Cetățenie

Versiunea stabilă a fost verificată pe 6 august 2022 . Există modificări neverificate în șabloane sau .

Cetățenia  este o legătură politică și juridică unidirecțională între o persoană și un monarh .

Știința dreptului rus se caracterizează prin împărțirea (care s-a dezvoltat ca urmare a particularităților limbii) a conceptelor de „ cetățenie ” și „cetățenie”. Cetățenia era anterior caracteristică majorității statelor cu o formă monarhică de guvernare. Dacă cetățenia este înțeleasă ca o legătură a unui individ cu monarhul (și, în consecință, instituțiile coroanei), atunci cetățenia este înțeleasă ca o legătură mai largă direct cu statul, și nu șeful acestuia.

În alte limbi, acești termeni pot fi indicați printr-un singur cuvânt. Deci, sub limba engleză „citizenship”, în funcție de context, atât cetățenia, cât și cetățenia pot fi înțelese, în timp ce termenii „citizen” – „citizen” și „subject” – „subject” se disting clar. În același timp, limbile străine pot avea o diviziune specifică a tipurilor de cetățenie, care este absentă în limba rusă: de exemplu, „cetățenia” engleză (în cele mai multe cazuri un concept mai restrâns) și „naționalitatea” (de obicei o mai largă). concept). În același timp, împărțirea conceptelor în largi și înguste nu este universală și poate fi explicată prin trăsăturile istorice și politice ale dezvoltării unei anumite țări (de exemplu, un cetățean al Marii Britanii (adică direct Regatul Unit). , posesiunile coroanei și teritoriile de peste mări) - „cetățean britanic”, în categoria „cetățeni britanici” include persoane fizice din categoria „cetățean britanic”, cetățeni ai statelor Commonwealth și supuși britanici; în același timp, se folosește termenul „cetățenie” pentru termenul larg de „cetățenie a Uniunii Europene”).

Etimologie

„Subiectul, cetățenia” rusă a fost împrumutat în secolul al XVII-lea din polonezul „poddany, poddanstwo”. La rândul său, cuvântul polonez este o hârtie de calc a latinului subditus, unde sub este „pod”, dit este „dan”, us este „y” [1] [2] [3] . Latinul subditus înseamnă literal „supus”. Cuvântul „subiect” avea sensul „supus stăpânului, stăpân”, schimbat în „subiect al statului”. Substantivul „cetățenie” s-a format din acesta cu sufixul -stv-o și însemna „aparținerea populației permanente a statului”, în sensul colocvial de „cetățenie” [4] . În rusă, este cunoscut sub numele de „poddanny”, ceea ce nu exclude originea sa proto-slavă [5] .

subiecti britanici

Subiecții britanici (subiecții britanici ) în conformitate cu Actul Citizenship 1981 recunosc anumite categorii de persoane care nu sunt nici cetățeni britanici , nici cetățeni ai Commonwealth-ului .

În țările vorbitoare de limbă engleză, se obișnuiește să se separe conceptele de „ cetățenie ” și „ naționalitate ”, adică pur și simplu cetățenie și cetățenie într-un sens mai larg. Din punct de vedere istoric, conceptul de „ cetățenie ” însemna o legătură cu o anumită zonă, iar „ naționalitate ” – în general cu statul. În prezent, pentru nevoile legislației britanice, cetățenii britanici în sens restrâns ( cetățenii britanici ) sunt recunoscuți ca persoane care au o legătură directă cu Regatul Unit, adică persoane care locuiesc în Regatul Unit, Insulele Channel și Insula Man , ca precum și teritoriile britanice de peste mări (până în 2002 populația lor era cetățeni ai teritoriilor britanice de peste mări, după această dată majoritatea dobândind statutul de cetățeni britanici, deși în unele cazuri s-a păstrat statutul de cetățeni ai teritoriilor britanice de peste mări, de exemplu, cetățeni ai bazei militare ale Teritoriului Britanic de peste mări Akrotiri și Dhekelia din Cipru ). Aceste categorii de persoane, indiferent dacă au locuit în UE în perioada 1973-2020 (direct în Marea Britanie înainte de Brexit , precum și pe teritoriul de peste mări al Gibraltarului ) sau în afara acestuia (Insulele Canalului, Insula Man, teritoriile britanice de peste mări, cu excepția Gibraltarului). ) erau cetățeni ai Uniunii Europene. În ceea ce privește cetățenii britanici în sens larg ( cetățeni britanici ), aceștia recunosc atât categoriile indicate de persoane (cetățeni britanici în sens restrâns), cât și cetățeni ai teritoriilor britanice de peste mări, precum și cetățeni ai statelor membre Commonwealth, cetățeni ai Irlandei , care se află în slujba organismelor publice , instituțiilor, organizațiilor Marii Britanii.

Cetățenia Imperiului Rus

În perioada Imperiului, dreptul intern dezvoltă în sfârșit o structură juridică a cetățeniei - un analog modern al instituției cetățeniei. În același timp, până în 1917, nu a existat un act unic în Rusia care să reglementeze relația de cetățenie și loialitate.

În condițiile unei monarhii absolute, cetățenia a acționat ca o condiție prealabilă pentru statutul individual de clasă (statul) al anumitor indivizi. În Imperiul Rus, de exemplu, în secolul al XVII -lea și începutul secolului al XVIII-lea , cetățenia a determinat componența persoanelor aflate sub autoritatea de stat a monarhului. În același timp, a fost o condiție prealabilă pentru legătura legală a anumitor grupuri ale populației cu statul prin stabilirea statutului subiecților ruși pe baza apartenenței la o moșie.

Personalitatea juridică a subiecților a fost determinată prin sfera drepturilor și obligațiilor. Subiecții ruși constituiau o societate clasificată după moșii (state) ca obiect de îngrijire al autorităților. În același timp, s-au distins subiecții ruși naturali , care includeau persoane aparținând uneia dintre moșiile stabilite de stat, precum și copiii născuți de supuși ruși (o persoană care descendea dintr-un subiect rus, în ciuda locului de naștere, era considerat subiect); străini - toate persoanele de origine non-rusă ( bașkiri , kirghizi , kalmucii , samoiezii , buriați , iakutii etc.), care trăiau în teritoriile de est și nord-est ale Rusiei, erau sub conducerea împăratului rus cu păstrarea tribalului. administrația și dreptul cutumiar și avea anumite privilegii (de la o serie de taxe, serviciul militar, anumite tipuri de pedepse penale etc.).

Într-o anumită măsură, sub autoritatea monarhului rus (în cetățenie) se aflau pe teritoriul Imperiului Rus și străinii, care, conform legislației patrimoniale, erau recunoscuți ca „toți supușii altor puteri care nu intrau în cetățenia Rusia." Poziția lor a fost reglementată de diferite ramuri ale dreptului intern și tratate internaționale. Străinii, în anumite condiții, puteau lua cetățenia rusă ( naturaliza ), iar fiind repartizați la una dintre moșii, primesc drepturile statutului de cetățean rus. Procedura de depunere a jurământului de credință față de monarh a fost importantă.

Legea rusă până în secolul al XVIII-lea nu conținea norme care să definească clar cine este cetățean rus și cine este străin.

Naturalizarea era necunoscută dreptului rus din acea epocă. Decretul din 1700 (fără lună și dată) identifica „botezul credinței creștine ortodoxe” cu „plecarea în numele Marelui Suveran în servilitatea veșnică”.

„Este destul de evident că, în asemenea condiții”, a subliniat V. M. Gessen , „dominarea principiului teritorial ( juris soli ) în Rusia moscovită în determinarea cetățeniei prin faptul nașterii este, în esența sa, imposibilă. Copiii născuți pe teritoriul statului Moscova din străini rămân străini atâta timp cât rămân neamuri. Locul nașterii nu contează.

Decretul lui Petru I din 1721 prevedea posibilitatea ca străinii să dobândească moșii și moșii nu ca urmare a botezului, ci prin depunerea unui jurământ de „cetățenie veșnică către suveranul rus ”. Pentru prima dată, jurământul de credință ca modalitate de naturalizare primește consolidare juridică în manifestul din 1721, care a cerut suedezilor capturați să intre în cetățenia rusă. Intrarea în cetăţenie trebuia să fie voluntară, iar solicitantul trebuia să arate „cu ce vrea sincer să se hrănească”. În textul jurământului nu exista nicio indicație directă a naturii eterne a cetățeniei. Cu toate acestea, deja decretul Senatului din 27 august 1747 „La promisiunea jurământului străinilor care doresc să depună un jurământ de credință veșnică față de Rusia” a introdus momentul eternității în textul jurământului: a fi un credincios, bun și ascultător. sclav și veșnic supus cu numele meu și nicăieri... nu plecați în străinătate și nu intrați într-un serviciu străin. Acest text a rămas neschimbat în decretele ulterioare: 8 martie 1762 și 6 iulie 1793. În conformitate cu decretele din 12 decembrie 1796 și 18 aprilie 1801, juratorul, fără a se numi sclav, a promis totuși „credincios, bun, ascultător și veșnic un subiect cu numele meu de familie să fie. Acest text a trecut în cele din urmă în Codul de legi .

Prin același decret, căsătoriile mixte au fost pentru prima dată recunoscute ca permise, de asemenea, sub rezerva intrării unui străin în cetățenia eternă a Rusiei. Această condiție a fost confirmată printr-un decret din 26 august 1833.

Istoria dreptului rus cunoaște un singur act care recunoaște o anumită influență asupra cetățeniei după naștere pe teritoriul Rusiei. Deci, potrivit art. 61 din Capitolul I din Regulamentul de conducere a Amiralității și a șantierului naval din 5 aprilie 1722 „Care dintre străini și copiii lor doresc să studieze în Amiraalitate de ce pricepere, trebuie mai întâi să depună jurământul fazalismului veșnic, altfel. nu ar trebui acceptate. Străinii sunt considerați cei care au venit din alte state și au intrat în serviciu. Și cei care s-au născut în Rusia și au acceptat serviciul, aceia, ca și rușii, trebuie să fie onorați. Acest text este reprodus integral de Regulamentul privind conducerea Amiralităților și Flotelor din 24 august 1765. Textul acestor documente indică faptul că nu nașterea în Rusia însăși, ci intrarea unui străin în serviciul public a presupus achiziționarea de limba rusă. cetățenie.

Ca modalitate de naturalizare, semnificația jurământului de credință în secolul al XIX-lea. s-a schimbat. „Odată cu încetarea activității coloniale a guvernului rus”, a subliniat V. M. Gessen, „conexiunea care exista în epoca anterioară între jurământul de credință și instituție este ruptă. De atunci, jurământul de credință a devenit pentru străini un mijloc de eliberare de acele restricții legale care le sunt stabilite în interesul populației indigene. În special, de la publicarea Manifestului la 1 ianuarie 1807, care interzice străinilor care nu au jurat credință să se alăture breslelor , naturalizarea, adică jurământul de credință, a devenit pentru străini singurul mijloc de a dobândi drepturi comerciale în Rusia. repartizat negustorilor breslei. Guvernul însuși consideră a deveni cetățean ca pe o formă specială de aderare la o breaslă; în actele legislative oficiale, „subiecţii străini ai străinilor” se numesc „străini care au jurat să se alăture breslelor”.

Legea din 27 mai 1807 a stabilit o procedură destul de complicată de depunere a jurământului. Potrivit acestei legi, străinii care doreau să se alăture breslelor, dacă se aflau în capitală, trebuiau să vină la Ministerul Comerțului și să depună un anunț de dorință de a intra în cetățenia veșnică. Ministerul, după ce a studiat informațiile despre comportamentul și ocupațiile străinilor, a înaintat Senatului o concluzie privind admiterea acestora la jurământ, care a fost depusă la Consiliul Provincial. În alte localităţi, atribuţiile menţionate ale Ministerului erau atribuite guvernanţilor, care erau obligaţi să-şi depună concluziile la Senat. Astfel, acceptarea în cetățenie prin legea din 1807 a fost pusă sub controlul Senatului guvernamental.

Legea din 6 februarie 1826 a simplificat semnificativ această procedură. De acum înainte, depunerea jurământului tuturor străinilor care doreau să se alăture breslelor, filistinismului sau atelierului se făcea din ordinul consiliilor provinciale după ce primiseră de la acestea informațiile necesare despre comportamentul lor. Mai mult, depunerea jurământului urma să fie efectuată în prezența unui reprezentant al Consiliilor Provinciale. Ulterior, guvernatorului i s-a dat dreptul de a permite străinilor să depună jurământul în poliție , în duma orașului sau într-un alt loc public din apropiere.

Acordarea dreptului de a primi străini în cetățenie guvernelor provinciale a însemnat că statul nu a considerat necesar să exercite conducerea și supravegherea centralizată a naturalizării străinilor. Practic, fiecare străin „neîntinat de instanță” avea dreptul să intre în cetățenia rusă.

Aceasta s-a datorat parțial faptului că, considerând naturalizarea ca modalitate de dobândire a anumitor drepturi, în principal de serviciu și comerciale, legislația de până în 1864 nu considera străinul naturalizat subiect valabil, același subiect ca subiect prin naștere. Ca urmare, a existat o diferență fundamentală și fundamentală între cetățenia dobândită prin naturalizare și cetățenia naturală: un străin naturalizat a rămas străin, deși unul privilegiat. Ca atare, el avea drepturi care i-au fost refuzate unui subiect natural și a fost privat de acele drepturi pe care le avea un subiect natural.

Egalizarea efectivă a străinilor naturalizați în drepturi cu subiecții naturali a fost realizată prin legea din 10 februarie 1864 „Cu privire la regulile privind acceptarea și abandonarea cetățeniei ruse de către străini”.

Legislația rusă a distins mai multe categorii de subiecți care se bucură de drepturi diferite: subiecți naturali, străini și nativi finlandezi . La rândul lor, subiecții naturali și nativii finlandezi au fost împărțiți în grupuri imobiliare .

Revoluțiile burgheze din secolele XVII-XVIII în Europa au servit drept imbold pentru răspândirea ideii privind drepturile și libertățile omului și cetățeanului . În binecunoscuta „Instrucțiune a comisiei de redactare a Noului Cod” a Ecaterinei a II- a, a fost proclamată egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii , dar chiar și atunci împărăteasa a stipulat că pentru aceasta este nevoie de „instituții bune”. Nu s-a vorbit de egalitatea de drepturi a supușilor, împărăteasa a considerat ca fiind firească existența diferitelor tipuri de oameni: „fermierii... cultivă pământul” și acesta este lotul lor „”. Orașele sunt locuite de un strat mijlociu de oameni angajați în meșteșuguri, comerț sau știință; iar nobilimea, în care oamenii sunt crescuți prin „virtute cu merit”, diferă de toate. Drepturile fiecărui fel de oameni erau, de asemenea, diferite. Statutul lor juridic se baza pe îndatoririle față de stat. Toate drepturile și privilegiile au fost date ca recompensă pentru serviciu și în funcție de beneficiile pe care le aduceau.

Pentru prima dată, drepturile și libertățile, indiferent de statutul unei persoane, au fost proclamate în constituția Regatului Poloniei din 1815 : inviolabilitatea persoanei , egalitatea tuturor claselor în fața legii , libertatea presei . Dar au acționat doar asupra unei mici părți a Imperiului Rus. Codul de legi al Imperiului Rus [6] (Vol. 9) sistematizează acte normative privind statutul subiecților.

Lupta legii s-a desfășurat multă vreme la nivel de idei, odată cu ea s-a dezvoltat treptat conceptul de cetățenie. Drepturile și libertățile comune tuturor subiecților statului au fost proclamate în Manifestul privind îmbunătățirea ordinii de stat din 1905 și consacrate în Legile fundamentale ale statului din 1906 . Atunci, în Rusia, conceptul drepturilor omului a început să se transforme de la clasă la civil.

Acest proces a fost întrerupt în octombrie 1917, când conceptul de loialitate dispare, dar conceptul și drepturile de cetățean capătă un caracter exclusiv de clasă, iar drepturile sunt acordate unei persoane de către stat, nu atât pentru o contribuție la dezvoltare. a statului, ci pentru loialitate faţă de autorităţi. Aceste prevederi au fost, de asemenea, consacrate în constituțiile sovietice . Deci art. 23 din Constituția RSFSR din 1918 [7] spunea: „ Conduită de interesele clasei muncitoare în ansamblu, RSFSR privează indivizii și anumite grupuri de drepturile pe care le folosesc în detrimentul intereselor revoluției socialiste. ." Cea mai mare valoare în stat au fost valorile revoluției socialiste. Actuala Constituție a Federației Ruse [8] proclamă drepturi și libertăți egale pentru toți cetățenii, care nu pot fi limitate în funcție de interesele statului.

Vezi și

Note

  1. Vasmer M. Dicționar etimologic al limbii ruse. - M . : Progres, 1987. - T. III. - S. 296.
  2. Shansky N. M. et al. Scurt dicționar etimologic al limbii ruse. - M . : Educaţie, 1975. - S. 347.
  3. Sviridova M. N.  Dicționar etimologic al limbii ruse moderne. - M. : Adelant, 2014. - S. 276.
  4. Tsyganenko G.P. Dicționar etimologic al limbii ruse. - K . : Radianska shkola, 1989. - S. 310-311.
  5. Shaposhnikov A. K. Dicționar etimologic al limbii ruse moderne. — M .: Flinta; Nauka, 2010. - T. 2. - S. 147.
  6. Codul de legi al Imperiului Rus \ Consultant Plus: Clasici ale dreptului rus . civil.consultant.ru. Preluat la 31 mai 2018. Arhivat din original la 31 iulie 2018.
  7. Constituția RSFSR 1918 . constitutie.garant.ru. Consultat la 31 mai 2018. Arhivat din original la 23 septembrie 2015.
  8. Constituția Federației Ruse . www.constitution.ru Consultat la 31 mai 2018. Arhivat din original la 3 ianuarie 2009.

Literatură