În lingvistică , inteligibilitatea reciprocă este relația dintre două limbi diferite, dar având trăsături comune ale limbilor (de exemplu, aparținând aceleiași familii de limbi ), ai căror vorbitori se pot înțelege între ei fără o pregătire prealabilă serioasă. Gradul de inteligibilitate reciprocă acționează uneori ca unul dintre criteriile de distincție între conceptele de limbă și dialect (vezi problema „limbă sau dialect” ).
Inteligibilitatea între limbi poate fi asimetrică, în cazul în care vorbitorii de limbă 1 înțeleg limba 2 mai bine decât vorbitorii de limbă 2 înțeleg limba 1 . Atunci când inteligibilitatea este relativ simetrică, este considerată reciprocă. Inteligibilitatea reciprocă există în grade diferite între limbi similare sau apropiate geografic, adesea în contextul unui continuum dialectal .
De multe ori este necesar să depuneți eforturi considerabile și să petreceți mult timp pentru a stăpâni o altă limbă decât cea maternă . Cu toate acestea, pentru multe limbi înrudite genetic, reciproc inteligibile, care sunt similare între ele în gramatică , vocabular , pronunție și alte aspecte, este tipic pentru realizarea relativ ușoară a înțelegerii între vorbitorii acestor limbi. Inteligibile reciproc, dar nu legate genetic, pot fi limbile creole sau limbile adiacente neînrudite din punct de vedere geografic.
Înțelegerea limbii poate fi diferită pentru diferite grupuri de populație, în funcție de vocabularul lor, de familiaritatea cu alte culturi și de subiectul discuției, de trăsăturile lor psiho - cognitive , de competența limbii materne (scris/oral) și de alți factori.
Adesea, două sau mai multe idiomuri care demonstrează o inteligibilitate reciprocă ridicată nu sunt de fapt considerate variante ale unei limbi, ci limbi separate, ceea ce se poate datora unor motive politice (de exemplu, moldovenească și română ). În schimb, variantele unei limbi pot să nu fie reciproc inteligibile din cauza diferențelor lexicale, gramaticale și de altă natură. În special, lombarda , liguria , venețiană și siciliana sunt considerate în mod tradițional dialecte ale limbii italiene , cu toate acestea, în realitate, comunicarea între monolingvii acestor dialecte poate fi foarte dificilă din cauza numeroaselor diferențe lexico-gramaticale și fonetice. Un model similar se observă printre dialectele chineze și germane care s-au dezvoltat izolat unul de celălalt sau nu au fost influențate semnificativ de dialectul central.