compatrioților lor. Mai mulți șefi au fost condamnați la închisoare [206] . După înăbușirea revoltei, guvernul a mers să îmbunătățească aprovizionarea cu hrană a triburilor [207] , dar atitudinea canadienilor albi față de indieni s-a deteriorat brusc, ceea ce s-a reflectat ulterior în legislația locală și federală. MacDonald, care la scurt timp după rebeliune a renunțat la portofoliul ministrului afacerilor indiene, de atunci a renunțat în mare măsură la astfel de inițiative discriminatorii [208] . Mai mult, chiar și în timpul mandatului său de ministru a fost introdus un sistem discriminatoriu de permise, contrar tratatelor indiene, fără de care indienii din prerii nu aveau dreptul să părăsească teritoriul rezervațiilor [209] .

În aceeași perioadă, MacDonald a suferit o înfrângere importantă în confruntarea cu provinciile, când politicienii din Ontario (în special Oliver Mowat) au contestat cu succes în instanță o serie de puteri ale centrului federal în favoarea autorităților provinciale [Comm 26] . În timp ce în primele zile ale Confederației, guvernul federal exercita ocazional puterea de a trece peste legile provinciale, până la sfârșitul secolului această practică fusese redusă la nimic [25] . Poziția lorzilor britanici, care erau membri ai Comitetului Judiciar al Consiliului Privat, a contribuit la extinderea libertăților provinciilor. La începutul anilor 1880, acest comitet era cea mai înaltă instanță din Canada, având puterea de a anula deciziile Curții Supreme . Dacă însuși MacDonald a pus ideea unui centru federal puternic în constituția canadiană, atunci membrii Comitetului Judiciar au considerat Canada ca o confederație , o asociație mecanică a statelor suverane și, în consecință, au considerat că este corect să-și protejeze drepturile [211] .

Ultimii ani de viață

Principalul beneficiar al revoltei din Teritoriul de Nord-Vest a fost Pacific Railroad, care era în pragul falimentului înainte de a începe. Pentru livrarea promptă a trupelor, sindicatul a emis o factură către guvern în valoare de 850 de mii de dolari, care a fost plătită integral. Această operațiune a îmbunătățit și atitudinea față de proiectul societății canadiene. Compania a obținut un nou credit mult mai ușor, iar pe 7 noiembrie 1885 a avut loc o ceremonie de conectare a liniilor de la Craigellahy, Columbia Britanică. Sir John a declarat cu această ocazie: „Drumul ne-a făcut un singur popor” [212] . Deja în decembrie, soția sa a făcut o excursie demonstrativă cu un tren special de la Ottawa la Munții Stâncoși și înapoi, iar în iulie 1886 soții MacDonald au călătorit cu trenul până la cel mai vestic punct al Pacific Road - Port Moody din Columbia Britanică . 213] .

În anii de construcție a drumului transcontinental, sindicatul lui Stephen a adus mulți muncitori necalificați din China în Canada, în primul rând pentru a pune calea prin Munții Stâncoși nelocuiți. Majoritatea celor aproximativ 17.000 de muncitori au venit pentru muncă temporară, dar lucrând pentru bani, au avut un impact negativ asupra salariilor, ceea ce a îngrijorat sindicatele canadiene. Din 1878, în Parlament au fost propuse în mod regulat rezoluții pentru a restricționa sau interzice complet intrarea în țară din China, dar toate au fost respinse, inclusiv din cauza poziției primului ministru: MacDonald era convins că fără muncitori chinezi, Drumul Pacificului ar putea să nu fie completat [214 ] . Cu toate acestea, după ce construcția a fost finalizată, guvernul a decis să nu acorde drepturi de autor „persoanelor din rasa mongolă sau chineză”. Ca bază formală, a fost prezentată afirmația că astfel de persoane nu aveau „instincte britanice, sentimente sau aspirații britanice”. Astfel, cei 15.000 de muncitori chinezi care s-au stabilit în Canada au fost lipsiți de dreptul de vot [25] . Din 1885, a fost introdusă și o taxă de votare pentru imigrația din China: 50 de dolari [126] [Comm 27] ​​​​s-au perceput acum de la fiecare chinez care a intrat .

Întărirea sindicatelor l-a obligat pe prim-ministru la sfârșitul anului 1886 să înființeze o comisie a coroanei pentru relațiile dintre muncă și capital. A desemnat aproape jumătate dintre membrii săi (7 din 15) dintre muncitori, ceea ce a fost un pas avansat pentru acea vreme. Constatările comisiei privind starea lucrătorilor din Canada, prezentate într-un raport din 1889, au fost extrem de dezamăgitoare și a făcut numeroase recomandări de îmbunătățire. Implementarea lor treptată a început în anul următor - protecția drepturilor lucrătorilor la grevă a fost consolidată și a fost adusă o modificare a codului penal pentru a proteja lucrătoarele de hărțuirea sexuală de către superiori [216] .

După finalizarea căii ferate transcontinentale și adoptarea legii votului din 1885 de către Parlament , Macdonald a declarat de mai multe ori că și-a atins obiectivele în viață și că este gata să se pensioneze . Cu toate acestea, conform legilor în vigoare, foștii miniștri nu aveau dreptul la pensie de stat, iar plecarea din funcție ar fi însemnat pentru Sir John, care era constant constrâns în mijloacele sale, pierderea principalei sale surse de venit [218] . În plus, până în 1887 conservatorii pierduseră alegerile provinciale în Quebec și Ontario, liberalii câștigau influență în Manitoba, iar separatiștii câștigau influență în Nova Scoția. Amenințarea de a pierde majoritatea la alegerile federale l-a forțat pe MacDonald să-și intensifice activitatea cu alegătorii. De asemenea, a prezentat în cabinet câțiva tineri politicieni promițători [219] . Acești pași au dat roade. În februarie 1887, Partidul Conservator a câștigat alegerile federale, câștigând majoritatea mandatelor chiar și în Quebec, în ciuda execuției lui Riel, care a revoltat canadienii francezi. În Nova Scoția, candidații loiali lui MacDonald au câștigat 14 locuri la șapte pentru candidații anti-federaliști . În total, majoritatea sa a fost de 35 de mandate [221] . Prim-ministrul însuși a câștigat însă victoria de la Kingston doar cu mare dificultate [222] .

Al treilea mandat consecutiv al lui Macdonald ca prim-ministru s-a dovedit dificil. Lupta dintre centru și provincii a continuat după alegeri. În octombrie 1887, cinci dintre cei șapte premieri ai provinciilor (patru dintre ei liberali) s-au întâlnit pentru o conferință. Rezoluțiile sale conțineau cereri ca guvernul federal să renunțe la dreptul de a abroga legile provinciale, reformele Senatului și stimulente financiare pentru provincii. McDonald, însă, a reușit să scoată din conferință doi prim-miniștri conservatori (din Columbia Britanică și Insula Prințului Eduard) și reprezentanți ai Partidului Liberal federal. Acest lucru a permis guvernului să trateze cererile prezentate de participanții săi ca neoficiale [223] .

La sfârșitul anilor 1880, ostilitatea dintre locuitorii provinciilor vorbitoare de limbă engleză și canadienii francezi s-a intensificat atât de mult încât pericolul abolirii bilingvismului oficial , cel puțin în provinciile vestice, a devenit real. Această idee a fost susținută nu numai de liberalii din Ontario, în mod tradițional ostili Quebec-ului, ci și de o parte a conservatorilor. Prim-ministrul, care depindea în Parlament atât de orangenii din Ontario, cât și de conservatorii din Quebec, a fost nevoit să manevreze între cele două forțe. În cele din urmă, a reușit să convingă parlamentul că politica discriminatorie față de francofoni a contrazis moștenirea loialiștilor, care cu o sută de ani mai devreme consacraseră în legile Canadei Superioare necesitatea traducerii documentelor oficiale în franceză. Un proiect de lege pentru abolirea bilingvismului în Teritoriile de Nord-Vest a fost votat cu majoritate de voturi. După moartea lui Macdonald însă, procesul a fost reluat și într-o serie de provincii și teritorii limba franceză și-a pierdut statutul oficial [224] .

În 1886, când licențele de pescuit au expirat în apele teritoriale canadiene, canadienii au reținut în ele mai multe goelete americane de braconaj, provocând astfel un conflict diplomatic și o nouă rundă de negocieri la Washington [225] . Între timp, ideea comerțului fără taxe vamale cu Statele Unite câștiga popularitate. În timp ce respingeau în mod oficial ideea unificării politice, liberalii au susținut o uniune vamală care să deschidă o piață mare pentru mărfurile canadiene la sud de graniță. Fără o astfel de alianță, taxele vamale americane, ridicate la o medie de 48% până în 1890, au făcut comerțul aproape imposibil. Conservatorii au crezut însă că tânăra industrie a Canadei nu va putea concura cu economia mai dezvoltată a SUA și uniunea vamală va avea ca rezultat anexare. La unul dintre mitinguri, premierul, explicând acest fapt, a spus: „M-am născut cetăţean britanic – voi muri cetăţean britanic”. Cabinetul lui MacDonald a fost gata să discute despre eliminarea sau reducerea reciprocă a taxelor doar la „produse naturale” - cherestea, pește, cereale și alte produse alimentare. Această poziție se potrivea fermierilor din Ontario, dintre care majoritatea erau susținători ai Partidului Conservator [226] .

În ajunul alegerilor din 1891, a devenit cunoscut faptul că unii dintre ideologii Partidului Liberal erau în negocieri secrete cu politicienii americani. În fragmente dintr-un memorandum de la editorul Globe Farrer care și-a găsit drumul spre tipărire, Farrer a sfătuit partea americană cu privire la modul de creștere a presiunii economice și politice asupra guvernului canadian. Acest lucru i-a permis lui MacDonald să-i acuze pe liberali de trădare și să-i forțeze să se apere [227] . La alegerile din 5 martie, conservatorii au câștigat din nou, deși au pierdut unele locuri în zonele rurale din Ontario și alte câteva în Quebec (unde au votat încă mai mulți rezidenți decât pentru opoziție). În același timp, partidul lui MacDonald și-a sporit reprezentarea în rândul deputaților din provinciile de Vest și Atlantic. În special, fiul său John Hugh [228] a devenit deputat din Manitoba . Prim-ministrul însuși a câștigat mai multe voturi în circumscripția sa Kingston decât în ​​orice moment al carierei sale .

Deja în timpul campaniei electorale, MacDonald s-a dus în pat, petrecând câteva zile la casa ginerelui său din Kingston. Și-a revenit încet în primele zile după câștigarea alegerilor [230] , dar apoi sănătatea sa s-a deteriorat din nou. Pe 12 mai, a suferit un accident vascular cerebral . Premierul a reușit să-și revină suficient de mult din efectele sale pentru a încheia ședința Parlamentului din 22 mai, dar câteva zile mai târziu piciorul său stâng a fost temporar paralizat. Un al treilea accident vascular cerebral, pe 28 mai, i-a paralizat toată partea dreaptă a corpului și aproape l-a făcut pe Sir John incapabil să vorbească. Moartea a avut loc pe 6 iunie, la scurt timp după ora 10 dimineața. Sicriul premierului a fost expus timp de două zile și jumătate în Camera Comunelor , unde 20.000 de oameni l-au vizitat doar în ultima zi. Sicriul a fost apoi trimis cu trenul la Kingston, unde defunctul a fost înmormântat în cimitirul Kataraki, lângă mormintele părinților, surorilor și fiului cel mare [231] . În ciuda insistențelor membrilor guvernului, guvernatorul general, Lord Stanley , a numit un nou prim-ministru al Canadei abia după ce a avut loc înmormântarea [232] . După moartea prim-ministrului, familia a moștenit moșia Earnscliff și economii în valoare de 80 de mii de dolari [233] [Comm 28] .

Ged Martin scrie că moartea prim-ministrului ar fi putut împiedica o nouă pierdere a puterii de către conservatori din motive similare scandalului din Pacific. Cu puțin timp înainte de aceasta, a fost descoperită o înșelătorie care implică un deputat conservator, care a primit un contract printr-o companie fictivă pentru construirea unui doc uscat în Kingston și ministrul Lucrărilor Publice Langevin. Martin este convins că premierul, care a reprezentat Kingston în Parlament, nu putea să nu fie conștient de ceea ce se întâmplă. Ancheta, cunoscută sub numele de „Scandalul Bancroft” (după numele candidatului căruia i s-a emis contractul), ar fi putut pune capăt carierei politice a lui MacDonald a doua oară, dacă nu ar fi fost moartea acestuia [234] .

Familie

John A. MacDonald sa căsătorit de două ori în timpul vieții. În aceste căsătorii s-au născut trei copii - doi fii în primul și o fiică în al doilea. Viața de familie a fost umbrită de o boală îndelungată și de moartea timpurie a primei soții, decesul primului fiu și de dizabilitatea congenitală a fiicei.

• Prima soție a lui MacDonald, Isabella (născută Clark) (1809-1857), era mai în vârstă decât MacDonald: el avea 28 de ani în momentul căsătoriei lor, iar Isabella 33 de ani . Patricia Phoenix sugerează că unul dintre factorii care l-au convins pe MacDonald să se căsătorească a fost statutul social al unei persoane căsătorite, ceea ce este important pentru un politician aspirant [236] . Isabella avea o sănătate precară și și-a petrecut o mare parte din căsnicie în pat. Cu toate acestea, ea a născut doi fii, ceea ce îi încurcă pe cercetătorii moderni: diagnosticele cunoscute nu combină o deteriorare gravă a stării fizice generale cu menținerea unui ciclu menstrual normal și capacitatea de a avea copii. Printre posibilele cauze ale slăbiciunii Isabellei se numără astfel patul în sine și atrofia musculară rezultată, precum și dependența de opioide care rezultă . De asemenea, s-au exprimat păreri că suferea de tuberculoză pulmonară , complicată de migrenă și tulburare isterică de personalitate [237] sau nevralgie de trigemen [238] .
  • Primul născut al lui John și Isabella, John Alexander Jr. , s-a născut la New York în august 1847. Întrucât mama lui era deja bolnavă (călătoria în SUA în sine a fost asociată cu încercări de tratament [239] ), nașterea a fost dificilă și a fost una dintre primele în care s-a folosit anestezie (administrată din când în când pentru a alina suferința de femeia în travaliu). În ciuda acestui fapt, băiatul s-a născut sănătos. Părinții l-au adorat pe John Jr. și l-au înconjurat cu grijă și atenție, dar în septembrie 1848 a murit subit. Cauza morții nu este complet clară – unele ziare au scris despre o cădere accidentală, altele despre „convulsii”; Martin speculează că băiatul ar fi căzut din patul mamei sale, pe care îi plăcea să se joace, și s-a lovit la cap [240] .

• Cel de-al doilea fiu al lui Macdonald din prima căsătorie, Hugh John (1850-1929), după moartea timpurie a mamei sale, s-a îndepărtat destul de repede de tatăl său, pentru care a rămas în umbra fratelui său mai mare, care a murit devreme. În copilărie, a trăit separat de tatăl său, în casa unei mătuși din Kingston [241] . Macdonald plănuia ca fiul său să devină avocat, deși visa la o carieră militară. Hugh s-a oferit voluntar pentru campania din Teritoriul de Nord-Vest în 1870, dar la întoarcere tatăl său l-a plasat ca stagiar la biroul de avocatură al lui Robert Harrison . La mijlocul anilor 1870, în calitate de partener în firma de avocatură a tatălui său, Hugh s-a căsătorit cu o femeie catolică, Jean King, deși din cauza protestelor lui Agnes, Sir John nu a dat binecuvântarea tatălui său pentru această căsătorie. Mai târziu, relațiile dintre tată și fiu s-au încălzit din nou datorită dragostei primului ministru pentru fiica lui Hugh Daisy [243] (numită după Isabella Clark-McDonald [244] ).

După revenirea bătrânului MacDonald la postul de prim-ministru, fiul s-a ocupat de majoritatea treburilor din firma familiei, deși influența politică a tatălui său i-a oferit mulți clienți [245] . La începutul anilor 1880, Hugh s-a mutat în Winnipeg în dezvoltare rapidă . Fiind văduv, s-a căsătorit a doua oară în 1883 cu Agnes Gertrude Vankafnet , fiica subsecretarului de Interne și prietenă personală a lui Sir John . Fiul lui McDonald a făcut o carieră de succes ca avocat [248] , în 1891 a fost ales în parlamentul federal din Partidul Conservator, revenind acolo pentru a doua oară după moartea tatălui său, iar mai târziu a fost premier al Manitoba . Și-a petrecut restul carierei active ca judecător [249] .

• MacDonald s-a căsătorit pentru a doua oară pe 16 februarie 1867. Noua lui soție, Susan Agnes Bernard (1836–1920), a fost sora lui Hewitt Bernard, secretarul său privat și mai târziu director de personal la biroul procurorului general. A existat o relație de prietenie între John și Hewitt și este posibil ca Macdonald să fi încercat să o cortejeze pe Agnes înainte de [250] [Comm 29] . Deși această căsătorie a fost aranjată, Agnes s-a îndrăgostit mai târziu cu adevărat de soțul ei, admirându-i talentele politice și dispozițiile ușoare [100] . R. Gwin este convins că, deși MacDonald i-a plătit respectul și fidelitatea, nu a existat dragoste senzuală din partea lui [252] . P. Phoenix, dimpotrivă, consideră că cel puțin în primele luni de căsătorie, relația a fost cu adevărat romantică [253] .

Noua Lady MacDonald era o femeie profund evlavioasă. Ea nu a participat la baluri și spectacole de teatru, iar orice joc de cărți a fost interzis acasă, cu excepția solitaire , care l-a ajutat pe John să se relaxeze după o zi grea de muncă. Sub influența soției sale, MacDonald a început să apară în mod regulat la slujbele bisericii duminica. Încercând să-l înțărce de dependența de alcool, însăși Agnes a refuzat complet chiar și vinul, l-a întâlnit după întâlniri târzii și l-a însoțit în timpul campaniilor electorale [254] . Unul dintre primii biografi ai lui MacDonald a scris că fără Agnes, el nu ar fi rezistat nici măcar zece ani după independența Canadei [255] . Odată cu revenirea lui Macdonald în funcția de premier în 1878, Agnes a început să dicteze codul ei moral strict înaltei societăți din Ottawa. Ministrul Justiției, prezbiterianul John Thompson , a numit un „pervers” pentru căsătoria lui cu o femeie catolică. La insistențele ei, secretarul de Trezorerie , George Foster , care s-a căsătorit cu o femeie divorțată, a căzut în dizgrație - abia după moartea lui MacDonald a putut să se întoarcă la marea politică [256] . Rămasă văduvă, Agnes a fost crescută la Nobilimea Regatului Unit ca baronesa Macdonald de Earnscliffe . Scrisorile ei la câțiva ani după moartea soțului ei arată că ea a continuat să-l plângă [257] . S-a mutat în Anglia în 1893, a murit la Eastbourne la vârsta de 84 de ani .

• Fiica cea mică a lui Macdonald, Mary , s-a născut în februarie 1869. Nașterea a fost dificilă, iar trei luni mai târziu fata a fost diagnosticată cu hidrocefalie (neurochirurgul modern D. Drake, pe baza binecunoscutelor fotografii ale lui Mary, crede că aceasta suferea și de paralizie cerebrală ușoară [259] ). John și Anges au fost informați că Mary nu va putea să meargă, să se îmbrace și să mănânce singură pentru tot restul vieții, dar au refuzat să-și trimită fiica într-o instituție specială, iar ea a crescut în cercul familiei [260] . Crescând, Mary a stăpânit mașina de scris și a dactilografiat ea însăși scrisorile [261] . Mijloacele de medicină moderne pentru ea nu i-au putut îmbunătăți starea, dar a fost întotdeauna înconjurată de dragostea celor dragi. Maria a fost răsfățată de tatăl ei, care a crescut bun și răbdător [262] . În 1874, Hugh John a insistat ca tatăl său în testamentul său să-și lase aproape toată proprietatea surorii sale [263] . După ce s-a mutat cu mama ei la Londra, ea a locuit acolo până la moartea lui Agnes și apoi și-a cumpărat o casă în orașul de pe litoral Hove , unde a murit în 1933 [264] .

Personalitate

John A. Macdonald era un bărbat înalt – chiar și la vârsta de 75 de ani avea 180 de centimetri [265] . În exterior, MacDonald era urât. Avea o gură largă și plină, cu pliuri la colțuri, o bărbie lungă, un nas mare lărgit la capăt cu o spatulă, sprâncene stufoase peste ochi albaștri pătrunzători și păr negru și creț, sălbatic, care i se retragea spre ceafă cu anii . _ El a fost tachinat drept „Ugly John” în copilărie, iar sora lui mai mică Louise l-a numit mai târziu cea mai urâtă persoană din Canada . În același timp, deputatul liberal Charles Langelier și-a descris „ochii vii” și „zâmbetul fermecător” [268] . Sir John avea un mers ciudat - un coleg din parlament i-a comparat pașii mici cu cei ai unei păsări; asemănarea cu o pasăre a fost exacerbată de priviri evaluative rapide și de o înclinare specifică a capului [40] .

În primii săi ani în Parlament, MacDonald s-a evidențiat față de ceilalți parlamentari prin hainele sale elegante, viu colorate, care includeau pantaloni în carouri și batiste roșii aprinse (stilul său, potrivit unuia dintre primii biografi, era mai potrivit pentru un actor) și un fata curata - in timp ce aproape toata lumea din jur purta perciuni luxuriante, mustati sau barbi [40] [268] . Atât ca aspect, cât și ca fel de îmbrăcat, canadianul semăna cu Benjamin Disraeli . Erau atât de asemănători încât cel puțin o dată cunoștința lor comună Charles-Wentworth Dilck l-a confundat pe MacDonald cu Disraeli . În ultimii săi ani, bătrânul politician a căutat să-și dea un aspect mai tineresc, purtând costume de culoare deschisă și o pălărie de culoare albă .

La începutul carierei sale juridice, MacDonald a încercat să dea dovadă de detașare profesională și grandoare în relațiile cu oamenii, dar la sfatul primului său angajator, George Mackenzie, și-a schimbat rapid imaginea, de atunci rămânând deschis și prietenos cu oamenii de toate clasele. [271] . A folosit cu pricepere complimentele și lingușirile blânde în comunicare și a putut curte un adversar politic ani de zile, ademenindu-l treptat în tabăra lui, dacă îl considera suficient de valoros [272] . Ușurința de caracter, sociabilitatea și comportamentul încrezător în societatea femeilor i-au creat reputația lui MacDonald de bărbat pentru femei. Gwin scrie că între cele două căsătorii, era probabil să fi avut relații romantice cu cinci femei diferite [273] .

Vocea lui MacDonald era blândă și ușor răgușită, cu un ușor accent scoțian . De-a lungul carierei sale politice, Sir John a gravitat mai mult spre formatul liber al dezbaterii decât spre discursurile pe podium . De regulă, el nu s-a arătat ca un orator remarcabil. Discursurile sale în parlament au fost de tip business și relativ scurte, de obicei nu durează mai mult de jumătate de oră, în timp ce alți deputați puteau vorbi două sau trei ore. În discursurile sale, MacDonald a fost mai plin de tact decât majoritatea colegilor săi, deoarece, potrivit diplomatului și senatorului Hector Fabre, „a avansat prea mult în cunoștințele sale despre natura umană pentru a fi crud”. În același timp, rareori a pregătit discursuri în avans, mizând pe improvizație și pe capacitatea de a „citi” reacția publicului, și le-a rostit într-o manieră colocvială, parcă s-ar adresa personal fiecăruia dintre cei prezenți. Acest lucru i-a făcut mai persuasivi, dar vocea joasă și intonația inexpresivă au dus adesea la faptul că unele cuvinte au rămas neauzite [276] . De regulă, Macdonald se distingea, după cuvintele lui Langelier, prin „equanimitate elegantă”, deși s-a întâmplat să-și piardă cumpătul [277] (în același timp, izbucnind de furie, rareori se înfuria pe cineva pentru o perioadă de timp). mult timp [278] ).

Punctele forte ale lui MacDonald ca orator și polemicist au fost simțul său constant al umorului, care ia permis să-și facă adversarii să râdă de ei înșiși și memoria sa excepțională. Putea să citeze un document pe care îl citise cu mulți ani în urmă sau să-și amintească adversarului propriile sale cuvinte rostite cu mult timp în urmă [279] . Gwin relatează că pentru o lungă perioadă de timp MacDonald și-a scris el însuși toate discursurile și corespondența de afaceri și abia în 1864 și-a dobândit un secretar-stenograf permanent [280] [Comm 30] .

Gwyn subliniază că, în afara sferei politice, inteligența și erudiția lui MacDonald și cunoștințele sale despre natura umană nu au fost suficient de folosite de el. Partenerul său din firma de avocatură, Alexander Campbell , a susținut mai târziu că Macdonald nu a devenit niciodată un avocat bun, deși a fost întotdeauna un rival periculos în instanță. Omul de afaceri Isaac Buchanan, asociat în Partidul Conservator, a scris că, în chestiuni financiare, Sir John a rămas „un simplu copil”. Afacerile sale de afaceri, deși nu la fel de dezastruoase ca ale tatălui său, rareori au adus profituri solide . Totuși, chiar și fără a ține cont de profituri, afacerea i-a fost de folos lui MacDonald, din tinerețe oferindu-i un cerc larg de cunoștințe în cercurile de afaceri și politice din Canada [278] .

Abilitățile lui MacDonald ca administrator sunt evaluate diferit de istorici. El a luat o serie de decizii administrative eșuate, inclusiv, în primul rând, a distrus relațiile cu mesțișii canadieni, așa că s-a crezut mult timp că primul prim-ministru canadian este un administrator incompetent. Abia în anii 1980 cercetătorii au început să remarce diligența lui MacDonald, atenția pentru detalii, organizarea sa exemplară a mașinii birocratice (mulțumită căreia corespondența sa de afaceri și arhivele departamentale au fost păstrate într-un volum fără precedent), capacitatea sa de a asculta opinia. a subordonaților săi și dorința sa sinceră de succes [282] .

Sistemul credinței

Când familia MacDonald a sosit din Scoția în Canada de Sus, în 1820, aceste zone slab populate au fost aproape ferite de stratificarea socială rigidă. Peste 80% din populație erau rezidenți din mediul rural, câțiva nobili formau o aparență de clan de familie care conducea colonia în numele guvernatorului general și era cunoscut sub numele de „ Pactul de familie ” ( Eng.  Family Compact ). Absența unei ierarhii dezvoltate a facilitat simultan creșterea în carieră a lui John A. Macdonald (precum și a multor alți politicieni canadieni) și a asigurat că nu avea prejudecăți de clasă [283] .

Părerile lui MacDonald au fost influențate și de apartenența sa la comunitatea scoțiană. Membrii săi, în general, nu credeau în perfecțiunea naturii umane sau în democrația politică, dar au apreciat beneficiile progresului tehnologic și social și nu au luat în considerare prejudecățile de clasă. MacDonald a împărtășit și alte trăsături ale scoțienului educat tipic din secolul al XIX-lea - frugalitate care se limitează la avariție, loialitatea clanului și pasiunea pentru băutură . Acesta din urmă, însă, era și caracteristic Canadei în ansamblu în tinerețe: potrivit lui Gwin, la acea vreme fiecare locuitor al coloniilor britanice din America de Nord consuma în medie 4 galoane (aproximativ 18 litri) de alcool pe an. Abia mai târziu, odată cu întărirea moralității victoriane în Canada , politicienii au început să-și ascundă înclinația spre băutură, iar MacDonald a rămas unul dintre puținii care nu au ezitat să [285] [Comm 31] . El nu a fost la fel de tulburat de protecționism, în care a oferit funcții publice, pensii și contracte camarazilor de partid, prietenilor, potențialilor susținători și doar „oamenii potriviți” (în același timp încercând să promoveze oamenii cu abilități). Acest fenomen la vremea lui era deja scos din politică în Europa, dar încă a înflorit în America, iar MacDonald l-a adus la o scară fără precedent pentru Canada [288] .

Erudiția și memoria excelentă a lui MacDonald i-au permis să navigheze liber în moștenirea gânditorilor politici și a filozofilor, iar în discursurile sale le-a citat adesea [289] . Cu toată lărgimea cunoștințelor teoretice, el a rămas însă un practicant convins. Combinația dintre aderarea la tradiție, respectul pentru libertățile constituționale și pregătirea pentru reforme sociale treptate, potrivit lui Rod Preece, l-a transformat în esență pe MacDonald într-un adept al ideilor lui Edmund Burke , fondatorul conservatorismului britanic. Necrezând că reformele sociale ar putea îmbunătăți natura umană, el a preferat îmbunătățirea practică a condițiilor alegătorilor ideilor înalte despre progresul societății [290] [291] . Gwyn observă, totuși, că majoritatea politicienilor la acea vreme aveau opinii similare, inclusiv membri ai așa-numitei mișcări de reformă din Upper Canada; singura excepție de la regula generală a fost Partidul Roșu liberal din Canada de Jos, iar mișcarea populistă „reformistă pură” nu a început să se formeze decât în ​​1850 [292] . După ce Canada și-a câștigat independența, guvernele sale, inclusiv cele liberale, au continuat să investească banii contribuabililor în construcția și dezvoltarea de noi terenuri, dar nu în instituțiile de asistență socială. Legislația socială din țară a început să capete putere abia în anii 1920 [293] .

O altă manifestare a conservatorismului social al lui MacDonald a fost respingerea sa categorică a avortului „sângerat de națiune” , pe care el îl considera o crimă mai gravă decât violul [294] . Conservatorismul lui Sir John nu avea rădăcini religioase: era destul de calm în problemele de credință, frecventând bisericile de diferite confesiuni pentru a comunica cu electoratul [295] , s-a resemnat cu căsătoria fiului său cu un catolic [296] și el însuși și-a schimbat credința . de la prezbiteriană la anglicană pentru a asista la înmormântarea mamei Agnes în 1875 [297] . În același timp, poseda o religiozitate cel puțin rudimentară, în special, însoțind planurile de viitor în scrisorile sale cu clauza „DV” ( lat.  Deo volente  - „cu ajutorul lui Dumnezeu”) [265] .

Mândru de lipsa barierelor de clasă din Canada și de aristocrația ereditară (spre deosebire de „o aristocrație a meritului și a talentului”), MacDonald a rămas totuși opus votului universal . Pentru el, desființarea calificării de proprietate ar însemna încredințarea conducerii țării unor oameni care nu sunt interesați material de prosperitatea acesteia [298] [Comm 32] . „Egalitate” în lexicul său însemna doar egalitate în fața legii, iar „libertate” – drepturile consacrate în constituție pentru toți cetățenii [300] .

Până în 1864, Macdonald credea că America de Nord britanică ar trebui să fie unită într-un stat unitar, nu într-o federație. Această poziție s-a datorat, printre altele, experienței Statelor Unite, în care libertățile politice ale statelor individuale s-au transformat în cele din urmă într-un război civil. Mai târziu, în problema puterilor centrului federal și ale autorităților provinciale, el a rămas un susținător consecvent al centrului, făcând rezerve doar pentru un sistem juridic separat al Quebecului [301] . Totuși, el s-a asigurat că autoritățile federale pot anula deciziile guvernelor provinciale doar în cazurile în care acestea depășesc în mod clar jurisdicția lor sau cauzează vătămări evidente intereselor naționale [302] [Comm 33] . În activitățile de partid, Macdonald a fost, de asemenea, reticent în a delega autoritatea, ținând constant toate pârghiile conducerii partidului în mâinile sale și chiar organizând personal campaniile electorale ale altor candidați conservatori [304] . Când Charles Tupper a plecat la Londra în 1889 pentru a servi ca Înaltul Comisar al Canadei pentru Patrie, MacDonald a decis că nu era pregătit să încredințeze postul de ministru al Căilor Ferate și Canalelor vreunuia dintre colegii săi de partid, iar la 74 de ani a condus el însuși ministerul în pe lângă atribuțiile de prim-ministru [305] .

În general, salutând inițiativa privată, Sir John a luat în mod repetat măsuri pentru a asigura controlul public asupra acesteia. Astfel, Actul bancar din 1871, adoptat în timpul mandatului său ca prim-ministru, a pus bazele unui sistem care a făcut falimentele mult mai puțin probabile. Prim-ministrul a fost, de asemenea, îngrijorat de defrișările prădătoare și a îndemnat guvernele provinciale să învețe din experiența Norvegiei și Germaniei în reglementarea acestui proces [306] . În 1885, guvernul său a creat prima zonă naturală protejată din Canada  - Parcul Național Banff , unde era planificată crearea de clinici balneologice [307] .

În ciuda originilor sale scoțiene, Sir John era un anglofil convins și un admirator personal al Reginei Victoria, pe care poate că a fost primul care a numit-o „Regina Canadei”. El, însă, nu a pus sentimentele personale pentru „patria” mai presus de interesele politice ale Canadei. Sub el, soldații canadieni nu au fost recrutați în forțele coloniale britanice, iar tarifele protecționiste au lovit nu numai importatorii americani, ci și britanici. În cuvinte, MacDonald a subliniat constant că Canada face parte din imperiu și a exprimat planurile pentru structura regatelor „principal” și „auxiliar”, amintind de viitorul Commonwealth britanic , dar nu a făcut nimic pentru a le implementa [308] . În anii celui de-al doilea mandat de premier, Parlamentul canadian și-a luat chiar libertatea de a critica acțiunile țării-mamă din Irlanda și de a recomanda ca irlandezilor să li se acorde autoguvernare [309] .

Anglofilismul în sistemul de vederi al lui Macdonald a fost însoțit de o atitudine indiferentă și ostilă față de Statele Unite. Nu era interesat de politica internă americană, dar împărtășea convingerea răspândită în colonii a superiorității morale și practice a instituțiilor publice britanice față de cele americane [Comm 34] și nu dorea categoric unificarea politică a Canadei și a Statelor Unite . 311] .

Noțiunea lui Macdonald despre superioritatea culturii britanice asupra oricărei alte, inclusiv a culturii popoarelor indigene din Canada, a dictat, de asemenea, părerile sale asupra „chestiunii indiane”. Sir John, la fel ca majoritatea politicienilor săi contemporani, a susținut ideea că indienii trebuie să fie „civilizați”, dar, de asemenea, credea că pământurile lor ar trebui protejate de invadările coloniștilor albi [312] . În timpul mandatului său de procuror general, el a anulat în mod repetat achizițiile de pământ de către coloniști din rezervații, chiar dacă indienii au fost de acord să le vândă . Pentru a-i asimila pe indieni în mod pașnic, guvernul său a înființat în 1879 un sistem de școli-internat conduse de clerici pentru copiii indigeni [Comm 35] . MacDonald i-a ajutat personal pe acei indieni care au ales calea familiarizării cu cultura europeană - unii dintre ei i-au devenit prieteni [316] .

În 1885, MacDonald a promovat în Parlament o lege privind procedura de acordare a drepturilor de vot depline indigenilor din Canada, care a fost abrogată de cabinetul liberal al lui Wilfried Laurier la șapte ani după moartea sa . Guvernul canadian a reușit să evite războaiele indiene la scară largă, precum cele care au mers la sud de graniță [Comm 36] , iar după relocarea indienilor din prerie în rezervație, Sir John, de asemenea, spre deosebire de Statele Unite, nu le-a permis. pentru a fi forțat în continuare de coloniștii albi din aceste meleaguri [318] . Totuși, deși susținea ideea de „cultivare”, el s-a îndoit de implementarea ei rapidă și într-unul dintre discursurile sale a citat un indian care i-ar fi spus: „Nu poți învăța o vulpe să trăiască ca un castor și nu poți forța un Indian să trăiască și să lucreze ca un alb” [319] . J. Daschuk subliniază că prim-ministrul avea o atitudine complet diferită față de indienii din Ontario, pe atunci în mare măsură asimilați și „cultivați”, și „nomazii sălbatici ai Occidentului” [320] .

Gwin scrie că MacDonald a susținut și drepturile canadienilor de culoare. În același timp, el nu a fost lipsit de prejudecăți rasiale și culturale și a separat constant „noi” și „ei”. În cazul lui, era distincția dintre acei imigranți pe care el credea că îi pot asimila (europenii, inclusiv evreii) și cei care nu puteau (în primul rând asiaticii de est) [Comm 37] . În plus, nu a vrut să includă teritorii întregi locuite de negri în Canada - drept urmare, ideile de aderare la Confederația Jamaica și Barbados au rămas nerealizate [322] .

În cuvintele lui MacDonald, intrarea în politică presupunea „o abandonare totală a prejudecăților și a sentimentelor personale”; un politician nu ar trebui să aibă dreptul de a fi jignit. Una dintre cele mai respectate trăsături de caracter la o persoană pentru el a fost răbdarea [323] . El însuși și-a făcut ușor aliați printre oameni cu opinii diferite de ale lui. Ged Martin atribuie această căutare constantă de compromis influenței timpurii a lui George Mackenzie și evenimentelor traumatizante ale rebeliunii înăbușite din 1837, pe care mult mai târziu MacDonald a numit „zile umilinței ” . Însuși conservator, totuși, i-a disprețuit pe „ Tories din Pactul de Familie” – în cuvintele sale, aceștia aveau „puține abilități, nici principii politice și nici sprijin popular”. Din 1854, MacDonald a susținut ideea unei coaliții largi, centriste, care să includă atât imigranți din diferite regiuni ale Marii Britanii, cât și canadieni francezi, atât „conservatori progresiști”, cât și liberali moderati [325] . După independența Canadei, Sir John a căutat să se asigure că toate provinciile și grupurile etnice majore sunt reprezentate în cabinetele sale [ 108].

Spre sfârșitul vieții sale, prudența și dorința lui Sir John de a evita conflictele au dus la întârzieri mari în luarea unor decizii importante și controversate, câștigându-i porecla „Old Tomorrow” ( Eng.  Old Tomorrow ) [326] . Pregătirea consecventă pentru compromisul politic a creat în istoriografie imaginea unui manipulator cinic, care era interesat de putere în sine, și nu ca mijloc de implementare a principiilor politice. Richard Gwin, totuși, arată că MacDonald a susținut propriile sale opinii asupra ordinii sociale, chiar și într-o minoritate clară [327] . De exemplu, el citează un proiect de lege care era înaintea timpului privind acordarea dreptului de vot femeilor, care nu a fost susținut nici măcar de asociații de partid ai primului ministru [196] .

Recunoaștere și memorie

Premii și titluri

Pentru serviciile sale pentru Imperiul Britanic, John A. Macdonald a primit următoarele premii și titluri:

• Ordinul Băii [12] : 
  • Cavaler Comandant al Diviziei Civile (29 iunie 1867) [328] .
  • Cavaler de Mare Cruce a Diviziei Civile (21 noiembrie 1884) [329] .
• Introducere în Consiliul Privat al Reginei  (14 august 1879) [330] . Sir John a fost primul dintre rezidenții permanenți ai coloniilor care a devenit membru al Consiliului Privat [178] [Comm 38] .

MacDonald a primit diplome onorifice de doctor în drept de la Universitatea Queens din Kingston (1863) [332] [333] , Universitatea Oxford (1865) [12] , Universitatea din Toronto (1889) [334] . Doctoratul de la Universitatea Queens a fost primul titlu onorific conferit de acea universitate, pe care MacDonald însuși a contribuit la fondare; a fost și primul canadian care a primit un doctorat onorific de la Oxford [332] .

Comemorare

Deja în noiembrie 1892, la un an și jumătate după moartea lui Macdonald, bustul său de marmură a fost ridicat în Catedrala Sf. Paul din Londra [35] . În Canada însăși, primul monument dedicat lui a fost ridicat în 1893 în centrul orașului Hamilton (Ontario) cu donații publice. Până în octombrie 1895, i s-au adăugat încă trei monumente în Toronto, Montreal și Kingston, ridicate de asemenea cu donații colectate [335] . În schimb, pentru un monument ridicat în iulie 1895 la Ottawa, partidul de guvernământ a alocat 10 mii de dolari din trezoreria statului, în ciuda obiecțiilor opoziției liberale. Liberalii au cerut ca acest monument să fie ridicat cu donații private sau ca o sumă similară să fie alocată pentru un monument al recent decedat Alexander Mackenzie [336] .

Ulterior, monumentele primului prim-ministru au apărut într-un număr de orașe canadiene - în total 11 locuri [337] . Au devenit în mod repetat victime ale situației politice din țară — de exemplu, au încercat să arunce în aer o statuie la Montreal, apoi i-au tăiat capul [338] , iar în august 2020, în timpul unei demonstrații la Montreal, au aruncat-o. un piedestal, care-și bate din nou capul [339] . Un monument din Kingston [338] a suferit și el de vandalism , pe care autoritățile municipale au decis în cele din urmă să-l mute din centrul orașului în cimitirul Kataraki [340] . În 2018, pe fondul dezbaterii publice despre rolul lui Macdonald în istoria discriminării popoarelor indigene, un monument a fost îndepărtat în fața Parlamentului Columbia Britanică din Victoria [337] , iar în următorii câțiva ani, au luat decizii de a elimina monumentele fostei. prim-ministru au fost făcute la Picton [341 ] , Regina [342] și Charlottetown [343] .

• Primele monumente ale lui John A. Macdonald în Canada

• Hamilton (1893)

• Toronto (1894)

• Montreal (1895)

• Ottawa (1895)

• Kingston (1895)

John A. Macdonald este reprezentat în centrul celei mai faimoase picturi istorice din Canada, Părinții de Robert Harris .  Tabloul, pictat în 1884, a pierit într-un incendiu în 1916 și a fost restaurat în 1964 conform schițelor originale [344] .

Orașul McDonald din Manitoba poartă numele primului prim-ministru al Canadei . Aeroportul Internațional Ottawa are două nume - McDonald și Georges-Etienne Cartier. Numele dublu de McDonald și Cartier a fost dat și unei autostrăzi din sudul Ontarioului [345] . În plus, străzile din Kingston, Saskatoon și Ottawa poartă numele lui MacDonald . Cel puțin 13 școli publice au fost numite după el, majoritatea în provincia Ontario. În 2017, Uniunea Profesorilor Elementare din Ontario a lansat o inițiativă de redenumire a acestor școli; potrivit autorilor săi, MacDonald a jucat „un rol cheie în dezvoltarea sistemelor care au efectuat genocidul consecvent al popoarelor indigene”. În cercurile politice, însă, inițiativa nu a fost susținută - în special, prim-ministrul Ontario din Partidul Liberal, Caitlin Wynn , s-a opus redenumirii [337] .

În 1935, a fost emisă singura serie de bancnote de 500 de dolari din istoria Canadei . Pe ea a fost plasată o gravură înfățișând primul prim-ministru [347] . Din 1971, bancnota de 10 USD a fost emisă cu un portret al lui McDonald [348] . Deși designul bancnotei s-a schimbat de mai multe ori, portretul primului prim-ministru a rămas parte integrantă a acestuia. Pe bancnotele de aceeași valoare a unei serii speciale, lansate în 2017, erau patru portrete deodată - alături de MacDonald se află Cartier, prima femeie din Camera Comunelor a Canadei, Agnes Macphail , și primul senator aborigen, James Gladstone . [349] . Din 2018, activista pentru drepturile omului Viola Desmond a fost prezentată pe bancnota de 10 USD , portretul McDonald's va fi mutat la valori nominale mai mari [348] .

În 2015, anul împlinirii a 200 de ani de la nașterea lui MacDonald, au fost emise mai multe monede comemorative și un timbru poștal în cinstea acestuia [350] . Canada Post a emis, de asemenea, timbre de 1 cent cu portretul primului prim-ministru în 1927 (cea de-a 60-a aniversare a Confederației) și în 1973. Un portret pereche al lui Macdonald și Wilfried Laurier este prezentat pe un timbru de 12 cenți din 1927, iar în grupul de fondatori ai Confederației, el este reprezentat pe mărcile poștale din 1917 și 1927 (denominații de 3 și, respectiv, 2 cenți) [ 351] .

Studii și evaluări biografice în literatură

În perioada de glorie a carierei politice a lui Macdonald, au fost publicate un articol biografic dedicat lui în Portretele americanilor britanici de Fennings Taylor și o biografie comparativă Lord Beaconsfield și Sir John Macdonald. Paralele” de autorul francez canadian Joseph Tasse [352] . O altă carte de viață, The Life and Times of the Honorable Sir John A. MacDonald, a apărut în 1883. Autorul său, Joseph Edmund Collins, a fost angajat al ziarul The Globe , care a exprimat opiniile oponenților politici ai lui MacDonald, dar l-a portretizat foarte favorabil pe eroul cărții. În primul an după moartea lui MacDonald, au fost publicate trei biografii ale lui în engleză, inclusiv o retipărire extinsă a cărții lui Collins și una în franceză. Fostul secretar personal al lui MacDonald, Joseph Pope, a publicat un memoriu despre el în 1894 și o colecție a scrisorilor sale în 1921 (această carte este de mare valoare chiar și un secol mai târziu [12] ). Majoritatea biografiilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au fost scrise de prieteni, rude sau asociați ai regretatului prim-ministru și evită subiectele sensibile, acordând puțină atenție unor perioade atât de importante din viața sa politică precum 1854-1864 și 1873-1878, precum și vederi politice [353 ] .

În primul deceniu al secolului al XX-lea, o biografie a lui Macdonald a fost publicată de autorul conservator J. R. Parkin [354] . În 1927, un pamflet de aniversare a 60-a emis de Guvernul Canadei se referea la Macdonald ca fiind primul și cel mai influent dintre așa-numiții Părinți ai Confederației . În ansamblu, însă, istoricii canadieni au acordat puțină atenție figurii primului prim-ministru [Comm 39] . În cele din urmă, în anii 1950, Donald Creighton a publicat o biografie fundamentală în două volume a lui Macdonald, al cărui volum, potrivit istoricului Roy McKimming, a ocupat fruntea romanelor lui Steinbeck pe lista celor mai bine vândute din Canada . Creighton, fiind un stilist talentat, a creat o biografie care nu era documentară din toate punctele de vedere - politologul D. Wright subliniază că autorul „a compus dialoguri, a inventat detalii și i-a pus gânduri în capul lui MacDonald”, iar adversarii săi politici i-au slăbit și demonizat în toate căile posibile [358] . Mai mult, Creighton însuși a fost mai conservator decât eroul său, iar munca sa nu a acordat atenția cuvenită inițiativelor mai avansate ale lui Sir John. Aceste lacune din biografia lui Macdonald au fost completate de o altă lucrare în două volume, scrisă de Richard Gwin, publicată la începutul secolului al XXI-lea. Volumele au fost publicate în 2007 și 2011, ambele fiind nominalizate la premii prestigioase de non-ficțiune [359] . În 2013, pe baza primului volum, lungmetrajul de televiziune John A.: The Birth of a Country a câștigat Premiul Canadian Film Award pentru regizor, scenariu și actori principali [360] .

Cu ocazia aniversării a 200 de ani de la primul prim-ministru al Canadei, pe lângă opera lui Gwin, mai multe studii biografice de volum mai mic, o colecție de discursuri ale lui MacDonald și o colecție de articole științifice ale diverșilor autori consacrate diferitelor aspecte ale sale. moștenire - „MacDonald la 200 de ani” ( ing.  Macdonald la 200 ) [346] . Atât în ​​această colecție, cât și în alte studii, criticile față de măsurile cabinetului său împotriva populației indigene din Canada, pe care unii cercetători o numesc genocid, au devenit mai frecvente. În 2018, Canadian Historical Association a decis să elimine numele lui MacDonald din titlul premiului său literar anual .

Ficțiune și cinema

MacDonald a fost prezentat ca personaj central în mai multe opere de ficțiune. Astfel, în secolul XXI, i-au fost dedicate romane de Roy McSkimming (McDonald), Richard Romer (Cruciada lui Sir John A. și Splendid Stupidity a lui Seward) și Roderick Benns (Legendele lacului de pe munte ) .

Figura lui Macdonald apare pe ecran într-o serie de lungmetraje și documentare. În John A.: The Birth of a Country, menționat mai sus, el este interpretat de Sean Doyle . Alți interpreti ai rolului lui Macdonald includ Robert Christie și William Hutt în serialele de televiziune din anii 1960 și, respectiv, 1970 [363] și Christopher Plummer (Riel, 1979) [364] .

Note

Comentarii

1. ↑ Dicționarul canadian de biografie relatează că afacerile lui Hugh s-au îmbunătățit în colonii, concasorul său de piatră din Glenore (județul Prince Edward) a rămas cel mai mare din comitat timp de un deceniu, iar în 1829 a fost ales judecător de pace din comitatul Midland [12]. ] . În același timp, biograful contemporan al lui John A. Macdonald, Richard Gwin, scrie că cele trei magazine pe care Hugh le-a deschis, mai întâi în Kingston, și apoi în satul Hay Bay (comitatul Lennox) din vestul orașului, au mers falimentar; Nici zdrobitorul de piatră nu a făcut profit, iar Hugh a obținut un loc de muncă, cu ajutorul unei rude, ca funcționar la Kingston Commercial Bank din districtul Midland [13] .
2. ↑ Pentru a face acest lucru, MacDonald a mers la șmecherie: proiectul de lege a fost depus și ratificat rapid chiar la sfârșitul sesiunii parlamentare, când mulți liberali și reformiști au plecat acasă [52] .
3. ↑ Potrivit lui P. Phoenix, MacDonald nu intenționa să se întoarcă în ziua de Crăciun 1857 de la Toronto la Kingston, dar a ascultat o presimțire alarmantă și a găsit-o pe Isabella pe moarte. El și-a petrecut ultimele trei zile din viața ei la patul ei .
4. ↑ Ca parte a acestui proiect, în 1866 a fost adoptată Legea instituțiilor orașului, care prevedea înființarea de case de muncă sau adăposturi pentru săraci în toate orașele mari [12] .
5. ↑ Observând că postul de gazdă al prim-miniștrilor tandem după „dubla amestecare” a trecut la Cartier, Martin sugerează că el, și nu Macdonald, a fost autorul acestei idei. Cu toate acestea, manevra lipsită de scrupule este dată istoric de vina primului ministru din Vestul Canadei [60]
6. ↑ R. Preece consideră că rezistența lui MacDonald la principiul „Rep by Pop” a fost de natură mai ideologică și a fost asociată cu dorința de a păstra egalitatea națională a părților franceze și engleze ale Canadei consacrate în constituție [62] .
7. ↑ Doi ani mai târziu, MacDonald a explicat acest acord cu teama că, altfel, liberalii ar câștiga alegerile și partidul său ar fi în opoziție „pentru următorii zece ani” [74] .
8. ↑ Biograful lui MacDonald Keith Johnson scrie că singurul, dintre toți participanții la Conferința de la Quebec, a avut erudiția necesară în toate domeniile în același timp - jurisprudență, economie politică, istorie și altele - pentru a formula principalele prevederi ale viitoarei constituții . 78] .
9. ↑ Noua Zeelandă a desființat provinciile în 1876 [80]
10. ↑ Câțiva lideri fenian din Canada au fost arestați după formarea Dominionului, când un terorist fenian l-a ucis pe Thomas D'arcy McGee [85] .
11. ↑ De fapt, puterile centrului și ale provinciilor au rămas aceleași, iar modificările au inclus scaune senatoriale suplimentare, subvenții sporite și un rol sporit al centrului în problema școlii minorităților [95] .
12. ↑ Respingerea numelui „Regatul Canadei” și numirea prințului ca șef oficial al noii entități au fost facilitate de rapoartele din Statele Unite, unde membrii Congresului au perceput astfel de idei ca pe o provocare împotriva republicii [97] .
13. ↑ Un număr de „Părinți ai Confederației” la 1 iulie 1867 au fost făcuți însoțitori ai Ordinului Băii. Printre aceștia, însă, nu s-a numărat și George Brown, precum și Cartier și Alexander Galt, care au considerat că un astfel de premiu nu reflectă suficient meritele lor. Dacă Cartier și Galt au refuzat ei înșiși premiul, atunci neincluderea lui Brown în listă ar putea fi explicată prin antipatia personală a lui MacDonald, pe ale cărui recomandări a fost întocmită lista [102] .
14. ↑ Urmând aceeași idee, MacDonald a încercat să atragă în cabinetul său nu numai conservatori, ci și figuri liberale cunoscute, în special, în 1869, numind un alt dintre foștii săi oponenți, Francis Hinks, ca ministru de finanțe [107] . Înainte de alegerea din 1872, el a promis că va adăuga un membru al Ordinului Orange în cabinet și, pe măsură ce se formau noi provincii, reprezentanți ai Manitoba , Columbia Britanică și Insula Prințului Eduard au fost adăugați la guvern în succesiune [108] .
15. ↑ Dintre liderii Statelor Unite, mulți erau susținători ai anexării coloniilor britanice. În special, președintele Andrew Johnson a vorbit în mod explicit despre necesitatea de a „achiziționa și include țările învecinate și insulare”. Ulysses Grant , care l-a succedat , a spus cabinetului său încă de la început că a considerat alăturarea Canadei cu Statele Unite ca una dintre principalele sarcini politice. Secretarul de stat al lui Grant, Hamilton Fish , a negociat cu partea britanică despre despăgubiri pentru acțiunile navelor private construite în șantierele navale britanice și a aflat de la aceștia că britanicii sunt gata să accepte anexarea Canadei de către Statele Unite ca compensație [117] . În același timp, liderii comunității mestizo din Țara lui Rupert, răspunzând de bunăvoie cadourilor și flirturilor din partea americană, le-au folosit în principal ca pârghie de presiune asupra Ottawa, neconsiderând serios aderarea la Statele Unite, ceea ce a însemnat, printre altele lucruri, abolirea sistemului școlar catolic și, în cele din urmă, pierderea identității etnice [118] .
16. ↑ La Ottawa, concesiunea americană de pescuit în apele canadiene, care nu a fost însoțită de restabilirea regimului de liber schimb, a fost considerată atunci un eșec diplomatic incontestabil [128] . Cu toate acestea, în 1877, o comisie specială tripartită care a determinat suma plății pentru utilizarea pescuitului canadian a acordat Canadei 5,5 milioane de dolari - o sumă atât de semnificativă încât americanii înșiși au refuzat să reînnoiască acordul [129] .
17. ↑ În 1880, Marea Britanie a transferat Arhipelagul Arctic , situat la nord de coasta continentală, în Canada. Cu doi ani mai devreme, MacDonald, în timp ce era încă în opoziție, a susținut activ anexarea arhipelagului la teritoriul Canadei, argumentând că, altfel, Statele Unite l-ar prelua [134] . Ceva mai târziu, perspectiva extinderii Canadei a apărut datorită aderării unor astfel de colonii britanice în Caraibe precum Jamaica și Barbados . Ea, însă, a fost primită fără entuziasm de MacDonald [135] .
18. ↑ Probleme de sănătate mai grave au revenit spre sfârșitul anilor 1870, când MacDonald avea peste 60 de ani. la ginerele James Williamson, prim-ministrul a menționat în mod regulat problemele hepatice . În 1881, un medic a bănuit chiar că are cancer , dar o vizită la un specialist în Anglia nu a confirmat aceste temeri [141] . Prim-ministrul în vârstă suferea de răceli frecvente, evoluând spre bronșită , gută și ulcere gastrice [142]
19. ^ În vara lui 1873, în apogeul scandalului din Pacific, Macdonald a fost invitată de Lady Dufferin să fie nașul fiicei ei nou-născute, Victoria May, cu însăși regina Victoria ca nașă .
20. ↑ Creighton scrie că numele a fost folosit pentru prima dată în propaganda electorală din 1872 [165] .
21. ↑ Tarifele la import au lovit cele mai sărace segmente ale populației, nevoite să cumpere mărfuri la un preț mai mare. Guvernul a insistat însă că prețurile mărfurilor de bază (cărbune, pâine, îmbrăcăminte) nu au fost afectate la fel de mult de tarife și că acestea sunt necesare pentru salvarea locurilor de muncă în Canada [177] .
22. ↑ Anterior, în 1870-1871, familia MacDonald închiriase deja acest conac de la proprietarul anterior, Thomas Reynolds [186] .
23. ↑ Omul de știință medical James Dashchuk subliniază că un factor important în dispariția zimbrilor l-au fost bolile pe care le-au contractat de la bovinele domestice care au apărut în preerii în acest moment [189] . În Canada, zimbrii au dispărut mai devreme decât în ​​Statele Unite: în 1879, vânătorii americani au dat foc preriilor de la sud de graniță pentru a preveni migrarea turmelor de bivoli către nord [190] .
24. ↑ Se observă că MacDonald, spre deosebire de camarazii săi de partid, a fost un susținător ferm al educației femeilor. În special, la insistențele sale, internatele indiene, la mijlocul anilor 1880, au început să accepte fete în condiții de egalitate cu băieții [197] .
25. ↑ Ged Martin oferă o altă explicație pentru intransigența lui MacDonald: execuția liderului revoltei, potrivit istoricului, a permis guvernului să salveze fața și să atenueze pe cât posibil pedeapsa celorlalți participanți, fără teama de a părea slab. [205] .
26. ↑ În special, guvernul Ontario a predominat în eliberarea licențelor pentru vânzarea de alcool și a drepturilor de utilizare publică a instalațiilor de irigare construite în mod privat [210] .
27. ↑ Chiar și această măsură li s-a părut multora dintre compatrioții primului ministru la acea vreme insuficientă în comparație cu interzicerea completă a imigrației din China, introdusă cu trei ani mai devreme în Statele Unite. Prin urmare, în 1903, guvernul lui Wilfried Laurier a majorat taxa de intrare deja la 500 USD [25] , iar în 1923 a fost introdusă o interdicție completă a intrării Chinei în Canada [215] .
28. ↑ Martin subliniază că existența economiilor personale într-un prim-ministru care avea mare nevoie de bani a fost surprinzătoare, dar nu există nicio dovadă că acești bani au fost cumva delapidați [233] .
29. ↑ Phoenix crede că MacDonald s-a îndrăgostit de Agnes la prima lor întâlnire din Toronto în 1856 și chiar și numirea lui Hewitt Bernard ca secretar a fost dictată de dorința de a se apropia de familia ei. Pe baza unor dovezi, ea ajunge la concluzia că John a cerut-o în căsătorie pe Agnes încă din 1860, dar a fost refuzată [251] .
30. ↑ Într-un articol despre politica de personal a lui Macdonald, Patrice Dutil, totuși, subliniază că încă de la începutul lucrării sale ministeriale, o parte semnificativă din aceasta a aparținut secretarilor personali, iar el le-a apreciat foarte mult calitățile de lucru [57] .
31. ↑ Biografii moderni notează că MacDonald nu a putut să bea alcool luni de zile și apoi să intre într-o abundență. Aparent, motivul defecțiunilor nu a fost dezamăgirea din cauza eșecurilor, ci stresul și oboseala în general, inclusiv în zilele de succes [286] [287] .
32. ↑ Proiectul de lege din 1885, care propunea acordarea dreptului de vot doar femeilor bogate, necăsătorite și văduve, este considerat de unii biografi tocmai din perspectiva conservatorismului social al lui MacDonald. Prim-ministrul, în special, a subliniat absurditatea situației în care slujitorii bărbați ai femeilor bogate, dar nu aceste femei însele, aveau dreptul de vot [299] .
33. ↑ În toți anii de mandat ai lui MacDonald, guvernul federal a anulat 4 decizii ale legiuitorilor din Quebec, 7 ale Ontario, 13 ale British Columbia și 18 ale Manitoba [303] .
34. ↑ Printre altele, Macdonald nu credea că „democrația nestăpânită” americană este capabilă să protejeze drepturile și interesele minorităților de dictatele majorității și a văzut puterile vaste ale președinților americani ca pe o formă de dictatură, spre deosebire de regulă. de drept în Marea Britanie [310] .
35. ↑ Din 1920, învățământul în aceste școli a devenit universal și obligatoriu, s-au compromis complet ca locuri de agresiune a copiilor, iar până la sfârșitul secolului XX au fost eliminate treptat [314] . Cu toate acestea, istoricul Desmond Morton notează că la început instituția lor a avut sprijinul unei majorități covârșitoare de canadieni creștini, iar viitoarele abuzuri ale personalului lor erau imposibil de prezis [315] .
36. ↑ Presa americană și britanică din mai 1885, cu doar câteva zile înainte de înfrângerea completă a rebeliunii din Teritoriile de Nord-Vest, a prezis că Canada se va confrunta cu mulți ani de războaie sângeroase cu triburile indiene [317] .
37. ↑ Savantul canadian Timothy Stanley subliniază că în ceea ce privește chinezii, MacDonald și-a exprimat opinii care păreau rasiste chiar și pentru mulți dintre politicienii săi contemporani. În special, în timp ce susținea privarea de drepturi a imigranților chinezi, el a subliniat posibilitatea ca, altfel, intrarea în masă a chinezii bogați în Columbia Britanică ar putea pune provincia sub controlul politic al purtătorilor unei culturi extraterestre [321] .
38. ↑ Creighton scrie că decizia de a-l include pe MacDonald în Consiliul Privat a fost luată încă din 1871, dar oficial a putut intra în vigoare doar odată cu introducerea personală a unui nou membru în consiliu. Prin urmare, inaugurarea a fost amânată mai întâi din cauza alegerilor din Canada, iar apoi din cauza scandalului din Pacific - politicienii britanici nu au vrut să dea impresia că susțin corupția în colonii [331] .
39. ↑ Ged Martin scrie că lipsa de atenție față de figuri istorice specifice (comparativ cu Statele Unite, Marea Britanie sau Irlanda) este caracteristică erudiției istorice canadiene în general, iar biografiile altor figuri canadiene sunt și mai puțin acoperite [356] .

Surse

1. ↑ Sir John Macdonald // Encyclopædia Britannica 
2. ↑ John Alexander Macdonald // Biblioteca Parlamentului
3. ↑ Lundy D. R. Rt. Hong. Sir John Alexander Macdonald // Peerage 
4. ↑ McDonald John Alexander // Marea Enciclopedie Sovietică : [în 30 de volume] / ed. A. M. Prokhorov - ed. a III-a. — M .: Enciclopedia sovietică , 1969.
5. ↑ MacDonald John Alexander  / Aggeeva I. A. // Lomonosov - Manizer. - M .  : Marea Enciclopedie Rusă, 2011. - S. 516-517. - ( Marea Enciclopedie Rusă  : [în 35 de volume]  / redactor-șef Yu. S. Osipov  ; 2004-2017, v. 18). - ISBN 978-5-85270-351-4 .
6. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 10-11.
7. ↑ Gwyn, 2007 , p. opt.
8. ↑ Gwyn, 2007 , p. optsprezece.
9. ↑ Martin, 2013 , p. optsprezece.
10. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, p. 7.
11. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 13, 17-20.
12. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 29 27 29 29 29 29 27 29 29 29 29  29 ) . - Universitatea din Toronto/Université Laval, 1990. - Vol. 12. Copie arhivată (link indisponibil) . Preluat la 9 ianuarie 2017. Arhivat din original la 9 iulie 2019. (nedefinit) 
13. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 27-29, 32, 35.
14. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 27-30.
15. ↑ Gwyn, 2007 , p. 31.
16. ↑ Martin, 2013 , pp. 21-23.
17. ↑ Gwyn, 2007 , p. 32.
18. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 34-35, 45-46.
19. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 24-25.
20. ↑ Phenix, 2006 , p. 19.
21. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 32-34.
22. ↑ Martin, 2013 , p. 26.
23. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, p. 37.
24. ↑ Gwyn, 2007 , p. 48.
25. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 Johnson JK (revizuit de Marshall T.). Sir John  A. Macdonald Enciclopedia canadiană (28 noiembrie 2017). Arhivat din original pe 7 iunie 2019.
26. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 50-54.
27. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 53-54.
28. ↑ Johnson, 1980 , pp. 199-200.
29. ↑ Gwyn, 2007 , p. 55.
30. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 60-61.
31. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 80-86.
32. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 118-119.
33. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 58-59.
34. ↑ Martin, 2013 , p. 38.
35. ↑ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 Bruce H. Macdonald, John Alexander // Dictionary of National Biography / Editat de Sidney Lee. L .: Smith , Elder & Co. — Vol. XXXV. MacCarwell - Maltby. - P. 43-46.
36. ↑ Martin, 2013 , p. 43.
37. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 61-62.
38. ↑ Gwyn, 2007 , p. 89.
39. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 109-110.
40. ↑ 1 2 3 Gwyn, 2007 , pp. 71-72.
41. ↑ Gwyn, 2007 , p. 73, 104.
42. ↑ Martin, 2013 , pp. 48-49.
43. ↑ Phenix, 2006 , pp. 89-94.
44. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 128-129.
45. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 149, 153-157.
46. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 158-160.
47. ↑ Martin, 2013 , p. 54.
48. ↑ 12 Gwyn , 2007 , p. 113.
49. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 175-176.
50. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 121-127.
51. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 132-133.
52. ↑ Gwyn, 2007 , p. 173.
53. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 153-154.
54. ↑ Martin, 2013 , pp. 66-68.
55. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 259-260.
56. ↑ Phenix, 2006 , p. 130.
57. ↑ 1 2 Dutil P. Macdonald, His "Ottawa Men", and the Consolidation of Prime Ministerial Power (1867-1873) // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 289. - ISBN 978-1- 4597-2459-4 .
58. ↑ Martin, 2013 , pp. 71-72.
59. ↑ Martin, 2013 , pp. 72-73.
60. ↑ Martin G. Understanding Macdonald: Reviewing a Biographical Project // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 417-418. — ISBN 978-1-4597-2459-4 .
61. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 229-230.
62. ↑ Preece, 1984 , pp. 467-468.
63. ↑ Phenix, 2006 , p. 150.
64. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 236-239.
65. ↑ Phenix, 2006 , p. 151.
66. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 186-189, 197-199.
67. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 246-250.
68. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 261-264.
69. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 268-269.
70. ↑ Phenix, 2006 , p. 153-156.
71. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 220-223.
72. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 273-279.
73. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 270-271.
74. ↑ Gwyn, 2007 , p. 291.
75. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 298-299.
76. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 300-302.
77. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 309-311.
78. ↑ Johnson, 1980 , p. 224.
79. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 330-331.
80. ↑ 12 Martin , 2013 , p. 88.
81. ↑ Heaman E.A. Macdonald și Fiscal Realpolitik // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 296-297. — ISBN 978-1-4597-2459-4 .
82. ↑ Gwyn, 2007 , p. 322.
83. ↑ Wilson D. A. Macdonald and the Fenians // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 107. - ISBN 978-1-4597-2459-4 .
84. ↑ Martin, 2013 , p. 95.
85. ↑ Wilson, 2014 , p. 108.
86. ↑ Gwyn, 2007 , p. 355.
87. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 370-371, 375, 382.
88. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, p. 437.
89. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 375-376.
90. ↑ Martin, 2013 , p. 94.
91. ↑ Martin, 2013 , pp. 96-98.
92. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 384-385.
93. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 388-391.
94. ↑ Martin, 2013 , pp. 98-101.
95. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 393-394.
96. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 393-397.
97. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, pp. 458-459.
98. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 414-415.
99. ↑ Gwyn, 2007 , p. 392.
100. ↑ 1 2 Gwyn, 2011 , p. 17.
101. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 424-429.
102. ↑ Gwyn, 2007 , p. 429.
103. ↑ Gwyn, 2007 , p. 439.
104. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 36-38, 49.
105. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 43-44.
106. ↑ 12 Martin , 2013 , p. 111.
107. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 41-42.
108. ↑ 12 Gwyn , 2011 , pp. 42-43.
109. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 42-44.
110. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 12.
111. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 50, 62-63.
112. ↑ Gwyn, 2011 , p. 75.
113. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 34-35.
114. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 72-73.
115. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 75-76.
116. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 87-88.
117. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 94-98.
118. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 120-121.
119. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 99-101.
120. ↑ Gwyn, 2011 , p. 111.
121. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 126-127.
122. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 114-116, 121-124.
123. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 63-64.
124. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 134-139, 149-150.
125. ↑ Martin, 2013 , p. 141.
126. ↑ 1 2 3 4 Sir John Alexander Macdonald - Primul prim-  ministru al Canadei . Library and Archives Canada (26 aprilie 2016). Arhivat din original pe 10 iulie 2019.
127. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 163-164, 171.
128. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 97-99.
129. ↑ Gwyn, 2011 , p. 171.
130. ↑ Gwyn, 2011 , p. 174.
131. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 83-85.
132. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 152-155.
133. ↑ Gwyn, 2011 , p. 231.
134. ↑ Apetitul lui Waiser W. Macdonald pentru extinderea canadiană: fel principal sau resturi? // Macdonald la 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 348-349. — ISBN 978-1-4597-2459-4 .
135. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 529-530.
136. ↑ Waite, 1975 , p. 95.
137. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 53-54.
138. ↑ Martin, 2013 , p. 124.
139. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 140-144.
140. ↑ Gwyn, 2011 , p. 300.
141. ↑ Martin, 2013 , p. 162.
142. ↑ Phenix, 2006 , pp. 265, 281.
143. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 178-179, 185.
144. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 179-180, 183-186.
145. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 199-201.
146. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 192-193.
147. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 205-206, 213.
148. ↑ Gwyn, 2011 , p. 201.
149. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 238-241.
150. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 165.
151. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 237-238.
152. ↑ Gwyn, 2011 , p. 220.
153. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 244-248.
154. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 174-176.
155. ↑ Martin, 2013 , p. 139.
156. ↑ Martin, 2013 , p. 140.
157. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 251-255.
158. ↑ Gwyn, 2011 , p. 256.
159. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 260-261.
160. ↑ Martin, 2013 , pp. 145-146.
161. ↑ Gwyn, 2011 , p. 262.
162. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 269, 273-274.
163. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 184-185, 208.
164. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 280-282.
165. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 120.
166. ↑ Phenix, 2006 , p. 242.
167. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 276-277.
168. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 289-290.
169. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 292-294, 296.
170. ↑ Waite, 1975 , pp. 128-131.
171. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 295-296, 299.
172. ↑ Gwyn, 2011 , p. 301.
173. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 299-300.
174. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 244.
175. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 306-309.
176. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 337.
177. ↑ Heaman, 2014 , pp. 211-213.
178. ↑ 1 2 Gwyn, 2011 , p. 312.
179. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 324-325.
180. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 281-282.
181. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 500-501.
182. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 333-339, 344.
183. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 330, 345-348.
184. ↑ Martin, 2013 , pp. 162-164.
185. ↑ Gwyn, 2011 , p. 352.
186. ↑ Phenix, 2006 , pp. 210, 216.
187. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 351-352.
188. ↑ Gwyn, 2011 , p. 383.
189. ↑ Plummer K. O istorie neliniștitoare a prerilor: o revizuire a filmului Clearing the Plains de James Daschuk  . Istorie activă (5 decembrie 2013). Arhivat din original pe 18 decembrie 2013.
190. ↑ Waite, 1975 , p. 158.
191. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 390-393.
192. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 370.
193. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 402-405.
194. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 415-419, 421-426.
195. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 419-420.
196. ↑ 12 Gwyn , 2011 , pp. 519-522.
197. ↑ Miller JR Macdonald ca ministru al afacerilor indiene: The Shaping of Canadian Indian Policy // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 327. - ISBN 978-1-4597-2459-4 .
198. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 393-395.
199. ↑ Gwyn, 2011 , p. 409.
200. ↑ Gwyn, 2011 , p. 412.
201. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 434-437.
202. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 443-444.
203. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 449-456.
204. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 462-467, 473.
205. ↑ Martin, 2013 , p. 171.
206. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 476-480.
207. ↑ Waite, 1975 , p. 162.
208. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 489-491.
209. ↑ Miller, 2014 , p. 331.
210. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 377-379.
211. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 373-380.
212. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 485-487.
213. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 499-503.
214. ↑ Gwyn, 2011 , p. 530.
215. ↑ Gwyn, 2011 , p. 533.
216. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 524-525.
217. ↑ Gwyn, 2011 , p. 511.
218. ↑ Martin, 2013 , pp. 179-180.
219. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 514-516.
220. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 534-536.
221. ↑ Waite, 1975 , p. 184.
222. ↑ Martin, 2013 , p. 177.
223. ↑ Gwyn, 2011 , p. 539.
224. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 547-552.
225. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 453-454, 496-498.
226. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 554-555, 560-562.
227. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 554-556.
228. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 570-571.
229. ↑ Phenix, 2006 , p. 287.
230. ↑ Waite, 1975 , pp. 208-211.
231. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 574-579.
232. ↑ Messamore BJ Macdonald and the Governors General: The Prime Minister's Use and Abuse of the Crown // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 274. - ISBN 978-1-4597-2459-4 .
233. ↑ 12 Martin , 2013 , p. 180.
234. ↑ A-historical look at John A. Macdonald, 2015 , Formidable, flawed man 'impossible to idealize', pp. 36-37.
235. ↑ Gwyn, 2007 , p. 76.
236. ↑ Phenix, 2006 , p. 59.
237. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 184-185.
238. ↑ Martin, 2013 , pp. 45, 67.
239. ↑ Gwyn, 2007 , p. 80.
240. ↑ Martin, 2013 , pp. 50-53.
241. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 186-187.
242. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 147-148.
243. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 269-271.
244. ↑ Gwyn, 2007 , p. 186.
245. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 304-305.
246. ↑ Gwyn, 2011 , p. 330.
247. ↑ Miller, 2014 , p. 323.
248. ↑ Gwyn, 2011 , p. 507.
249. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 585-586.
250. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 406-408.
251. ↑ Phenix, 2006 , p. 158-159, 164.
252. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 25-26.
253. ↑ Phenix, 2006 , pp. 178-179.
254. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 22-25.
255. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 17-18.
256. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 302-303.
257. ↑ Waite, 1975 , p. 58.
258. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 582-583.
259. ↑ Phenix, 2006 , pp. 200-201.
260. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 77-78.
261. ↑ Gwyn, 2011 , p. 302.
262. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 505-506.
263. ↑ Martin, 2013 , p. 144.
264. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 583-585.
265. ↑ 1 2 MacDermot, 1931 , p. 82.
266. ↑ Waite, 1975 , p. opt.
267. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 29-31.
268. ↑ 1 2 Gwyn, 2011 , p. opt.
269. ↑ Gwyn, 2011 , p. 314.
270. ↑ Martin, 2013 , pp. 157, 178.
271. ↑ Martin, 2013 , p. 25.
272. ↑ Johnson, 1980 , pp. 210-211.
273. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 204-205.
274. ↑ Waite, 1975 , pp. 8, 14.
275. ↑ Creighton, 1998 , The Young Politician, p. 179.
276. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 104-105.
277. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 9, 12.
278. ↑ 12 Johnson , 1980 , p. 201.
279. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 105-107, 146.
280. ↑ Gwyn, 2011 , p. 9.
281. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 50, 111.
282. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 148-149.
283. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 14-15.
284. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 38-41.
285. ↑ Gwyn, 2011 , p. 29.
286. ↑ Gwyn, 2007 , p. 268.
287. ↑ Martin, 2014 , pp. 425-428.
288. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 207-210.
289. ↑ Preece, 1984 , pp. 460-461.
290. ↑ Preece, 1984 , p. 467.
291. ↑ Ducharme M. Macdonald and the Concept of Liberty // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 141, 144. - ISBN 978-1-4597-2459-4 .
292. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 122-123.
293. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 34-35.
294. ↑ Martin, 2013 , p. 13.
295. ↑ Gwyn, 2011 , p. 22.
296. ↑ Gwyn, 2011 , p. 271.
297. ↑ Phenix, 2006 , p. 235.
298. ↑ Gwyn, 2011 , p. 31.
299. ↑ Grittner C. Macdonald and Women's Enfranchisement // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 36-38. — ISBN 978-1-4597-2459-4 .
300. ↑ Ducharme, 2014 , pp. 152-153.
301. ↑ Preece, 1984 , pp. 479-481.
302. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 44-45.
303. ↑ A-historical look at John A. Macdonald, 2015 , Succesul durabil al lui Macdonald în Quebec, p. 27.
304. ↑ Johnson, 1980 , p. 214, 219-220.
305. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 523.
306. ↑ Gwyn, 2011 , p. 35.
307. ↑ Waiser, 2014 , pp. 352-353.
308. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 316-317, 321-323.
309. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 333-334.
310. ↑ Ducharme, 2014 , pp. 157-158, 161.
311. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 257-260.
312. ↑ Smith D. B. Macdonald's Relationship with Aboriginal Peoples // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 64, 75. - ISBN 978-1-4597-2459-4 .
313. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 154-155.
314. ↑ Tashlykova A. L. Politica Canadei în domeniul educației popoarelor indigene  // Rusia și regiunea Asia-Pacific. - 2011. - Nr. 3 . - S. 62-68 .
     Trista pagină a istoriei . Lenta.ru (12 iunie 2008). Preluat la 3 ianuarie 2020. Arhivat din original la 11 aprilie 2021. (nedefinit)
315. ↑ A-historical look at John A. Macdonald, 2015 , John Alexander Macdonald: A man shaped by his age, p. 12.
316. ↑ Smith, 2014 , pp. 71, 76, 89.
317. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, p. 420.
318. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 418-420, 427-428.
319. ↑ Smith, 2014 , pp. 63-64.
320. ↑ Privire istorică asupra lui John A. Macdonald, 2015 , Recunoașterea eșecurilor patriarhului va ajuta Canada să se maturizeze ca națiune, p. 41.
321. ↑ Stanley TJ John A. Macdonald, „Chinezul” și formarea statului rasist în Canada  //  Journal of Critical Race Inquiry. - 2016. - Vol. 3, nr. 1 . - P. 19-20, 23. - doi : 10.24908/jcri.v3i1.5974 .
322. ↑ Gwyn, 2011 , pp. 529-531.
323. ↑ Waite, 1975 , pp. 22-23.
324. ↑ Martin, 2013 , pp. 26, 34.
325. ↑ Gwyn, 2007 , pp. 124-126.
326. ↑ Preece, 1984 , p. 469.
327. ↑ Gwyn R. Sir John A. Macdonald, cel mai mare PM dintre toate . Toronto Star (9 ianuarie 2015). Preluat la 25 ianuarie 2020. Arhivat din original la 18 decembrie 2019. (nedefinit)
328. ↑ Numărul 23273, pagina  3853 . The London Gazette (9 iulie 1867). Preluat la 14 septembrie 2020. Arhivat din original la 13 septembrie 2016.
329. ↑ Numărul 25416, pagina  5033 . The London Gazette (21 noiembrie 1884). Preluat la 14 septembrie 2020. Arhivat din original la 7 februarie 2020.
330. ↑ Numărul 24752, pagina 4963 . The London Gazette (15 august 1879). Preluat la 14 septembrie 2020. Arhivat din original la 12 iunie 2020. (nedefinit)
331. ↑ Creighton, 1998 , The Old Chieftain, pp. 271-272.
332. ↑ 12 Gwyn , 2007 , pp. 343.
333. ↑ Un tată al Confederației, susținător al Queen  's . Gazeta Reginei (7 ianuarie 2015). Arhivat din original pe 13 ianuarie 2015.
334. ↑ Beneficiarii diplomelor de onoare ale Universității din Toronto 1850-2016  . Universitatea din Toronto . Arhivat din original pe 21 august 2019.
335. ↑ Pelletier, 2010 , p. 34.
336. ↑ Pelletier, 2010 , pp. 98-99.
337. ↑ 1 2 3 Yun T. Unde se află Sir John A. Macdonald în Canada: o  hartă interactivă . MacLean's (19 august 2018). Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 23 septembrie 2019.
338. ↑ 1 2 Hawthorn T. Ridică un pahar pentru primul prim-ministru al  Canadei . The Globe and Mail (11 noiembrie 2011). Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 12 aprilie 2021.
339. ↑ Statuia primului prim-ministru al Canadei, demolată la Montreal . Deutsche Welle (30 august 2020). Preluat la 30 august 2020. Arhivat din original la 30 august 2020. (nedefinit)
340. ↑ Kingston va muta statuia lui Sir John A. Macdonald din City  Park . CBC (17 iunie 2021). Preluat la 17 iunie 2021. Arhivat din original la 17 iunie 2021.
341. ↑ Grupul de lucru declară că statuia lui Macdonald ar trebui  îndepărtată . County Live (21 octombrie 2020). Arhivat din original pe 9 iulie 2021.
342. ↑ Consiliul municipal Salloum A. Regina votează pentru îndepărtarea statuii lui John A. Macdonald din Victoria Park  . Regina Leader-Post (1 aprilie 2021). Consultat la 3 aprilie 2021. Arhivat din original pe 3 aprilie 2021.
343. ↑ Statuia lui Yarr K. Sir John A. Macdonald a fost îndepărtată rapid după decizia consiliului din Charlottetown  . CBC (1 iunie 2021). Arhivat din original pe 2 iunie 2021.
344. ↑ Gwyn, 2007 , p. 332-333.
345. ↑ Marche S. Old Macdonald  . Morsa (15 decembrie 2014). Arhivat din original pe 26 decembrie 2014.
346. ↑ 1 2 3 Dutil P. A -ți aminti de Sir John A. înseamnă a ne aminti cine  suntem . iPolitics (6 februarie 2015). Data accesului: 6 decembrie 2019. Arhivat din original pe 6 decembrie 2019.
347. ↑ Prima serie nota de 500 USD  . Muzeul Băncii Canadei . Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 23 septembrie 2019.
348. ↑ 1 2 Sanderson B. Moneda canadiană a evoluat în timp ce SUA sunt blocate în  anii 1700 . CBC (22 noiembrie 2018). Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 7 februarie 2019.
349. ↑ Alini E. Cât timp a durat până când un canadian a apărut efectiv pe bancnota de 10 dolari?  (engleză) . Știri globale (5 iunie 2017). Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 23 septembrie 2019.
350. ↑ Pelletier YY Sărbătorind sobru pe Sir  John . Societatea de istorie a Canadei (6 ianuarie 2015). Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 6 septembrie 2019.
351. ↑ Primul prim-ministru canadian onorat pe o nouă  ștampilă . Linn's Stamp News (19 ianuarie 2015). Preluat la 23 septembrie 2019. Arhivat din original la 23 septembrie 2019.
352. ↑ MacDermot, 1931 , p. 78.
353. ↑ MacDermot, 1931 , pp. 78-79.
354. ↑ Dutil P., & Hall R. A Macdonald for Our Times // Macdonald at 200. - Toronto: Dundurn, 2014. - P. 16-17. — ISBN 978-1-4597-2459-4 .
355. ↑ Pelletier, 2010 , pp. 142-146.
356. ↑ Martin, 2014 , p. 413.
357. ↑ McDowall D. The World of Our Fathers: Revisiting the Lifes and Times of Macdonald and McGee . The Underhill Review (toamna 2008). Consultat la 15 ianuarie 2019. Arhivat din original la 14 octombrie 2016. (nedefinit)
358. ↑ A-historical look at John A. Macdonald, 2015 , A biographer's flawed portrait shows hard truths about history, pp. 16-17.
359. ↑ McGoogan K. Nation Maker, de Richard Gwyn . The Globe and Mail (14 octombrie 2011). Preluat la 15 ianuarie 2019. Arhivat din original la 19 iunie 2018. (nedefinit)
360. ↑ Raportul Rick Mercer  de la CBC a obținut 3 premii Canadian Screen Awards . CBC (28 februarie 2013). Arhivat din original pe 28 februarie 2014.
361. ↑ Hamilton G. „A key player in Indigenous cultural genocide:” Istoricii șterg numele lui Sir John A. Macdonald din  premiul cărții . National Post (29 mai 2018). Arhivat din original pe 30 mai 2018.
362. ↑ David G. Shawn Ddoyle vorbește despre Unspeakable și unele regrete că a jucat primul prim-  ministru al Canadei . TV, nu? (15 ianuarie 2019). Preluat la 15 octombrie 2020. Arhivat din original la 8 noiembrie 2020.
363. ↑ Allan B. Seriale de televiziune CBC,  1952-1982 . Universitatea Queen . Preluat la 15 octombrie 2020. Arhivat din original la 1 octombrie 2020.
364. ↑ Casselman W. Moartea în doze mici — Riel, te-am spânzurat din nou, pe o frânghie de plictiseală  . Maclean's (23 aprilie 1979). Preluat la 15 octombrie 2020. Arhivat din original la 18 octombrie 2020.

Literatură

• Privire istorică asupra lui John A.  Macdonald . - Canadian Heritage, 2015. - (Canadian Issues).
• Bruce H. Macdonald, John Alexander // Dicționar de biografie națională / Editat de Sidney Lee. L .: Smith , Elder & Co. — Vol. XXXV. MacCarwell - Maltby. - P. 43-46.
• Creighton D. John A. Macdonald.  Tânărul politician, bătrânul șef . - Toronto: University of Toronto Press, 1998. - ISBN -0-8020-7164-3.
• Gwyn R. John A. Omul care ne  -a făcut . - Random House Canada, 2007. - ISBN 978-0-679-31475-2 .
• Gwyn R. Creatorul Națiunii.  Sir John A. Macdonald : Viața lui, vremurile noastre . - Toronto: Random House Canada, 2011. - ISBN 978-0-307-35645-1 .
• Johnson JK John A. Macdonald // Premierii pre-confederației: liderii guvernamentali din Ontario, 1841-1867  (engleză) / Editat de JMS Careless. - University of Toronto Press, 1980. - P. 197-245. - ISBN 0-8020-3363-6 .
• Johnson JK și Waite PB Macdonald, Sir John Alexander // Dicționar de biografie canadiană  (engleză) . - Universitatea din Toronto/Université Laval, 1990. - Vol. 12. Arhivat din original pe 9 iulie 2019.
• Macdonald la 200: Noi reflecții și moșteniri  / Editat de Patrice Dutil și Roger Hall. - Toronto: Dundurn, 2014. - ISBN 978-1-4597-2459-4 .
• MacDermot TWL John A. Macdonald - Biografiile și biografii lui  //  Raportul reuniunii anuale a Asociației Istorice Canadei. - 1931. - Vol. 10, nr. 1 . - P. 77-84. - doi : 10.7202/300094ar .
• Martin G. John A. Macdonald: Primul prim-  ministru al Canadei . - Toronto: Dundurn, 2013. - (Quest Biografii). — ISBN 978-1-4597-0651-4 .
• Pelletier YV Noua imagine a vechiului căpetenie: modelarea memoriei publice a lui Sir John A. Macdonald în Ontario și Quebec, 1891-1967  . - Kingston, ON: Universitatea Queen, 2010.
• Phenix P. Private Demons: The Tragic Personal Life of John A. Macdonald  (engleză) . - Toronto, ON: McClelland & Stewart, 2006. - ISBN 978-0-7710-7044-0 .
• Preece R. The Political Wisdom of Sir John A. MacDonald  (engleză)  // Canadian Journal of Political Science. - 1984. - Vol. 17, nr. 3 . - P. 459-486.
• Waite PB Macdonald: Viața și lumea lui  (engleză) . - McGraw-Hill Ryerson Limited, 1975. - ISBN 0-07-082301-4 .

MacDonald, John Alexander - Strămoși
John McDonald Hugh McDonald Jean McDonald [d] John Alexander Macdonald Helen Shaw [d] James Shaw

Foto, video și audio	TCDb
Site-uri tematice	Peerage
Dicționare și enciclopedii	mare danez Mare norvegian Rusă mare Brockhaus și Efron canadian canadian in jurul lumii universal lituanian Micul Brockhaus și Efron Britannica (online) Dicţionar de biografie naţională Baza de date cu nume notabile Biografie Oxford
Genealogie și necropole	Găsiți un mormânt WikiTree Am intarziat
În cataloagele bibliografice CiNii : DA11861717 GND : 118781006 ISNI : 0000 0000 8142 2352 J9U : 987007274135005171 LCCN : n50041960 NKC : jx20070209009 NLA : 35318514 NLP : A36102623 NTA : 120666227 NUKAT : n2012102573 SUDOC : 084364653 VcBA : 495/203007 VIAF : 62344756 WorldCat VIAF : 62344756

Prim-miniștrii Canadei

John Alexander Macdonald Alexander Mackenzie John Joseph Caldwell Abbott John Sparrow David Thompson Mackenzie Bowell Charles Tupper Wilfrid Laurier Robert Laird Borden [1] Arthur Meyen William Lyon Mackenzie King Richard Bedford Bennett Louis Saint Laurent John Diefenbaker Lester Pearson Pierre Elliot Trudeau Joe Clark John Turner Brian Mulroney Kim Campbell Jean Chrétien Paul Martin Stephen Harper Justin Trudeau ↑ Din noiembrie 1918 până în martie 1919, în timpul absenței lui Borden din Canada, William Thomas White a acționat ca prim-ministru.

Prim-miniștrii Canadei
Samuel Garrison William Draper Louis Hippolyte La Fontaine Dominic Daley William Draper (2) Henry Sherwood Louis-Hippolyte La Fontaine (2) Francis Hinks Allan McNab Etienne Pascal Tachet John A. McDonald George Brown Georges Etienne Cartier John S. McDonald Etienne-Pascal Tachet (2) Narcis-Fortunat Bello

Șefii Partidului Conservator din Canada și ai predecesorilor săi
Liberal conservator , conservator , unionist , NLC, guvern național (1867-1943)	John A. McDonald John Joseph Caldwell Abbott John Sparrow David Thompson Mackenzie Bowell Charles Tupper Robert Laird Borden Arthur Meyen Hugh Guthrie (interimar) Richard Bedford Bennet Robert James Manion Arthur Meyen
Progresist Conservator (1943-2003)	John Bracken George Drew John Diefenbaker Robert Stanfield Joe Clark Brian Mulroney Kim Campbell Jean Charest Joe Clark Peter McKay
Reformist (1987-2000), Uniunea Canadiană (2000-2003)	Preston Manning Ziua Stockwell Stephen Harper
conservator (din 2003)	Stephen Harper Rhona Ambrose (interimar) Andrew Shire Erin O'Toole

confederația canadiană
Conferințe majore	Charlottetown (1864) Quebec (1864) Londra (1866)
Părinții Confederației	Archibald Maro Galt Henry J. G. Gray (NB) J. G. Gray (OPE) Johnson Dickie Carter Cartier coburn Coles Campbell Langevin McGee McDougall J. A. McDonald E. A. McDonald McCully Mitchell Mowat Palmer papă Ritchie Steves taper Tasha Tilly Wilmot Whelan Fisher Haviland Howland Chandler Chape Shi
Fondatorii confederației	Amagoalik Anavak Balha negru Baldwin Bradley Goltein Gordon Douglas Ittinuar Curley Space Craig Kusugak pernă Lafontaine Liard Lambton J. S. McDonald Mackenzie Maxagak Malok Okalik tati Papa Riel Risho Robson J. G. Ross J. Salaberry Sifton A. G. Scott T. W. Scott Smallwood Stil A.-A. Tashé J.-Sh. Tashé Thibault A. J. J. M. Walsh Fitzpatrick Helmken
Oponenții Confederației	Bennet A.-E. Dorion J.-B.-E. Dorion Kashin Howe
Portalul „Canada” Proiectul „Canada”