Grigulevici, Iosif Romualdovici

Grigulevici au sosit la Moscova cu câteva zile înainte de noul an, 1948. A fost nevoie de aproximativ șase luni să se aclimatizeze și să scrie rapoarte. Pe 28 aprilie 1948, Grigulevici au primit cetățenia sovietică și pașapoarte pe numele lor adevărat. Iosif și Laura, cărora li sa dat pașapoarte sovietice temporare în numele lui Vasily și Tatyana Abrikosov, au petrecut vara pe coasta Mării Negre din Caucaz [116] . La Moscova, li s-a oferit un apartament cu două camere într-o clădire nouă de pe Leningradsky Prospekt . Grigulevich a trecut printr-un curs individual de luni de muncă operaționale și a instruit el însuși studenții. Conform informațiilor furnizate de V. Chikov și M. Ross, în vara acelui an, Grigulevich a făcut o scurtă vizită la New York . Scopul principal era aducerea de echipamente pentru „punctul” Rudolf Abel , care urma să se stabilească ca rezident. După revenirea lui Grigulevici la 15 octombrie 1948, a solicitat admiterea în rîndurile PCUS (b) . Cererea a fost admisă: prin ordinul lui G. Malenkov, acesta a fost admis în lipsă ca membru candidat al partidului. În plus, în al nouălea număr al revistei „ Bolșevik ” din 1949, a fost publicată prima publicație științifică în limba rusă a lui Grigulevich (sub pseudonimul „I. Lavretsky”) - o recenzie a monografiei lui L. Zubok . În Literaturnaya Gazeta (nr. 55, 1949), I. Lavretsky a publicat o recenzie a lui T. Fielding The Newest Guide to Europe . Deoarece pașaportul costarican al lui Teodoro B. Castro expira, Grigulevich a fost aranjat pentru o scurtă călătorie de afaceri pe ruta Moscova  - Praga  - Zürich  - Berna  - Geneva  - Paris pentru a studia regimul de trecere a frontierei și a prelungi valabilitatea pașaportului. Documentele uruguayene ale Laurei Grigulevici erau valabile [117] [118] [119] [120] . La 16 mai 1949, a fost aprobat un plan pentru a transfera câțiva imigranți ilegali în Italia prin Danemarca, Belgia și Franța. Legenda principală a fost crearea reprezentanței Argentinei a companiei de import-export „Gagliardo” [121] .

Lucru în Italia și Iugoslavia. Mutarea în URSS (1949-1956)

Negustorul Teodoro B. Castro

După sosirea la Roma (oficial pentru mângâiere spirituală după moartea fiului lor), [122] Castro au stabilit relații cu reprezentanții diplomatici din Costa Rica și Uruguay. Consulul general dr. Antonio A. Facio Ulloa a arătat o dispoziție deosebită față de Grigulevici, care a devenit partener în compania „comăsanului său”. Consulul uruguayan Carlos Orive i-a ajutat pe Grigulevici să obțină un permis de ședere permanentă și l-a aranjat pe Teodoro Castro ca secretar. Grigulevich a trebuit să lucreze offline, întâlnirile convenite au fost aranjate numai cu rezidenții care lucrau în țările vecine. În vara anului 1950, la Paris , agentul „Max” a fost informat că a fost acceptat în rândurile PCUS (b) fără experiență de candidat. Un alt loc de întâlnire era Viena ; vizitele în aceste orașe erau ușor de citit. K. Orive l-a adus pe Grigulevich la un militar italian pensionar care avea experiență de lucru cu cafeaua etiopienă. De-a lungul timpului, compania a început să comercializeze cu succes mașini de cusut, anvelope și chiar conserve. O parte din venituri a fost trimisă la Concepción del Uruguay , unde Romuald Grigulevich și-a trăit zilele. La 20 august 1950, a murit de cancer [123] [124] [106] .

În octombrie 1950, la Roma a sosit o delegație din Costa Rica, ai cărei membri urmăreau în principal interese comerciale. Acesta a fost condus de fostul președinte Luis Otilio Ulate Blanco și a inclus și miniștri pensionari, ambasadorul Costa Rican în Franța și alții. Grigulevici nu a avut ocazia să-și coordoneze acțiunile cu Centrul și a luat contact pe cont propriu. Primul succes a fost organizarea unei audiențe de costaricani cu Papa Pius al XII-lea . Cunoașterea cu Don Ulate Blanco a durat aproximativ două luni, iar în cele din urmă, un politician influent a declarat că Teodoro Castro era ruda lui îndepărtată (nepotul strănepot al soțului mătușii mamei). Anterior, a făcut anchete în Italia, Brazilia și Uruguay, primind cele mai măgulitoare referințe. Drept urmare, fostul președinte și antreprenor a co-fondat o companie care vinde cafea din Costa Rica în Europa. Relativ rapid, cifra de afaceri s-a ridicat la 300-350 de saci pe lună, aducând până la 50.000 de dolari pe lot. În plus, Teodoro Castro a fondat „ Academia de San Andrés de Serravalle” la Roma , numită după patronul roman al Costa Ricanilor, Ducele Alberto di Serravalle, care a acordat diplome onorifice și premii politicienilor din Costa Rica. Consulul uruguayan l-a adus pe Grigulevich la Don Giulio Pacelli, nepotul Papei și șef al Gărzii Vaticanului , un bancher și om de afaceri influent. În același timp, a fost nunțiul Costa Rica. Acordul de probă cu Vaticanul a fost 150 de pungi de cafea. Mai departe, Teodoro Castro a început să caute deschiderea unei legături directe de-a lungul rutei Genova  - Puerto Limon , care trebuia să reducă pierderile în transportul fructelor; volumul tranzacției de probă a monopolului de banane nou creat s-a ridicat la 800 de tone [125] [126] [127] [128] [106] .

Diplomat Teodoro B. Castro

Ulate Blanco a fost atât de impresionat de abilitățile analitice ale lui Grigulevich, încât l-a însărcinat să-și planifice propria campanie electorală. A avut succes, așa că în 1951 Teodoro B. Castro a primit o ofertă de a ocupa postul de prim-secretar al Consulatului General al Costa Rica, deoarece misiunea diplomatică era foarte lipsită de bani. Pașaportul diplomatic nr. 2026 și documentele care îi confirmă autoritatea, le-a primit în iulie 1951 [129] . De asemenea, a fost numit delegat din Costa Rica la Conferința de comerț internațional italo-american de la Padova . Statutul diplomatic nu i-a permis lui Grigulevici să se angajeze în comerț, așa că s-a hotărât (cu acordul Centrului) să o trimită pe Laura la San Jose pentru a „pătrunde” ambasada de la Roma special pentru el. Vizita personală a lui T. Castro a fost considerată prematură pentru a nu atrage atenția CIA asupra persoanei sale. Dona Castro a trebuit să aleagă oficial imobile în „patria” soțului ei. Misiunea a fost un succes: în martie, a fost primită sub patronajul ministrului afacerilor externe Bustamante , care se întorsese recent de la Roma, și apoi primită de președintele Ulate Blanco. A fost înființat postul de ambasador și a fost eliberat un pașaport diplomatic, precum și au fost trimise coduri pentru efectuarea corespondenței secrete. Prezentarea acreditărilor sale președintelui Italiei a avut loc la 14 mai 1952. Acest act este considerat în numeroase publicații drept punctul culminant al realizărilor informațiilor sovietice (cu referiri la „ arhiva Mitrokhin ” și chiar la Yu. V. Andropov ) [130] [131] [132] [133] . Reședința și biroul ambasadorului erau situate pe strada Bruno Buozzi, casa numărul 105, în prestigiosul cartier Parioli ; în timp ce guvernul Costa Rica a putut să aloce doar 200 de dolari pe lună pentru cheltuieli de divertisment. Un succes major pentru ambasadorul Costa Rica a fost o binecuvântare papală pentru președintele Ulate Blanco, după ce a fost lovit de un biciclist [134] .

Ghidat de misiunea Centrului, Grigulevich a început să stabilească relații cu cercurile diplomatice americane, în special cu ambasadorul E. Bunker . Am reușit să mă împrietenesc cu un diplomat american pensionar, un fost ofițer de informații militare, care a raportat desfășurarea de arme nucleare avansate la o serie de baze din Europa și Asia. De asemenea, Grigulevich a putut obține evaluări comparative americane ale potențialului militar al SUA și al URSS. O mulțime de informații importante au fost date și de cercurile militare ale Italiei [135] . De-a lungul timpului, Grigulevici s-a dovedit a fi membru al Vaticanului și a participat în total la cincisprezece audiențe ale pontifului, inclusiv odată ce a fost onorat cu o întâlnire privată cu Pius al XII-lea. Trebuia să comenteze despre cea de-a 6-a sesiune a Adunării Generale a ONU de la Paris pe 9 noiembrie la Palais Chaillot , la care a participat în calitate de reprezentant al Costa Rica [136] . La această întâlnire, Teodoro Castro a fost prezentat secretarului de stat Acheson și ministrului britanic de externe Eden , precum și lui A. Ya. Vyshinsky , care probabil nu era conștient de adevăratul său statut. În cadrul sesiunii, delegația din Costa Rica a susținut cererea guvernului grec de a reveni în patria lor a copiilor evacuați în țările socialiste în timpul războiului civil . Nu a fost un secret pentru nimeni că Teodoro Castro [137] [138] a scris discursul pentru delegatul Jorge Martinez Moreno .

În februarie 1952, Teodoro Castro a fost delegat din Costa Rica la al IX-lea Congres al Industriei Agricole de la Roma, iar o lună mai târziu - la a XI-a sesiune a Comitetului Consultativ Internațional pentru Bumbac, desfășurată tot la Roma. Marele Maestru și Consiliul Suveran al Ordinului de Malta , într-o ședință din 21 noiembrie 1953, au aprobat admiterea lui Teodoro Castro la cavalerii ordinului, conferindu-i gradul de clasa a treia a Ordinului de Merit pro Merito Melitensi ca „un bun catolic, umbrit de noblețea de spirit altruistă”. Informațiile repetate în mod repetat în literatura rusă că Grigulevici îi datora premiul Papei este eronată [139] .

Cea mai gravă greșeală de calcul a lui Grigulevich - cercetaș și diplomat - a fost situația cu Teritoriul Liber Trieste , care se afla sub controlul forțelor anglo-americane și făcea obiectul pretențiilor atât ale Italiei, cât și ale Iugoslaviei. Secretarul general al Partidului Comunist de la Trieste era V. Vidali , care îi era bine cunoscut [140] . În 1953, Teodoro B. Castro a decis să înființeze un consulat al Costa Rica la Trieste, fără a-l coordona nici cu Centrul, nici cu Ministerul de Externe al țării „sa”. Totodată, a făcut o cerere de modificare a acordului comercial Italia – Costa Rica în legătură cu statutul Trieste [141] . Perspectivele erau luminoase: Trieste găzduia Expoziția Mondială a Cafelei, cu 60.000 de vizitatori la pavilionul din Costa Rica; s-a primit o invitație la o expoziție similară la Zagreb, care urma să fie deschisă în septembrie același an [142] . Acțiunile neconsiderate au provocat o reacție ascuțită din trei părți, inclusiv din partea Ministerului de Externe italian , unde Castro a fost citat și a cerut retragerea cererii autorităților de ocupație, ceea ce a fost făcut cu scuze [143] .

Operațiunea Vulture

După începutul conflictului sovieto-iugoslav în 1948, I. V. Stalin a autorizat personal o serie de operațiuni ale serviciilor speciale sovietice care vizau eliminarea fizică a lui I. Tito . În raportul său la cel de -al 20-lea Congres al PCUS , N. S. Hrușciov a caracterizat această situație ca o dovadă a pierderii de către Stalin a simțului realității. MGB a depus dosarele „Vulture” și „Nero”, cu toate acestea, implementarea efectivă a planurilor a fost complicată de munca eficientă a contrainformațiilor iugoslave, care a distrus agenții serviciilor speciale sovietice din țară. În perioada 1948-1953, au fost expuși 29 de agenți sovietici de rang înalt, inclusiv atașatul militar al Iugoslaviei la Moscova și personalul său. La sfârșitul toamnei anului 1952, ministrul Securității Statului S. Ignatiev i-a trimis lui Stalin un document scris de mână, care există într-un singur exemplar, care conține un proiect de tentativă de asasinare a mareșalului Tito. Cea mai bună opțiune pentru implementarea sa a fost implicarea agentului „Max” - adică I. Grigulevich, care a fost descris în document. Potrivit memoriilor lui P. A. Sudoplatov , la 20 februarie 1953, i s-a arătat acest document, care sugera ca agentul „Max” să obțină o audiență personală cu Tito , la care ar fi trebuit eliberată în mareșal o doză de bacterii ciumei pneumonice , suficient pentru a ucide pe toți cei prezenți în cameră . Agentul însuși a trebuit să fie vaccinat în prealabil cu ser anti-ciumă. O alternativă a fost opțiunea de a-l ucide pe Tito în timpul unei vizite la Londra sau în timpul unei vizite a mareșalului la o recepție diplomatică la Belgrad . Aceste planuri au fost elaborate de A. Korotkov , șeful Direcției a patra a Comitetului de informații , în care Grigulevich a servit din 1947. Sudoplatov a declarat că însuși Grigulevici a propus aceste opțiuni. Cu toate acestea, potrivit lui Yu. Paporov, potrivit lui Grigulevich, sarcina care a fost trimisă agentului de la Moscova a fost atât de absurdă și sincer sinucigașă, încât a început să-și ofere opțiunile, încercând să câștige timp. După moartea lui Stalin, sarcina a fost anulată [144] [145] [146] [147] .

Moartea liderului sovietic a provocat, de asemenea, un mare șoc în nordul italian pro-comunist: aproape toate fabricile și fabricile au fost închise la Milano, iar Confederația Italiană a Muncii a încercat să obțină doliu oficial din partea guvernului din întreaga țară, totuși. , fără niciun rezultat. O procesiune a avut loc la Roma, cerând întoarcerea Triestei în Italia. În primăvara anului 1953, Grigulevici a trebuit să rezolve mai multe probleme în același timp: șeful Ministerului unificat al Afacerilor Interne, Beria, a chemat un agent de informații la Moscova, via Viena, pentru consultări privind îmbunătățirea relațiilor dintre URSS și Iugoslavia. Teodoro Castro a trebuit să afle și prin canalele Vaticanului cum va reacționa Europa la ideea unificării Germaniei. La rândul său, ministrul de Externe Figueres , în timpul unei vizite la Roma, i-a instruit ambasadorului său să lanseze un program de atragere a 50.000 de emigranți italieni în următorii cinci ani pentru a dezvolta economia țării - cultivarea orezului și a lemnului [148] .

Ambasador în Iugoslavia și dispariție

La 22 iulie 1952, Teodoro B. Castro a fost numit ministru plenipotențiar al Costa Rica în Iugoslavia . În a doua jumătate a anului 1952, Grigulevich a vizitat de două ori Belgradul, a făcut contacte utile, inclusiv cu privire la afacerile sale italiene. Pavilionul cafelei din Costa Rica a fost vizitat de 50.000 de oameni pe zi (acolo au fost demonstrate și cacao și tutun), iar ziarul central Borba a publicat un interviu cu ambasadorul Castro [142] [149] . Prezentarea acreditărilor lui Tito a avut loc pe 25 aprilie 1953 la Palatul Alb din Belgrad, iar ceremonia nu a fost formală, iar Teodoro Castro a avut o mică discuție cu mareșalul Tito. Este dificil să restabiliți cursul și logica evenimentelor ulterioare. Sudoplatov credea că în mai 1953 Grigulevich se afla deja la Moscova, ceea ce este infirmat de corespondența diplomatică cu San Jose. Documentele publicate ne permit să concluzionam că, în noiembrie 1953, Teodoro Castro a reprezentat Costa Rica la sesiunea a VII-a a Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite ( FAO ). Guvernul Costa Rica a revocat oficial ministrul plenipotențiar la 16 ianuarie 1954, fără a primi o scrisoare de demisie. A fost doar o telegramă către Ministerul Afacerilor Externe din Costa Rica, trimisă de Grigulevici la 5 decembrie 1953; se spunea că starea de sănătate a soției sale impunea o plecare urgentă în Elveția. Potrivit lui N. Nikandrov, acest lucru a fost adevărat: Laura și Iosif au avut o fiică, iar nașterea a fost dificilă. Judecând după documentele Arhivelor Naționale din Costa Rica, soții Castro au părăsit Roma la 10 decembrie 1953 și au dispărut pentru totdeauna. Fiica nou-născută a fost numită în onoarea orașului Romanella (mai târziu redenumit Nadezhda - în onoarea bunicii ei). N. Nikandrov a menționat că plecarea urgentă a lui Grigulevich din Italia a fost efectuată la timp, deoarece persoana lui a devenit prea vizibilă pentru un ofițer ilegal de informații. În special, uimirea societății seculare din Roma a fost cauzată de faptul că ambasadorul Costa Rica, un prieten al Vaticanului și cavaler al Ordinului de Malta, nu și-a botezat fiica și nu existau imagini sacre în el. casa. De asemenea, părea ciudat că Castro a evitat mereu contactul cu ambasada sovietică și cu personalul acesteia, declarând că nu vrea să aibă nimic de-a face cu ei [150] [151] [152] . Au existat și „puncturi” minore: în primăvara anului 1953, Teodoro Castro a obținut o bursă de la Ministerul Agriculturii pentru a-l studia pe Cesar Valverde Vega la Roma , l-a întâlnit personal pe artist și a organizat o mare primire în cinstea lui într-o cameră costisitoare. restaurant. Într-un raport către superiorii săi, el a scris că costaricanii curăță portocalele într-un mod special, despre care Grigulevich însuși habar nu avea. Din fericire, supravegherea lui a trecut neobservată [153] .

Un pretext important pentru demisia lui Teodoro Castro din funcția de ambasador a fost frecvența sa cu noul președinte Figueres , care a numit un nou ambasador larg pentru Franța și Italia. Plecarea fusese pregătită încă din septembrie și aranjată în așa fel încât să nu pară o scăpare. În Costa Rica, dispariția ambasadorului împreună cu soția și fiica sa a fost uitată extrem de repede. În același timp, legăturile sale din spatele Cortinei de Fier și între comuniștii latino-americani și europeni erau un „ secret deschis ”, au existat zvonuri despre plecarea lui într-una dintre țările socialiste, dar nu s-au transformat într-un scandal [154] [155] [106] . Potrivit lui M. Ross, unul dintre motivele rechemarii lui Grigulevich la Moscova a fost dezvăluirea identității lui Ramon Mercader , care era încă în arest. Cam în același timp, serviciile de informații americane au descifrat mesaje radio din reședința din Mexico City în 1940 trimise la New York și Moscova, ceea ce ar putea duce la dezvăluirea identității lui „Arthur” - Grigulevich (ceea ce de fapt nu s-a întâmplat) [156] .

Feedback la Moscova. Demitere de la informații

În a doua jumătate a lunii decembrie 1953, familia Grigulevich a fost dusă la Viena , încă ocupată de forțele aliate , și apoi trimisă la Moscova, unde s-au stabilit într-un apartament de pe strada Peschanaya . Din proprietatea cu ei, aveau doar cărți, haine și ceva mobilier cumpărat la Viena, inclusiv o cadă pentru copii. În capitala URSS, după moartea lui Stalin și execuția lui Beria , a fost neliniștit, mai ales în serviciile speciale. Aparent, lui Grigulevici s-ar putea teme că vor încerca să scape de el ca martor nedorit. Noua conducere, sincer, nu a avut încredere în el, deși un audit efectuat în iulie 1954 a arătat că evacuarea Grigulevicilor din Roma nu a stârnit suspiciuni și nu a lăsat urme. În același timp, Iosif Romualdovici a fost transferat în rezerva ilegală de informații, i s-a returnat pașaportul sovietic și i s-a permis să-și folosească numele real; Laura Grigulevich, din cauza necunoașterii limbii ruse, a fost legendară ca emigrant spaniol. În viața de familie, comunicau și în spaniolă. După solicitări persistente, Grigulevici a fost recomandat la Școala Superioară de Partid din cadrul Comitetului Central al PCUS , pe care a absolvit-o cu succes în 1956. În același an, a fost concediat de la informațiile ilegale, unde a slujit 19 ani și 7 luni [157] [158] [159] . Potrivit lui Marjorie Ross, soția sa Laura Aguilar Araujo a lucrat mult timp ca traducător pentru KGB, iar încă din 1960 a participat la pregătirea materialelor de propagandă în limba spaniolă [160] .

Viața în URSS (1956-1988)

Adaptare

Trezindu-se fără muncă după ce a fost demis din agențiile de informații, familia Grigulevich a trăit la început din fondurile acumulate mai devreme (din 1950, salariul ofițerului de informații a fost creditat în contul de la banca de economii). Potrivit lui V. Cikov, întors în Italia, Grigulevici a simțit nevoia să-și exprime în scris cunoștințele despre afacerile latino-americane. A folosit pseudonimul „I. Lavretsky", ocazional - "I. Grieg „(care a devenit porecla lui de zi cu zi). Noaptea, Joseph Romuadovici a scris prima sa carte, Vaticanul. Religie, finanțe și politică”: Gospolitizdat a cerut depunerea manuscrisului în septembrie 1957. În iulie 1957, fostul ofițer de informații a început să primească o pensie personală prin KGB; experiența sa în informații ilegale (19 ani și 7 luni) a fost creditată la o rată preferențială - un an pentru doi. Susținerea tezei sale de doctorat în 1958 (pe baza unei monografii despre Vatican) și un ordin de publicare pentru o trilogie de studii despre America Latină au întărit poziția lui Grigulevici în cercurile academice ale Moscovei și i-au permis să facă bani buni. Apoi Grigulevich a fost trimis să lucreze ca vicepreședinte al Societății Uniune pentru Relații Culturale cu Țările Străine (conform unei alte versiuni, acest lucru s-a întâmplat după susținerea unei dizertații care a stârnit interesul în rândul A. I. Alekseev ). Munca unui funcționar nu corespundea deloc temperamentului și ambițiilor lui Grigulevici [161] [162] [163] [164] .

La sfârșitul anilor 1950, Grigulevich a vizitat de mai multe ori Lituania sovietică , a ridicat un monument pe mormântul mamei sale și a restabilit vechile legături de prietenie. Multe cărți ale lui Iosif Romualdovici au fost traduse în lituaniană . Grigulevici a comunicat, până la moartea colegului său, în 1961, cu fostul ofițer de informații și orientalist -turkologul Seraya Shapshal ( Institutul de Istorie și Drept al Academiei de Științe Lituaniene ), care timp de mulți ani a fost gaham  - șeful Karaite. comunitate [165] . În 1966, colecția Vilnius Underground. Memorii ale participanților la mișcarea revoluționară din regiunea Vilnius (1920-1939)”, care conținea și materialele lui Juozas Grigulyavichus [166] . Grigulevici a fost eliberat fără tragere de inimă în străinătate din cauza temerilor de identificare și decodificare în Europa de Vest și America Latină; călătoriile sale au fost forțate să se limiteze la Cuba sau „țări ale democrației populare” [167] . În special, la începutul anilor 1980, el nu a luat parte la Congresul Mondial de Pace de la Praga , deși se afla în oraș în acel moment, ceea ce a fost observat de delegații venezuelen și cubanezi [168] .

Cariera academică

În 1960, Grigulevich a fost angajat ca cercetător principal în sectorul Americi, Australia și Oceania al Institutului de Etnografie al Academiei de Științe a URSS . În aceeași perioadă, a fost implicat activ în proiectul de creare a unui Institut academic din America Latină , sperând să-l conducă. În 1961, institutul a fost înființat, dar din cauza poziției lui M. A. Suslov, lui Grigulevici nici măcar nu i s-a permis să lucreze în noua structură: conducerea de vârf se temea că participarea ofițerului de informații la lichidarea lui Troțki va „apari. ”. În 1969-1970, omul de știință a organizat și a condus sectorul pentru studiul etnologiei străine, după 1982 a fost numit sectorul de studii religioase și etnologie străină [169] . Din 1971, Grigulevici a predat cursuri în America Latină la MGIMO [170] . Potrivit memoriilor lui V. Kuzmishchev , Grigulevich a fost cel care i-a ajutat pe el și pe Yu. Knorozov „să străpungă” în seria „ Monumente literare ” o traducere din limba spaniolă veche a „Istoria statului incașilor” de Garcilaso de la Vega [171] . Între 1962-1967, Joaquin Gutierrez a locuit permanent la Moscova , iar Grigulevich a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi. Gutiérrez a reprezentat unul dintre ziarele chiliane; probabil, Iosif Romualdovici a fost unul dintre consultanții săi când a scris cărțile „Cronicile altei lumi” și „URSS așa cum este”, care nu sunt o apologie pentru realitatea sovietică [172] .

Timp de două decenii, I. R. Grigulevici a condus revista Științe sociale, care a fost publicată de redactorii străini ai Secției de Științe Sociale a Prezidiului Academiei de Științe a URSS organizată de el. În plus, de-a lungul anilor, a fost membru al comisiilor de redacție ale publicațiilor „ New and Contemporary History ”, „Buletin of World Culture”, „ Nature ”, revistei cubaneze „Modern Social Sciences”, a fost membru al unui numărul de consilii științifice și academice. De la sfârșitul anilor 1950, Grigulevich a fost membru al conducerii societăților sovietice de prietenie cu Cuba, Venezuela, Mexic, a fost unul dintre fondatorii și membru al consiliului de administrație al Asociației Sovietice de Prietenie și Cooperare cu Țările din America Latină. , membru al Comitetului Sovietic de Solidaritate cu Țările Asiei și Africii, membru al Comitetului Sovietic de protecție a lumii . A fost cunoscut și în țările din America Latină: a fost ales membru corespondent al Academiei Naționale de Istorie din Venezuela și membru corespondent al Institutului de Studii Mirandiste (în aceeași țară), precum și membru de onoare al Societății Scriitorilor. al Columbiei [173] .

În 1970, a fost inițiată o petiție pentru a-i acorda lui Iosif Romualdovici titlul de Erou al Uniunii Sovietice , dar acesta a rămas în dosarul său personal fără rezoluție; verbal se spunea că este „prematur” [174] . Cu toate acestea, în același an, I. R. Grigulevici a fost distins cu Ordinul Steag Roșu [175] . În 1973 i s-a conferit titlul onorific „ Om de știință onorat al RSFSR ” [176] , în 1975 a primit Ordinul Prietenia Popoarelor [175] , iar în 1983 - Steagul Roșu al Muncii [177] . Pe lângă premiile sovietice, Grigulevich a primit Ordinul Venezuelean Francisco de Miranda , gradul I (1974) [178] [179] , Medalia de Aur a Institutului Peruvian de Probleme Umane, mai multe ordine și medalii ale Cubei, inclusiv Argint Medalia Academiei de Științe din Cuba și medalia „XX ani de Moncada ” [180] [173] . La recomandarea lui Yu. V. Bromley, Grigulevich a candidat pentru titlul de membru corespondent al Academiei de Științe a URSS , cu toate acestea, nu a reușit să fie ales prima dată. A fost ales membru corespondent al departamentului de istorie în 1979 [181] [182] .

Moartea

La începutul anilor 1980, în policlinica KGB, Grigulevich s-a întâlnit cu N. Eitingon, care a căutat fără succes reabilitarea; s-a dovedit că nu aveau ce să vorbească [183] ​​​​. După 1985, starea de sănătate a lui I. R. Grigulevici s-a deteriorat foarte mult: a început să-și piardă orientarea în spațiu, uneori a căzut fără motiv. Din cauza lipsei de coordonare a mișcărilor, a devenit un reclus acasă, a fost nevoit să se plimbe prin camere cu o baghetă. În ultimele luni ale vieții sale, Joseph Romualdovici a fost aproape complet țintuit la pat. În cinstea aniversării a 70 de ani de la Revoluția din octombrie, a fost vizitat acasă de șeful adjunct al PGU al KGB-ului URSS [184] . La 2 iunie 1988, Iosif Grigulevici a murit în spital. Înmormântarea a fost organizată de institut, dar a trecut aproape neobservată. Potrivit reamintirii lui N. Nikandrov, singurul necrolog sincer a fost apoi citit în timpul difuzării Radio Moscova în America Latină; a fost scrisă de jurnalistul și scriitorul chilian José Miguel Varas [185] [186] . Cadavrul a fost incinerat, iar urna cu cenușa lui Grigulevici a fost plasată în columbarium nr. 40 la Cimitirul Donskoy din Moscova, iar colegii săi cercetași, R. Abel și K. Molody , s-au calmat la acest cimitir . Văduva sa Laura Aguilar Araujo (Laura Hoakinovna Grigulevich) a locuit la Moscova până în 1997, cenușa ei a fost pusă în columbariumul cimitirului Donskoy lângă nișa soțului ei [187] [188] [189] .

Iosif Grigulevich este un savant hispanic și cercetător al religiei

Evoluția creativității științifice și populare I. Grigulevich

Iosif Romualdovici Grigulevici după 1957 și înainte de moartea sa a publicat peste 30 de studii monografice și cărți de știință populară, precum și peste 300 de articole în diverse periodice sub nume propriu și sub pseudonimele I. R. Lavretsky și I. R. Grigulevich-Lavretsky [ 190] [191] . Potrivit memoriilor lui S. Ya. Kozlov:

A scris ușor și rapid atât pentru că era o persoană înzestrată, cât și pentru că cunoștea subiectul operei sale științifice și literare nu numai din cărți și documente. În multe privințe, s-a bazat pe cea mai bogată experiență din propria viață, inclusiv pe participarea directă la ceea ce a scris, pe comunicarea directă cu cei despre care a scris (sau cu cei care îi cunoșteau bine pe eroii cărților și eseurilor sale). Ceea ce stătea în rânduri pe hârtie, înainte de a trăi în capul lui, a fost spus în conversații, formulate în dispute de masă și în discuții științifice stricte [192] .

Unul dintre primele articole ale lui Grigulevici a fost publicat în 1956 în revista Questions of History ca un studiu colectiv semnat de specialiștii autorizați V. Ermolaev, M. Alperovich , S. Semyonov [193] . Articolul este recunoscut ca o piatră de hotar pentru studiile sovietice din America Latină, deoarece a evaluat critic opiniile lui Marx cu privire la rolul și locul lui Simon Bolivar în lupta anticolonială [194] . Începând cu anii 1950, una dintre temele constante ale operei lui I. R. Grigulevici a fost istoria papalității și evoluția Bisericii Catolice ca atare. El a combinat cu succes prezentarea atât din pozițiile ateismului și materialismului istoric , cât și luând în considerare experiența străină non-marxistă [195] . În primele sale lucrări - Vaticanul (1957), Umbra Vaticanului asupra Americii Latine (1961), Cardinalii merg în iad (1961), Colonialistii pleacă - Misionarii rămân (1963) - Grigulevici a considerat reacțiile catolicilor. Biserica la evenimente într-o lume în schimbare rapidă, inclusiv creșterea activității politice și sociale a mase largi de oameni din diferite țări. În 1970 a publicat un studiu special despre istoria Inchiziției , care a introdus pentru prima dată multe surse despre coloniile spaniole și portugheze din Lumea Nouă. Această carte a devenit cea mai tradusă lucrare a lui Grigulevici, fiind lansată în spaniolă, germană, cehă, maghiară și japoneză. După 1976, cartea a fost retipărită în mod repetat în URSS și Rusia. La începutul anilor 1970 și 1980, cartea Papacy. Secolul XX”. Într-o carte despre papalitate, pentru prima dată, a fost prezentată o versiune despre asasinarea Papei Ioan Paul I (al cărui pontificat a durat doar 33 de zile) ca urmare a unei conspirații a cercurilor clericale conservatoare cu participarea directă a Curiei . . De la problemele generale ale adaptării doctrinei catolice în secolul al XX-lea, Grigulevici a trecut la probleme mai specifice ale răspândirii catolicismului în America Latină, consacrând o trilogie acestor probleme. A fost publicată prima parte, cea finală în cronologie: „Biserica „răzvrătită” din America Latină” ​​(1972). În ultima parte a trilogiei - „Biserica și oligarhia în America Latină, 1810-1959” (1981) - autorul a examinat dezvoltarea Bisericii Catolice în Argentina, Brazilia, Cuba, Mexic și Chile. O temă importantă a monografiei a fost demonstrarea rolului mare al bisericii în formarea și dezvoltarea acestor state [196] [197] [198] .

Lucrarea lui I. Grigulevici „Revoluția culturală în Cuba” (1965) a fost susținută de acesta ca teză de doctorat. Materialul obținut „în teren” a făcut posibilă caracterizarea cuprinzătoare a diferitelor aspecte ale culturii din Cuba înainte de revoluția din 1959 , precum și prezentarea proceselor care s-au desfășurat în următorii cinci ani. Acestea au inclus o campanie de eliminare a analfabetismului, reformele școlare și universitare, pregătirea pentru economia națională, știință, tehnologie, formarea unei noi inteligențe, separarea bisericii de stat și a școlii de biserică, eliminarea discriminării rasiale împotriva „non- albi" grupuri ale populaţiei. În consecință, biografiile publicate în seria ZhZL au fost dedicate în principal eroilor luptei pentru independența țărilor din America Latină: Simon Bolivar (1958, o serie de reeditări); „ Vila Pancho ” (1962); „ Miranda ” (1965); „ Juarez ” (1969); „ Ernesto Che Guevara ” (1972, o serie de reeditări); „ Salvador Allende ” (1974, reeditare 1975); „ William E. Foster ” (1975); precum și Francisco de Miranda alăturat și Lupta pentru Independența Americii Spaniole (1976); „Siqueiros” (1980, în seria „Viața în artă”). Autorul a cunoscut personal trei eroi ai cărților sale: David Siqueiros , Che Guevara și Salvador Allende . Cartea despre Francisco de Miranda , publicată în Venezuela, a fost recomandată ca manual pentru școli [199] [200] [201] .

Grigulevici și ideologia sovietică

Recenzii sovietici au remarcat că toate lucrările lui Grigulevici se caracterizează printr-o cunoaștere aprofundată a surselor disponibile și a literaturii analitice în diferite limbi, precum și prin capacitatea de a dezvălui relația dintre fenomenele moderne și rădăcinile lor istorice [202] [203] . Mai târziu , M. L. Chumakova , care l-a cunoscut personal pe Grigulevici, a afirmat că „publicațiile sale erau foarte departe de analiza științifică, reprezentând o compilație de lucrări ale cercetătorilor străini, dar conțineau o încărcătură ideologică corespunzătoare cerințelor momentului” [204] . Singura biografie a lui Grigulevich a lui David Siqueiros, scrisă de Grigulevich, este numită și un exemplu de distorsiune ideologică. În special, lucrând în anii 1970, când, la sugestia conducerii sovietice de vârf, Siqueiros a fost declarat unul dintre cei mai mari maeștri mexicani ai picturii, Iosif Romualdovici a fost nevoit să creeze o imagine „progresistă” impecabilă, ocolind conflictele ascuțite ale sale. erou și Partidul Comunist Mexican . Din această cauză, atât metoda creativă, cât și conturul lucrării artistului au fost distorsionate. Grigulevich a fost forțat să ignore lucrările artistului experimental, care exprimau o viziune diferită asupra revoluției mexicane și a artei socialiste decât în ​​URSS . Nu a fost vorba doar de muralism , ci și de lucrări grafice publicate în publicațiile comuniste din America de Nord și de Sud. Grigulevich nu a menționat deloc munca lui Jackson Pollock în atelierul experimental de la Siqueiros din New York. De asemenea, istoricul a tăcut opera lui Siqueiros, comandată de Vatican, simplificând semnificativ viziunea asupra lumii și atitudinea artistului și atitudinea sa față de religie [205] . Potrivit memoriilor lui Y. Paporov , Grigulevich, predând o altă carte în dar, a declarat literal: „... Eu scriu aceleași căhaturi pe care le fac toți ceilalți. Dar o scriu mult mai mult decât orice altceva. Și de aceea primesc mai mulți bani decât toate celelalte la un loc” [206] . Aproape toți autorii care au scris despre Grigulevici au remarcat că ar putea critica aspru realitatea sovietică din jurul său, dar nu a acceptat nicio disidență și, probabil, nu a fost dezamăgit de idealurile comuniste în care era înrădăcinat din tinerețe. Fiica sa [204] [207] a mărturisit și ea despre devotamentul său față de ideea comunistă .

Grigulevici despre rolul catolicismului în dezvoltarea politică a Americii Latine în anii 1960-1980

Sovietologul american Ilya Prizel ( Ilya Prizel ) în disertația sa a atras atenția asupra lucrării actuale de științe politice a lui Grigulevich („ doyenul sovietic al studiului bisericii din America Latină”). În 1964, a publicat un articol în Science and Religion despre înfrângerea lui S. Allende la alegerile din Chile , în care acuza biserica că împiedică o alianță între comuniști și socialiști [208] . În viitor, Grigulevici a considerat poziția reformistă a bisericii periculoasă pentru interesele mișcărilor comuniste din America Latină, deși a aprobat plecarea ierarhilor catolici de la sprijinirea latifundiștilor și a intereselor puterilor imperialiste [209] . Într-un articol din 1968, Grigulevici a sugerat că originile reformismului catolic au avut rădăcini în înfrângerea lui Batista în Cuba, care a condus biserica de la „negativ” la „ anticomunism pozitiv ”, făcând catolicismul mai degrabă un dușman al stângii decât un potențial. aliat. Era foarte precaut cu tot felul de „renovationisti”, desi era de acord cu iezuitii chilieni din anii 1960, care pledeaza pentru transformari evolutive pasnice. În același timp, I. Grigulevici credea că presiunea socială în toate țările Americii Latine este atât de mare încât nu lasă timp regimurilor conducătoare pentru o transformare treptată. După 1967, biserica chiliană a început decisiv să treacă pe poziții radicale, identificând interesele turmei sale cu mișcarea revoluționară din lumea a treia în general [210] . Comentând alegerile din Chile din 1970 , Grigulevici a remarcat că, deși biserica a avut o atitudine negativă față de S. Allende pentru o lungă perioadă de timp, în cele din urmă a fost de partea lui, deoarece popularitatea în rândul maselor este mult mai importantă decât anticomunismul. Mai mult, spre deosebire de situația din 1964, biserica chiliană nu avea o alternativă reală sub forma creștin-democraților [211] .

I. Prizel a considerat monografia „Biserica „răzvrătită” din America Latină” ca fiind „chintesența” înțelegerii sovietice a catolicismului latino-american după Conciliul Vatican II [211] . Potrivit lui I. Grigulevich, participarea bisericii la treburile publice ale continentului este ireversibilă, deoarece sloganurile revoluției sociale au devenit comune atât în ​​rândul forțelor progresiste, cât și al politicienilor conservatori. Există și elemente cu adevărat progresiste în interiorul bisericii, dar în ansamblu ierarhii catolici au preferat calea reformismului, care ar trebui să împiedice orice transformare reală a relațiilor sociale din regiune. Grigulevici a remarcat că, deși principala declarație a Conciliului Vatican II urmărea blocarea ideilor „totalitare”, adevăratul ei scop a fost acela de a împiedica comuniștii să câștige puterea. Grigulevici a fost de acord că Ordinul Iezuit a ocupat o poziție mai deschisă și mai radicală printre alte structuri ale Bisericii Catolice (din moment ce era subordonat direct papei și nu episcopațiilor locale), dar nu putea ignora apelurile ordinelor pentru o „revoluție de sus”, inclusiv din afara SUA. Președintele Kennedy a pledat și pentru Vatican ca „un antidot împotriva marxismului”. Apelul iezuiților la „legalitate”, în esență, vizează păstrarea ordinii și elitelor de putere existente. Limitele sprijinului catolic pentru forțele progresiste sunt, de asemenea, binecunoscute: când s-a descoperit că misionarii americani îi susțin pe rebelii din Guatemala , Curia a ordonat imediat oprirea tuturor activităților în această direcție. Concluziile lui Grigulevici au fost pesimiste: în sens profund, biserica a fost ostilă revoluției și a refuzat chiar și progresismul moderat de la începutul anilor ’60 [212] .

După căderea regimului Allende , s-a dovedit că biserica și-a păstrat „onoarea corporativă” în condițiile unei dictaturi militare , chiar și sub amenințarea celei mai puternice represiuni. Mai mult, Biserica Catolică a rămas până la urmă de partea lui Allende, a încercat să joace rolul de mediator și coordonator al unității naționale și a condus și opoziția anti-Pinochet, lucru consemnat în articolul lui Grigulevici despre fascistul . lovitură de stat în Chile în revista Questions of Scientific Atheism [213 ] . Pesimismul politic anti-catolic al lui Grigulevici după alegerea lui Ioan Paul al II-lea ca pontif s-a dovedit a fi în mare măsură zdruncinat: biserica s-a mutat vizibil spre stânga, în ciuda conservatorismului papei. Cu toate acestea, într-unul dintre articolele sale din 1980, Grigulevici a subliniat că catolicismul nu va putea juca același rol progresist în America Latină ca și islamul în revoluția iraniană [214] . În 1984, Grigulevich a publicat cartea „Drumurile lui Sandino ”, în care a analizat poziția Bisericii Catolice în Revoluția din Nicaragua . Având în vedere procesele de interacțiune dintre Vaticanul oficial și „biserica poporului”, Grigulevici și-a repetat concluziile anterioare despre lipsa șanselor ca biserica să devină un factor conducător în procesul de schimbare în America Latină [215] . Anterior, în 1982, a fost publicată o colecție de documente, traduse pentru prima dată în limba rusă: Moștenirea ideologică a lui Sandino [216] .

Etnografie și religii

I. R. Grigulevici s-a confruntat cu problemele etnografiei după ce a intrat în personalul Institutului de Etnografie al Academiei de Științe a URSS, unde a ocupat succesiv funcțiile de adjunct al șefului sectorului popoarelor din America, șef al sectorului de etnologie străină ( după 1982, sectorul de studii religioase și etnologie străină). Fără a fi angajat în etnografie ca atare (deși rapoartele sale de informații din anii 1940 sunt apropiate de această știință), Grigulevich a publicat o serie de colecții și monografii ale autorului. Printre acestea: „Cercetarea etnografică în străinătate. Eseuri critice (1973); „Concepte de etnografie străină. Studii critice” (1976); Etnografie în străinătate. Eseuri istoriografice” (1979); „Moduri de dezvoltare a etnologiei străine” (1983); „Știința etnografică în țările africane” (1988) [217] . Din 1971, se publică anual „Rasele și popoarele”; I. R. Grigulevici a fost redactorul executiv al primelor sale șaptesprezece numere. Din 1982, Iosif Romualdovici a fondat și editat primele numere ale anuarului „Religiile lumii”, și a fondat, de asemenea, seria de 10 volume „Religia în secolul XX”. În plus, în 1983, I. R. Grigulevici a publicat un studiu separat al sectelor totalitare și al noilor religii  – „Profeții „noului adevăr”” [176] . Pentru prima dată , într-o carte despre „biserica răzvrătită” au apărut povești despre religii și secte sincretice , în special afro-creștine , frecvente în Brazilia și Caraibe [218] . A existat și o carte separată din 1967, Gods in the Tropics: The Religious Cults of the Antilles .

Potrivit recenziei lui A. A. Belik, principalul conținut al monografiei „Profeții „Noului Adevăr”” a fost studiul „exploziei sectare” și, în general, interesul crescând pentru religie în Occidentul modern. Autorul, pe de o parte, a considerat religia ca o formă de „influență iluzorio-compensatorie asupra realității”, și a explicat interesul pentru secte ca fiind imposibilitatea religiilor tradiționale de a satisface nevoile spirituale ale societății burgheze moderne. În același timp, I. Grigulevich a remarcat că învățăturile spirituale netradiționale sunt o afacere foarte profitabilă, care este atât o „plată pentru ideologie”, cât și o formă de participare a organizațiilor religioase la capitalul mare (citând atât Hare Krishnas , cât și Reverendul Moon ca un exemplu ) [220] . Noutatea acestei cărți a fost remarcată și pentru însuși I. R. Grigulevici, care anterior atinsese puțin pe problemele noilor mișcări religioase [221] .

La începutul anilor 1980, I. R. Grigulevich s-a alăturat dezbaterii dintre Yu. V. Bromley și L. N. Gumilyov despre teoria pasională a etnogenezei . În martie 1982, în revista „Priroda” a fost publicat un articol polemic , la care, pe lângă Grigulevici și I. Kryvelev , a participat și filozoful B. Kedrov [222] . Motivul a fost publicarea de către biologul Y. Borodai a unui articol care reproducea principalele teze ale lucrării lui Gumilyov „Ethnogenesis and the Biosphere of the Earth”, în special despre „ himere etnice ”. Criticii moderni subliniază că componenta ideologică și „viziunea de partid” [223] [224] au fost puse la baza controversei .

Memorie. Istoriografie

În timpul vieții sale, Grigulevici nu a vorbit despre rolul său în politica externă a URSS , dar nu și-a ascuns prea mult trecutul ca ofițer de informații și diplomat. În 1978, a fost invitat la înmormântarea lui Ramon Mercader (împreună cu Eitingon), care a avut loc cu ușile închise [225] . Chiar și în cartea despre Siqueiros, Grigulevici, deși a menționat prietenia sa cu artistul, a fost nevoit să tacă asupra împrejurărilor în care au făcut o strânsă cunoștință [226] . Însuși Siqueiros a tăcut despre asta în memoriile sale. Biografia lui Grigulevici a fost corectată substanțial în presa oficială sovietică. De exemplu, articolele aniversare din Întrebări de istorie au menționat participarea sa la Marele Război Patriotic , fără a preciza unde și în ce calitate. Era la fel de neînțeles cum un cărturar de fotoliu al istoriei bisericești și coloniale ar putea avea decorații militare. Activitatea lui Grigulevich în aparatul Comintern și activitățile din MOPR din Argentina a fost menționată pentru prima dată într-un necrolog. Câteva detalii suplimentare au fost conținute în interviul lui Grigulevici cu editorii revistei Latin America, publicat la cinci ani după moartea sa. Chiar și după valul de publicații revelatoare din anii 1990, publicațiile oficiale rusești nu au comentat trecutul său, iar cartea de referință Who's Who in Soviet Intelligence (2003) nu a indicat data morții sale. În anii 1990, în presa rusă și străină au apărut numeroase articole ale diverșilor autori, inclusiv D. Volkogonov , în care biografia lui Grigulevich a fost semnificativ denaturată și au existat suficiente erori de fapt. Așadar, G. Chernyavsky și-a intitulat publicația „Omul de știință și ucigașul”. Abia după publicarea materialelor Arhivei Mitrokhinsky în 2005, identitatea latino-americanului Grigulevich și a agentului Comintern „Arthur” (sau „Max”) a devenit în sfârșit clară [195] [13] [227] [167] [ 228] [229] .

După anii 2000, a existat un punct de cotitură în acoperirea istoriografică a soartei lui Grigulevici. În 2002-2003, mai multe dintre lucrările sale au fost republicate, în special biografia lui Che Guevara. În Rusia, între 2004-2006, trei biografii monografice ale lui Iosif Romualdovici au fost publicate deodată de Yu. Paporov , V. Cikov și N. Nikandrov [230] . Aproape toți acești oameni erau angajați ai Serviciului de Informații Externe sau apropiați în trecut [231] . Cartea lui Nil Nikandrov a fost publicată în seria ZhZL și, se pare, Grigulevich a fost unul dintre primii autori ai acestei serii de cărți, care a fost onorat cu propria sa biografie [232] [233] . Sa remarcat, de asemenea, că biografia lui Nikandrov a arătat dualitatea personalității lui Grigulevici și a rolului social: erou de război, a participat la crime care au pătat regimul pe care l-a slujit și l-a propagandat. „ ... Dacă evaluezi sobru la ce a ajuns ideea comunismului sub Brejnev, calea de viață a „cercetașului norocos” se transformă într-o tragedie shakespeariană ” [234] . Fostul șef al departamentului de informații externe al URSS, Iuri Drozdov , a vorbit laudat de cartea lui V. Cikov și i-a trimis o prefață [235] .

În 2004, prima biografie a lui Grigulevich în Occident a fost publicată la San Jose în limba spaniolă : Farmecul secret al KGB: Five Lives of Iosif Grigulevich [236] . Autoarea, scriitoarea costaricană Marjorie Ross  , a avut ocazia să lucreze cu arhivele FBI și NSA (mesaje descifrate pe care agenții sovietici le-au trimis Centrului, precum și materialele cazului de crimă Troțki), dar nu a avut acces la limba rusă. materiale [237] [232] . Într-o oarecare măsură, cartea a fost senzațională, deoarece în Costa Rica identitatea lui Grigulevich și a diplomatului dispărut Teodoro Castro nu a fost dovedită oficial. Lucrarea la biografia lui Castro-Grigulevich a durat aproximativ zece ani. Marjorie Ross a publicat un facsimil al pașaportului diplomatic al lui Castro. În timpul investigației sale, ea a folosit chiar și un software de recunoaștere facială în fotografii pentru a confirma că ambasadorul Costa Rican Teodoro Castro și academicianul sovietic I. R. Grigulevich erau într-adevăr aceeași persoană [106] . Volumul „Arhivei Mitrokhinsky” cu o scurtă biografie a lui Grigulevich a fost publicat un an mai târziu și, potrivit recenzorului, a confirmat informațiile lui M. Ross [238] . Istoricul englez Boris Volodarsky i-a dedicat lui Grigulevich multe pagini în biografia lui A. Orlov publicată în 2015 . El și-a caracterizat moștenirea într-o venă revizionistă : „Adevărul este că acest om incontestabil talentat nu a fost un ofițer de informații”. Nu a fost niciodată treaba lui să obțină secrete sau să câștige influență asupra politicienilor. Aproape toate sarcinile serioase ale lui Grigulevich au fost recunoscute ca nereușite, acest lucru se aplică atât capturarii lui A. Nin și uciderii lui Troțki, cât și eliminării lui Krivitsky și Tito. Toate lucrările sale științifice sunt declarate că și-au pierdut orice valoare după prăbușirea URSS. „Eforturile sale nu au făcut decât să întărească... neînțelegerea Occidentului de către liderii sovietici” [239] .

În mai 2003, la Casa Prieteniei din Moscova a avut loc o conferință dedicată aniversării a 90 de ani de la nașterea sa : „I. R. Grigulevici-Lavretsky: om de știință, cercetaș, scriitor” [240] . La 17 decembrie 2020, în onoarea a 100 de ani de la înființarea Serviciului rus de informații externe, șeful acestuia , S. Naryshkin , a deschis expoziția „Intelligence străine. Din trecut în viitor” la Muzeul Central de Stat de Istorie Contemporană a Rusiei . Printre alte exponate, expoziția prezintă bunurile personale ale lui I. Grigulevici, fiica sa, etnograful Nadejda Iosifovna, a participat la organizare [241] .

Lucrări științifice și populare

O listă completă a lucrărilor lui I. R. Grigulevich din 5 octombrie 1984 se află pe site-ul Arhivelor Academiei Ruse de Științe [242] .

• Grigulevici I. R. Vatican. Religie, Finanțe și Politică . - M .: Gospolitizdat , 1957.
• Bolivar
  • Simon Bolivar / Cu prefaţă. P. Neruda . — M.: Sotsekgiz , 1958.
  • Simon Bolivar / Cu prefaţă. P. Neruda. — M.: Progres , 1982.
  • Grigulevici I. R. Bolivar. - M .: Gardă tânără , 1960. - ZhZL. - Problema. 7 (295).
  • Grigulevici I. R. Bolivar. - M .: Gardă tânără, 1966. - ZhZL. - Problema. 7 (295).
  • Grigulevici I. R. Bolivar . - M .: Gardă tânără, 1981. - ZhZL. - Problema. 7 (295).
• Grigulevici I. R. Activitățile anti-populare ale Bisericii Catolice (secolele XVI-XX). - În carte: Cuba. Eseuri istorice și etnografice. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961.
• Grigulevici I. R. Umbra Vaticanului asupra Americii Latine . - M .: Editura Academiei de Științe a URSS, 1961.
• Grigulevici I. R. Cardinalii merg în iad . — M.: Gospolitizdat , 1961.
• Grigulevici I. R. Etnografie misionară aplicată. - În cartea: Etnografia americană modernă. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1963.
• Grigulevich I. R. Biserica Catolică în istoria Ecuadorului. - În carte: Ecuador. Eseuri istorice și etnografice. M.: Editura Academiei de Științe a URSS, 1963.
• Grigulevici I. R. Coloniștii pleacă - misionarii rămân . - M .: Editura Academiei de Științe a URSS, 1963.
• Revoluția culturală Grigulevich I.R. în Cuba . — M.: Nauka , 1965.
• Efimov V. A. , Ganionsky S. A. , Grigulevich, I. R. Națiunile Americii Latine: formare, dezvoltare. - M .: Nauka, Institutul de Etnografie al Academiei de Științe a URSS , 1964. - 442 p.
• Miranda
  • Grigulevici I. R. Miranda . - M .: Gardă tânără, 1965. - ZhZL. - Problema. 20 (414).
  • Grigulevich I. R. Miranda: La vida ilustre del precursor de la independencia de América Latina / José Grigulievich Lavretski [pseud.]; Prol. de Regulo Burelli Rivas. — Caracas: Ed. de la contraloria, 1974. - 269, [4] p.: ill., portar, facsimil; 23 cm. - (Colección Historia).
• Grigulevici I. R. Crimele Inchiziției în America Spaniolă (secolele XVI-XIX). - „ Istorie nouă şi contemporană ”, 1966, nr. 6; 1967, nr.7.
• Grigulevici I. R. Zeii din tropice: cultele religioase ale Antilelor . — M.: Nauka, 1967.
• Grigulevici I. R. Creștinismul și rasismul. - În carte: „Nu!” rasism. Moscova: Nauka, 1969.
• Grigulevici I. R. Juarez . - M .: Gardă tânără, 1969. - ZhZL. - Problema. 10 (470).
• Grigulevici I. R. Istoria Inchiziției (secolele XIII—XX) [Text] / I. R. Grigulevici; Institutul de Etnografie, Academia de Științe a URSS. — M.: Nauka, 1970.
• Grigulevich I. R. Biserica „răzvrătită” din America Latină . — M.: Nauka, 1972.
• Ernesto Che Guevara
  • Grigulevici I. R. Ernesto Che Guevara. - M .: Gardă tânără, 1972. - ZhZL. - Problema. 5 (512).
  • Grigulevici I. R. Ernesto Che Guevara . - M .: Gardă tânără, 1973. - ZhZL. - Problema. 5 (512).
  • Grigulevici I. R. Ernesto Che Guevara . - M .: Gardă tânără, 1978. - ZhZL. - Problema. 5 (512).
  • Grigulevici I. R. Ερνεστο Τσε Γκουεβάρα / Ι. Λαβρετσκι [pseud.]; μετάφραση: Αλεκος Κουτσουκαλης. - Αθήνα: Ακαδημος, 1979. - 400, [1] p.: ill., portr., fax.
  • Grigulevich I. R. Ernesto Che Guevara: [Trad.]. - Alma-Ata: Kazahstan, 1981;
  • Grigulevici I. R. Ernesto Che Guevara / I. Lavretsky. - Tallinn: Eesti raamat, 1983. - 247 p.: 24 p. bolnav.
  • Grigulevich I. R. Ernesto Che Guevara și procesul revoluționar din America Latină. - M., Nauka, 1984 - 300 pagini - Tiraj 14.500 exemplare;
  • Grigulevich I. R. Ernesto Che Guevara: [Trad. din rusă] / I. Lavretsky. - M .: Progres, B. g. (1989). — 295, [1] p., [25] l. bolnav.; 20 cm. - ISBN 5-01-002346-6 .
  • Grigulevici I. R. Ernesto Che Guevara / I. Lavretsky. — M.: TERRA-Kn. club , 2002. - 335 p.: hărți; 21 vezi - (Portrete). — ISBN 5-275-00694-2 .
• Grigulevich I. R. Prăbușirea ordinului iezuit în America colonială // Istorie modernă și recentă. - 1973. - Nr. 5, 6.
• Grigulevici I. R. Foster [sub pseudonimul I. R. Grigoriev]. - M .: Gardă tânără, 1974. - ZhZL. - Problema. 15(556).
• Salvador Allende
  • Grigulevici I. R. Salvador Allende . - M .: Gardă tânără, 1974. - ZhZL. - Problema. 11 (543).
  • Grigulevici I. R. Salvador Allende. - M .: Gardă tânără, 1975. - ZhZL. - Problema. 11 (543).
• Grigulevich I. R. Francisco de Miranda și lupta pentru independența Americii Spaniole . — M.: Nauka, 1976. — 273 p.
• Grigulevich I.R. Sclavia și Biserica în America colonială hispano-portugheză // Istorie modernă și contemporană. - 1976. - Nr. 5.
• Grigulevich I. R. Crucea și sabia: Biserica Catolică în America Spaniolă, secolele XVI-XVIII. / Rev. ed. I. A. Kryvelev ; Institutul de Etnografie numit după N. N. Miklukho-Maclay de la Academia de Științe a URSS . — M .: Nauka, 1977. — 296 p. - 31.000 de exemplare. (în bandă sau regiune) copie
• Grigulevich I. R. , Darusenkov O. T. , Zorina A. M., Larin E. A., Nitoburg E. L. Eseuri despre istoria cubaneze . — M.: Nauka, 1978. — 603 p. (Prefață de R. Castro Rus )
• Grigulevich I. R. Jose Marti - un vestitor al revoluției cubaneze . — M.: Nauka, 1979.
• Grigulevici I. R. Siqueiros / I. R. Grigulevici. - M .: Art , 1980. - 248 p.: il., 33 coli. bolnav, tsv. bolnav.; 21 cm. - (Ser. „Viața în artă”).
• Grigulevici I. R. Istoria Inchiziției. — M.: Progres, 1980.
• Fedoseev P. N. , Grigulevich I. R., Maslova N. I. O istorie a intervențiilor armate ale SUA . Moscova: Consiliul de redacție „Științe sociale astăzi”, Academia de Științe a URSS, 1980.
• Grigulevici I. R. Catolicismul și gândirea liberă în America Latină în secolele XVI-XX: Documente și materiale. — M.: Nauka, 1980.
• Grigulevici I. R. Biserica și oligarhia în America Latină, 1810-1959 / I. R. Grigulevici. - M .: Nauka, Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay, 1981. - 327 p.: ill.
• Papalitate. secolul XX
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX . — M.: Polizdat, 1974. — 424 p.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX / I. R. Grigulevici. - Ed. a II-a, adaug. — M.: Politizdat , 1981. — 532 p.: ill.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX. Pe. din a 2-a rusă ed. / I. Grigulevici. - Vilnius: Mintis, 1982. - 358 p.: ill.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX / I. Grigulevici. — M.: Progres, 1982. — 356 p.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX: De la Leon al XIII-lea la Ioan Paul al II-lea [Traducere] / I. R. Grigulevici; [Ed. cuvânt înainte H. Mohr]. - Ed. a II-a, adaug. — M.: Progres, 1984. — 266 p.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX. [Trad. din rusă] / I. R. Grigulevici. - Budapesta: Editura. Kossuth; Ujgorod: Karpaty, 1986. - 329, [12] p., [12] f. bolnav.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX. [Trad. din rusă] / I. Grigulevici. - Riga: Avots, 1986. - 412, [1] p.: ill.
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX. [Trad. din rusă] / I. R. Grigulevici. - Kiev: Politizdat al Ucrainei , 1988. - 543, [1] p.: ill.; 17 vezi - ISBN 5-319-00140-1 .
  • Grigulevici I. R. Papalitatea. Secolul XX / I. R. Grigulevici. - [ed. a III-a, Rev. si adauga.]. — M.: TERRA-Kn. club, 2003 (combo poligraf OJSC Yaroslavl). - 366, [1] p.; 21 vezi - (Zei și oamenii de știință). — ISBN 5-275-00759-0 .
• Grigulevici I. R. Simon Bolivar [1783-1830] / I. Lavretsky. - M.: Progres, 1982. - 191 p.: 17 p. bolnav.
• Rasele și popoarele
  • Rasele și Popoarele. Probleme etnice și rasiale contemporane . - Moscova: Progress Publishers , 1974. - 340 p.
  • Rase și popoare: Moderne. etn. și probleme rasiale. Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; [Ed.: I. R. Grigulevich (editor responsabil) și alții]. - [Numărul] 11. - M .: Nauka, 1981. - 303 p.
  • Rase și popoare: Moderne. etn. și probleme rasiale. Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; [Ed.: I. R. Grigulevich (editor responsabil) și alții]. - [Numărul] 12. - M .: Nauka, 1982. - 317 p.
  • Rase și popoare: Moderne. etn. și probleme rasiale. Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; [Ed.: I. R. Grigulevich (editor responsabil) și alții]. - [Numărul] 13. - M .: Nauka, 1983. - 285 p.
  • Rase și popoare: Moderne. etn. și probleme rasiale. Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; [Ed.: I. R. Grigulevich (editor responsabil) și alții]. - [Numărul] 14. - M .: Nauka, 1984. - 294 p. : bolnav.
  • Rase și popoare: Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; [Ed.: I. R. Grigulevich (editor responsabil) și alții]. - [Numărul] 15. - M.: Nauka, 1985. - 295, [1] p.: ill.
  • Rase și popoare: Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; Reprezentant. ed. I. R. Grigulevici. - [Numărul] 16. - M.: Nauka, 1986. - 287, [1] p.
  • Rase și popoare: Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay; Reprezentant. ed. I. R. Grigulevici. - [Numărul] 17. - M.: Nauka, 1987. - 271, [1] p.: ill.
  • Religiile lumii: Anuar / [AN URSS, Institutul de Studii Orientale, Institutul de Etnografie im. N. N. Miklukho-Maclay]; Editorial: I. R. Grigulevici (prev.) și alții - M .: Nauka, 1989. - 247 p. — ISBN 5-02-016975-7 .
• Moștenirea ideologică a lui Sandino
  • Moștenirea ideologică a lui Sandino: (Colecție de documente și materiale). [Trad. din spaniolă] / Ed. I. R. Grigulevici și alții; Introducere. Artă. I. R. Grigulevici, M. F. Kudachkin [p. 3-31]. — M.: Progres, 1982. — 333 p.; 20 cm
  • Moștenirea ideologică a lui Sandino: Sat. documente si materiale. [Trad. din spaniolă] / Ed. I. R. Grigulevici și alții; Introducere. Artă. I. R. Grigulevici, M. F. Kudachkin [p. 3-30]. — M.: Progres, 1985. — 360 p.
• Religiile lumii: istorie și modernitate.
  • Grigulevici I. R. , Shchapov Ya. N. , Kislova A. A. Religiile lumii: istorie și modernitate: Anuar / Academia de Științe a URSS, Institutul de Studii Orientale; Redacție: I. R. Grigulevich (prev.) [și altele]. — M.: Nauka, 1982. — 285 p. - 21 cm. - ISBN 5-02-016975-7 . (Editura 1999: Westcom; Editura 2003, 2004: Știință)
  • Grigulevich I. R. , Shchapov Ya. N. , Kislova A. A. Religiile lumii: istorie și modernitate. Anuar / [AN URSS, Institutul de Studii Orientale]; Editorial: I. R. Grigulevici (prev.) și alții - M .: Nauka, 1983. - 255 p.
  • Grigulevici I. R. , Shchapov Ya. N. , Kislova A. A. Religiile Lumii: Anuar / [AN URSS, Institutul de Studii Orientale; Redacție: I. R. Grigulevich (prev.), etc.]. — M.: Nauka, 1986. — 297, [3] p.
  • Grigulevich I. R. , Shchapov Ya. N. , Kislova A. A. Religions of the World: Yearbook / [AN URSS, Institutul de Studii Orientale]; Editorial: I. R. Grigulevici (prev.) și alții - M .: Nauka, 1987. - 287 p.
• Profeții Noului Adevăr
  • Grigulevich I. R. Profeții „noului adevăr”: Eseuri despre cultele și superstițiile timpurilor moderne. capitalist. lume / I. R. Grigulevici. — M.: Politizdat, 1983. — 303 p.: ill.
  • Grigulevich I. R. Profeții „noului adevăr”: Eseuri despre cultele și superstițiile timpurilor moderne. capitalist. lume: [Traducere] / I. R. Grigulevici. - Erevan: Hayastan, 1989. - 293, [2] p.: ill.; 21 vezi - ISBN 5-540-00039-0 .
• Grigulevici I. R. Drumurile lui Sandino / I. Grigulevici. - M .: Gardă tânără, 1984. - 192 p.: ill., 8 p. bolnav.; 20 cm
• Inchiziția
  • Grigulevici I. R. Inchiziția . — Ed. a II-a, corectată. — M.: Politizdat, 1976 — 448, [16] p. - (B-ka ateu. Lit.).
  • Grigulevici I. R. Inchiziția / I. R. Grigulevici. - Ed. a 3-a. - M.: Politizdat, 1985. - 448 p.: 8 p. bolnav.; 21 vezi - (B-ka ateu. Lit.).
  • Grigulevici I. R. Inchiziția / I. R. Grigulevici. — M.: TERRA-Kn. club, 2002. - 479, [1] p.; 21 vezi - (Zei și oamenii de știință). — ISBN 5-275-00558-X . copie ( rar )
• Grigulevici I.R. , Gavrikov Yu.P. Istoria Țării de Smarald . — M.: Nauka, 1985. — 123 p.
• Grigulevici I. R. Luptători pentru libertatea Americii Latine: [Trad. din rusă] / Iosif Grigulevici. - M .: Progres, B. g. (1988). — 407 p.: ill.; 21 vezi - (Secole și oameni). - ISBN 5-01-000632-4 .
• Grigulevich I. R. America Latină: biserica și mișcarea revoluționară, 1960 - timpuriu. anii 80 / I. R. Grigulevici; Reprezentant. ed. V. A. Tishkov ; Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnografie. N. N. Miklukho-Maclay. - M.: Nauka, 1988. - 170, [4] p.; 20 cm. - ISBN 5-02-009944-9 .
• Grigulevici I. R. Culte locale și sincretice: [Sat. Art.] / Academia de Științe a URSS, Institutul de Etnologie și Antropologie. N. N. Miklukho-Maclay; Reprezentant. ed. S. A. Arutyunov . — M.: Nauka, 1991. — 320 p. - (Religiile în secolul XX. Ed.: I. R. Grigulevici (redactor-șef) și altele). — ISBN 5-02-017122-0 .
• Grigulevici I. R. Pancho-Vila . - M .: Gardă tânără, 1962. - 255 p.
• Grigulevici I. R. Pancho-Villa [1878-1923: Unul dintre conducătorii democratului-burghez. Revoluții în Mexic: Per. din rusă] / Iosif Grigulevici. - M .: Progresul, B. g. (1991). — 232 p.: ill.; 20 cm - (Secole și oameni. 500 de ani de la descoperirea Americii: o întâlnire a culturilor și a continentelor). — ISBN 5-01-002643-0 .

• Grigulevici I. R. Nou și vechi în catolicismul latino-american // Probleme de ateism științific . Problema. 6. Conciliul Vatican II (planuri și rezultate) / Responsabil. ed. A. F. Okulov ; Acad. societăţilor. Științe ale Comitetului Central al PCUS. Institutul de ateism științific. - M .: Gândirea , 1968. - S. 345-373. — 436 p. — 20.000 de exemplare.
• Grigulevich I. R. Catolicii, marxiştii şi procesul revoluţionar în America Latină // Probleme de ateism ştiinţific . Problema. 16 / Redcol. A. F. Okulov (editor responsabil); Acad. societăţilor. Științe ale Comitetului Central al PCUS. Institutul de ateism științific. - M .: Gândirea , 1974. - S. 313-317. — 358 p. - 18 300 de exemplare.
• Grigulevici I. R. Catolicii și lovitura fascistă în Chile // Întrebări de ateism științific . Problema. 18 / Redcol. A. F. Okulov (editor responsabil); Acad. societăţilor. Științe ale Comitetului Central al PCUS. Institutul de ateism științific. - M . : Gândirea , 1975. - S. 184-207. — 389 p. - 17.000 de exemplare.
• Grigulevici I. R. Catolicii și procesul revoluționar (Spania, Portugalia, țările Americii Latine) // Probleme de ateism științific . Problema. 20. Probleme actuale ale istoriei ateismului și religiei / Redkol. A. F. Okulov (editor responsabil); Acad. societăţilor. Științe ale Comitetului Central al PCUS. Institutul de ateism științific. - M . : Gândirea , 1976. - S. 277-288. — 327 p. - 19 200 de exemplare.

Note

1. ↑ Rashkova R. T. Vaticanul și cultura modernă. — M.: Politizdat , 1989. — 416 p.: ill. — ISBN 5-250-00386-9 . - S. 394.
2. ↑ Basilov, Filimonov, 2002 , p. 407.
3. ↑ Paporov, 2004 , p. cincisprezece.
4. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 18-19.
5. ↑ Atamanenko .
6. ↑ Cikov, 2018 , p. zece.
7. ↑ 1 2 3 Volodarsky, 2015 , p. 190.
8. ↑ Paporov, 2004 , p. 4, 15-16.
9. ↑ Nikandrov, 2005 , p. douăzeci.
10. ↑ Polyakov, 2007 , p. 97.
11. ↑ Vorobyov3, 2014 , p. 149.
12. ↑ Kasparavicius, Gediminas. "Lietuvos garlaivių bendrovė" 1919–1936 m  : [ lit. ] // Kauno istorijos metrastis. - 2019. - Nr. 17. - P. 139-162. - doi : 10.7220/2335-8734.17.8 .
13. ↑ 1 2 Kryvelev, 1989 , p. 171.
14. ↑ Paporov, 2004 , p. 15-16.
15. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 20, 22-23.
16. ↑ Paporov, 2004 , p. 17-20.
17. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 24-26.
18. ↑ 1 2 Cikov, 2018 , p. unsprezece.
19. ↑ 1 2 Paporov, 2004 , p. 22.
20. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 27-28.
21. ↑ Paporov, 2004 , p. 22-23.
22. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 29-31.
23. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 41.
24. ↑ Paporov, 2004 , p. 25.
25. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 33-36.
26. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 42.
27. ↑ Kolpakidi, Prohorov, 2000 , p. 579.
28. ↑ Paporov, 2004 , p. 26-28.
29. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 46-48.
30. ↑ Cikov, 2018 , p. 12.
31. ↑ Paporov, 2004 , p. 29.
32. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 50-51.
33. ↑ Ross, 2004 , p. paisprezece.
34. ↑ Cikov, 2018 , p. 12-13.
35. ↑ Paporov, 2004 , p. 31.
36. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 52, 54.
37. ↑ Ross, 2004 , p. optsprezece.
38. ↑ Paporov, 2004 , p. 31-32.
39. ↑ Vorobyov3, 2014 , p. 153.
40. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 199-200.
41. ↑ Paporov, 2004 , p. 33.
42. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 208-209.
43. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 211.
44. ↑ Ross, 2004 , p. 51-56.
45. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 68-71.
46. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 64.
47. ↑ Paporov, 2004 , p. 34-35.
48. ↑ Ross, 2004 , p. 56-59.
49. ↑ Ross, 2004 , p. 49.
50. ↑ Paporov, 2004 , p. 36.
51. ↑ Heifets, 2012 , p. 79.
52. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 72-74.
53. ↑ Cikov, 2018 , p. 14-15.
54. ↑ Cikov, 2018 , p. 16.
55. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 75.
56. ↑ Cikov, 2018 , p. 17.
57. ↑ Paporov, 2004 , p. 41-42.
58. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 74-76.
59. ↑ Paporov, 2004 , p. 45.
60. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 80-81.
61. ↑ Paporov, 2004 , p. 46-47.
62. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 90-91.
63. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 94-95, 97.
64. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 363.
65. ↑ Cikov, 2018 , p. 32.
66. ↑ Ross, 2004 , p. 116.
67. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 99-101.
68. ↑ Cikov, 2018 , p. 38.
69. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 102-107.
70. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 365.
71. ↑ Jennings, 2017 , p. 251, 253.
72. ↑ Cikov, 2018 , p. 36-37.
73. ↑ Paporov, 2004 , p. 74.
74. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 108, 113.
75. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 116.
76. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 366-368.
77. ↑ 1 2 Paporov, 2004 , p. 83.
78. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 124-125.
79. ↑ Heifets, 2012 , p. 74-75.
80. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 140-147.
81. ↑ Cikov, 2018 , p. 60.
82. ↑ Heifetz, 2012 .
83. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 369.
84. ↑ Cikov, 2018 , p. 62-63.
85. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 154-155.
86. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 160-163, 272-273.
87. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 370.
88. ↑ Ross, 2004 , p. 134.
89. ↑ Vorobyov4, 2014 , p. 373-374.
90. ↑ Paporov, 2004 , p. 95.
91. ↑ Vorobyov4, 2014 , p. 374-376, 379.
92. ↑ Ross, 2004 , p. 126.
93. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 215-218.
94. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 224-225.
95. ↑ Vorobyov4, 2014 , p. 378-379.
96. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 174-177, 194-195.
97. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 370-371.
98. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 270-272, 284.
99. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 301-302.
100. ↑ Paporov, 2004 , p. 106-109.
101. ↑ Cikov, 2018 , p. 83.
102. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 310-312.
103. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 312-314.
104. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 322-324.
105. ↑ Paporov, 2004 , p. 110-111.
106. ↑ 1 2 3 4 5 Gomez .
107. ↑ Ross, 2004 , p. 151, 156-158.
108. ↑ Paporov, 2004 , p. 112-114.
109. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 332-333.
110. ↑ Cikov, 2018 , p. 86-92.
111. ↑ Nikandrov, 2005 , Cartea foto.
112. ↑ Cikov, 2018 , p. 93-94.
113. ↑ Cikov, 2018 , p. 95-97.
114. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 336-339.
115. ↑ Cikov, 2018 , p. 99-105.
116. ↑ Cikov, 2018 , p. 107, 112.
117. ↑ Ross, 2004 , p. 158.
118. ↑ Paporov, 2004 , p. 118-119.
119. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 346.
120. ↑ Cikov, 2018 , p. 123-127.
121. ↑ Cikov, 2018 , p. 133.
122. ↑ Ross, 2004 , p. 163.
123. ↑ Paporov, 2004 , p. 119-122.
124. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 347-350.
125. ↑ Ross, 2004 , p. 165, 170.
126. ↑ Paporov, 2004 , p. 121-122.
127. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 350-351.
128. ↑ Cikov, 2018 , p. 145-150.
129. ↑ Sáenz Carbonell, 2011 , p. 76.
130. ↑ Paporov, 2004 , p. 123-126.
131. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 358-360.
132. ↑ Berlyavsky, 2006 , p. 113.
133. ↑ Cikov, 2018 , p. 154.
134. ↑ Ross, 2004 , p. 178-179.
135. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 362-364.
136. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 354.
137. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 377.
138. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 366.
139. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 378.
140. ↑ Jennings, 2017 , p. 253-254.
141. ↑ Nr. 342/53/A  : [ ital. ] // Gazzetta Ufficiale della Repubblica Italiana . - 1954. - Nr. 198 (acum 30 de ani). — p. 2887.
142. ↑ 12 Ross , 2004 , p. 183-184.
143. ↑ Vorobyov5, 2014 , p. 300-301.
144. ↑ Kolpakidi, Prohorov, 2000 , Operațiuni speciale împotriva mareșalului Tito, p. 457-459.
145. ↑ Paporov, 2004 , p. 153.
146. ↑ Sáenz Carbonell, 2011 , p. 37.
147. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 379-380.
148. ↑ Ross, 2004 , p. 191-192, 199.
149. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 370-372.
150. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 370, 375.
151. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 381-382.
152. ↑ Cikov, 2018 , p. 311.
153. ↑ Ross, 2004 , p. 200.
154. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 375.
155. ↑ Cikov, 2018 , p. 303, 310.
156. ↑ Ross, 2004 , p. 204-205.
157. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 376-377.
158. ↑ Volodarsky, 2015 , pp. 382-383.
159. ↑ Cikov, 2018 , p. 310-312.
160. ↑ Ross, 2004 , p. 210.
161. ↑ Paporov, 2004 , p. 156-157.
162. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 377, 379.
163. ↑ Legendele GRU, 2005 , p. 612, 619.
164. ↑ Cikov, 2018 , p. 322-325.
165. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 378-379.
166. ↑ Heifets, 2012 , p. 64.
167. ↑ 1 2 Paporov, 2004 , p. 166.
168. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 386.
169. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 379-381.
170. ↑ Paporov, 2004 , p. 167.
171. ↑ Paporov, 2004 , p. 176.
172. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 334-335.
173. ↑ 1 2 Kozlov, 2003 , p. 131-132.
174. ↑ Cikov, 2018 , p. 328.
175. ↑ 1 2 Grigulevici Iosif Romualdovici . Arhiva Academiei Ruse de Științe . Preluat la 1 ianuarie 2021. Arhivat din original la 21 aprilie 2021. (nedefinit)
176. ↑ 1 2 Kozlov, 2003 , p. 132.
177. ↑ Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS nr. 9235-X din 4 mai 1983 „Privind acordarea membrului corespondent al Academiei de Științe a URSS Grigulevich I.R. cu Ordinul Steagul Roșu al Muncii” . - Vedomosti al Sovietului Suprem al URSS . - Moscova  : Ediția Sovietului Suprem al URSS , 1983. - Nr. 19 (2197) (11 mai). - S. 301. - 307 p.
178. ↑ Documente, 1997 , p. 66.
179. ↑ El-Ashkar, 2010 , p. 151.
180. ↑ Bromley, Kryvelev, 1983 , p. 118.
181. ↑ Paporov, 2004 , p. 168-169.
182. ↑ Cikov, 2018 , p. 336.
183. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 383.
184. ↑ Cikov, 2018 , p. 336-337.
185. ↑ Cikov, 2018 , p. 337-339.
186. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 392-393.
187. ↑ Moscova. Noul cimitir Donskoy . Preluat la 10 ianuarie 2018. Arhivat din original la 11 ianuarie 2018. (nedefinit)
188. ↑ Kozlov, 2003 , p. 128.
189. ↑ Cikov, 2018 , p. 341.
190. ↑ 75 de ani, 1988 , p. 91.
191. ↑ Kozlov, 2003 , p. 126-127.
192. ↑ Kozlov, 2003 , p. 133.
193. ↑ Alperovich M. S., Ermolaev V. I., Lavretsky I. R., Semyonov S. I. Despre războiul de eliberare a coloniilor spaniole din America (1810-1826) // Chestiuni de istorie . - 1956. - Nr. 11. - S. 52-71.
194. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 379.
195. ↑ 1 2 Cernyavski .
196. ↑ Bovykin, 1988 , p. 203.
197. ↑ Andreev, Glinkin, 1985 , p. 121.
198. ↑ Kozlov, 2003 , p. 128-129.
199. ↑ Andreev, Glinkin, 1978 , p. 150.
200. ↑ Kryvelev, 1989 , p. 172.
201. ↑ Kozlov, 2003 , p. 129-131.
202. ↑ Andreev, Glinkin, 1978 , p. 145-146.
203. ↑ Andreev, Glinkin, 1985 , p. 123.
204. ↑ 1 2 Kolpakidi, Prohorov, 2000 , p. 590.
205. ↑ Yudina, 2019 , p. 133.
206. ↑ Paporov, 2004 , p. 168.
207. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 395.
208. ↑ Prizel, 1987 , p. 192.
209. ↑ Prizel, 1987 , p. 198.
210. ↑ Prizel, 1987 , pp. 201-202.
211. ↑ 12 Prizel , 1987 , pp. 203-204.
212. ↑ Prizel, 1987 , pp. 205-207.
213. ↑ Prizel, 1987 , pp. 213-214.
214. ↑ Prizel, 1987 , pp. 220-221.
215. ↑ Belik, 1986 , p. 297.
216. ↑ Andreev, Glinkin, 1985 , p. 122.
217. ↑ Kozlov, 2003 , p. 130.
218. ↑ Revista Larin N. S .: I. R. Grigulevich, „Biserica „răzvrătită” din America Latină” // Întrebări de istorie. - 1973. - Nr. 2. - S. 164.
219. ↑ Cikov, 2018 , p. 342.
220. ↑ Belik, 1986 , p. 295-296.
221. ↑ Andreev, Glinkin, 1985 , p. 121-122.
222. ↑ Bonifatiy Kedrov, Joseph Grigulevich, Joseph Kryvelev. Referitor la articolul lui Yu. M. Boroday „Contactele etnice și mediul” // Natura . - 1982. - Nr 3. - S. 88-91.
223. ↑ Igosheva M. A. Statutul cultural al conceptului de etnogeneză L. N. Gumilyov  : Rezumat al tezei. ...cad. filozof. Științe, 24.00.01. - Rostov n / D, 1998. - S. 6-7.
224. ↑ Teoria etnogenezei lui Maslova E. K. L. N. Gumilyov în contextul conceptului de raționalitate post-nonclasică // Tomsk State University Bulletin. - 2017. - Nr 419. - P. 160. - doi : 10.17223/15617793/419/21 .
225. ↑ Ross, 2004 , p. 208.
226. ↑ Yudina, 2019 , p. 132-133.
227. ↑ Kolpakidi, Prohorov, 2000 , p. 589-590.
228. ↑ Berlyavsky, 2006 , p. 12.
229. ↑ Heifets, 2012 , p. 63-65.
230. ↑ Kizilov, 2015 , Nota 1933, p. 399.
231. ↑ Yudina, 2019 , p. 134.
232. ↑ 1 2 Kheifets, 2012 , p. 67.
233. ↑ Erlikhman V.V. ZhZL: oamenii minunați nu mor // Rusia și lumea modernă. - 2012. - Nr. 2. - P. 217.
234. ↑ Ilya Smirnov . Cercetașul norocos . Radio Liberty (6 aprilie 2006). Data accesului: 26 decembrie 2020. (nedefinit)
235. ↑ Drozdov Yu.I. Treisprezece vieți ale superspionului I. V. Stalin I. R. Grigulevici // Jurnal de istorie militară . - 2007. - Nr. 11. - S. 56-58.
236. ↑ Ross, 2004 .
237. ↑ Ross, 2004 , p. 10-11.
238. ↑ Carlos Alberto Montaner. Un spion KGB care era specialist în cafea . InoSMI.ru (11 octombrie 2005). Preluat la 26 decembrie 2020. Arhivat din original la 27 septembrie 2020. (nedefinit)
239. ↑ Volodarsky, 2015 , p. 384.
240. ↑ Nikandrov, 2005 , p. 397.
241. ↑ Naryshkin a deschis la Moscova o expoziție pentru aniversarea serviciului rus de informații externe . ITAR TASS (17 decembrie 2020). Preluat la 26 decembrie 2020. Arhivat din original la 18 aprilie 2021. (nedefinit)
242. ↑ Bibliografie - Imagini (38) . Arhivele Academiei Ruse de Științe. Preluat la 30 ianuarie 2021. Arhivat din original la 21 aprilie 2021. (nedefinit)

Literatură

Monografii și cărți de referință

• Rusia-Venezuela, 1856-1996: Documente și materiale . - Moscova: Relații internaționale , 1997. - 221 p. — ISBN 5713309371 .
• Basilov V. N. , Filimonov E. G. Studii religioase în Rusia // Religiile popoarelor Rusiei moderne: Dicționar / M. P. Mchedlov (ed. responsabil), Averyanov Yu. I. , Basilov V. N. ș.a. / Ed. a II-a, rev. si suplimentare - Moscova: Republica , 2002. - S. 407. - 624 p. - 4000 de exemplare.  - ISBN 5-250-01818-1 .
• Bovykin V. I. Nou în știința istorică sovietică  / ed. S. S. Hromov . - M .  : Educaţie , 1988. - 237 p. - (B-ka profesori de istorie, fundamentele statului sovietic și drept, științe sociale). — ISBN 5-09-000423-4 .
• Vorobyov L.I. Capitolul 12: Începutul căii de luptă a lui Max // Istoria informațiilor externe rusești: Eseuri: În 6 volume - M .  : Relații internaționale , 2014. - T. III. 1933-1941. - S. 148-154. — 504 p. - ISBN 978-5-7133-1297-8 .
• Vorobyov L. I. Capitolul 32: Departe de prima linie, în America de Sud // Istoria informațiilor externe rusești: Eseuri: În 6 volume - M .  : Relații internaționale, 2014. - T. IV: 1941-1945. - S. 371-384. — 696 p. - ISBN 978-5-7133-1473-6 .
• Vorobyov L. I. Capitolul 25: O poveste extraordinară // Istoria informațiilor externe rusești: Eseuri: În 6 volume - M .  : Relații internaționale, 2014. - T. V. 1945-1965. - S. 284-305. — 768 p. - ISBN 978-5-7133-1455-2 .
• Grigulevici, Iosif Romualdovici  / Larin E. A.  // Grigoriev - Dinamica. - M  .: Marea Enciclopedie Rusă, 2007. - P. 8. - ( Marea Enciclopedie Rusă  : [în 35 de volume]  / redactor-șef Yu. S. Osipov  ; 2004-2017, v. 8). - ISBN 978-5-85270-338-5 .
• Zenkovich N.A. Lucrări colectate . - M . : OLMA-PRESS , 2004. - V. 6: Tentative de asasinat și punere în scenă: De la Lenin la Elțin. — 636 p. — ISBN 5-224-02152-9 .
• Kolpakidi A.I. , Prokhorov D.P. Iosif Grigulevich // KGB. Operațiuni speciale ale informațiilor sovietice. — M .: Olimp; Astrel: AST , 2000. - S. 576-590. — 624 p. — ISBN 5-17-003883-6 .
• Nikandrov N. Iosif Grigulevici. Scout, „cine a fost norocos . ” - M . : Gardă tânără , 2005. - 448 p. - 5000 de exemplare.  — ISBN 5-235-02825-2 .
• Paporov Yu. N. Academician de științe ilegale . - Sankt Petersburg. : Neva , 2004. - 189 p. - (Oameni cu scop special). — ISBN 5-7654-3443-6 .
• Prudnikova E., Gorchakov O. , Popov A. Yu., Tsvetkov A. I. , Paporov Yu . N. Legendele GRU . - Sankt Petersburg.  : Editura Neva, 2005. - 640 p. — ISBN ISBN 5-7654-4605-1 .
• Stepankov V.N., Kiselyov A.V., Sharapov E.P. Cekistii lui Stalin . - Sankt Petersburg.  : Editura Neva, 2006. - 640 p. — ISBN 5-7654-4606-X .
• Super agentul lui Chikov V.M. Stalin: treisprezece vieți ale unui cercetaș. — M  .: Veche , 2006. — 378 p. - (Dosarul epocii). — ISBN 5-9533-1621-6 .
• Chikov V. M. Omul nostru din Vatican sau ambasadorul unei țări străine. - M .  : Câmpul Kuchkovo, 2009. - 637 p. - (Secretele serviciilor speciale). - ISBN 978-5-9950-0051-8 .
• Super agentul lui Chikov V.M. Stalin: treisprezece vieți ale unui cercetaș. — M.  : Algoritm , 2018. — 544 p. — ISBN 978-5-907028-99-9 .
• Haynes JE , și colab. Ascensiunea și căderea KGB-ului în America / John Earl Haynes; Harvey Klehr; Alexandru Vassiliev; Philip Redko; Steven Shabad. - New Haven:Yale University Press, 2009. - liii, 650 p. —ISBN 0300123906.
• Jennings C. Flashpoint Trieste: Prima bătălie a Războiului Rece . - Oxford, NY: Bloomsbury Publishing , 2017. - 328 p. - ISBN 978-1-4728-2170-6 .
• Kizilov M. Fiii Scripturii. Karaiții din Polonia și Lituania în secolul al XX-lea  / Redactor principal: Katarzyna Tempczyk; Editor de limbă: Wayne Smith. - Varșovia, Berlin: De Gruyter Open Ltd , 2015. - xvii, 527 p. — ISBN 978-3-11-042525-3 .
• Prizel, Ilya. Evoluția percepțiilor sovietice asupra Americii Latine în timpul erei Brejnev, 1964—1982: O disertație depusă... pentru gradul de doctor în filozofie. - Baltimore : Johns Hopkins University Press , 1987. - xvi, 610 p.
• Ross M. El secreto encanto de la KGB : las cinco vidas de Iósif Griguliévich : [ spaniolă. ] . - Heredia, Costa Rica : Farben Grupo Editorial Norma, 2004. - 274 p. — ISBN 9968152943 .
• Sáenz Carbonell JF El Canciller Lara: homenaje a la memoria de don Fernando Lara Bustamante, en el centenario de su nacimiento 1911-2011  : [ spaniolă. ] . - San José : MREC, Instituto Manuel María de Peralta, 2011. - 189 p. — (Seria Yvonne Clays, nr. 4). - ISBN 978-9977-76-008-7 .
• Volodarsky B . Agentul lui Stalin :Viața și moartea lui Alexander Orlov. —Oxf.  ; N. Y .:Oxford University Press, 2015. - xxxii, 789 p. -ISBN 978-0-19-965658-5.

Articole

• 75 de ani de la I. R. Grigulevici // Întrebări de istorie . - 1988. - Nr. 4. - P. 91.
• Andreev M. V., Glinkin A. N. Contribuție semnificativă la studiul catolicismului și al țărilor din America Latină // Întrebări de istorie. - 1978. - Nr 6. - S. 145-151.
• Andreev M. V., Glinkin A. N. Despre lucrările lui I. R. Grigulevich în 1979-1984. despre istoria catolicismului și a studiilor latino-americane // Questions of History. - 1985. - Nr 5. - S. 121-123.
• Atamanenko I. G. Iosif Grigulevich: 17 ani de viață în modul „străin printre străini sub nume false” . Independent Military Review (29 septembrie 2017). Preluat la 26 decembrie 2020. Arhivat din original la 10 aprilie 2021. (nedefinit)
• Belik A. A. Rets. pe cartea: Grigulevici I. R. Profeții „noului adevăr”: Eseuri despre cultele și superstițiile societății capitaliste moderne. M., 1983. 303 p.; Al lui. Drumurile lui Sandino. M., 1984. 192 p. // Religiile lumii: istorie și modernitate: Anuar, 1985 / Comp. A. A. Tkacheva . - M  .: Nauka, Ch. ed. Est lit., 1986. - S. 295-298. — 300 s.
• Berlyavsky L. G. „Sovietic Lawrence al Arabiei”. Iosif Grigulevich - un nume în istoria științei sovietice și a informațiilor străine // Buletinul juridic al Universității Economice de Stat Rostov. - 2006. - Nr 1. - S. 12-15.
• Bromley Yu. V. , Kryvelev I. A. 70 de ani de la I. R. Grigulevich // Întrebări de istorie. - 1983. - Nr 4. - S. 117-118.
• Dolgopolov N. De la imigranți ilegali la academicieni. În mai, ofițerul de informații și academicianul Iosif Romualdovici Grigulevici ar fi împlinit 100 de ani . Ziar rusesc - Săptămâna nr. 109 (6085) . Rossiyskaya Gazeta (23 mai 2013). Preluat la 2 ianuarie 2021. Arhivat din original la 26 februarie 2021. (nedefinit)
• Iosif Romualdovici Grigulevici (necrolog) // Întrebări de istorie. - 1988. - Octombrie. - S. 190.
• Kozlov S. Ya. Portretul unui om de știință. Două vieți ale lui Iosif Romualdovici Grigulevici (cu ocazia împlinirii a 90 de ani) // Revista etnografică . - 2003. - Nr 2. - S. 126-135.
• Kryvelev I. A. În memoria lui Iosif Romualdovici Grigulevici (1913-1988) // Etnografia sovietică . - 1989. - Nr 1. - S. 171-172.
• Necrologul lui I. R. Grigulevici // Istorie modernă și recentă . - 1988. - Emisiune. 4-6. - S. 273-278.
• Polyakov Yu. A. Mângâie la portretul unui membru corespunzător. RAS I. R. Grigulevici // Istorie modernă şi recentă . - 2007. - Nr 4. - S. 93-98.
• Rapoport Vitaly. Grigulevici și alții . Pescăruș (16 noiembrie 2001). Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 24 octombrie 2013. (nedefinit)
• Rapoport Vitaly. Grigulevici și alții (sfârșit) . Pescăruș (30 noiembrie 2001). Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 16 aprilie 2021. (nedefinit)
• Kheifets V. L., Kheifets L. S. „O persoană cu abilități politice”. Strokes la biografia lui I. R. Grigulevich. 1936-1944 // Arhiva istorică . - 2012. - Nr 1. - S. 63-79.
• Lista cărților de către membrul corespondent al Academiei de Științe a URSS Iosif Romualdovici Grigulevici (Lavretsky): cu ocazia împlinirii a 70 de ani // Etnografia sovietică. - 1983. - Nr 3. - S. 120-122.
• Cikov V. M. Peste tot era luat ca al lui . Nezavisimaya Gazeta (5 septembrie 2008). Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 18 aprilie 2021. (nedefinit)
• Chernyavsky G. I. Iosif Grigulevich: om de știință și criminal . Herald. Nr. 25 (284) (4 decembrie 2001). Consultat la 21 iunie 2008. Arhivat din original pe 28 iunie 2008. (nedefinit)
• El-Ashkar A. H. Simon Bolivar: O revizuire a istoriografiei ruse . - Proceedings of Department of History of Modern and Contemporary Times, Universitatea de Stat din Sankt Petersburg . - Sankt Petersburg.  : AIK LLC, 2010. - Nr. 5. - P. 148-162. — 265 p. — ISBN 978-5-943396-052-9 .
• Yudina O. Dubla identitate a lui David Siqueiros și Iosif Grigulevich: reprezentarea artei mexicane în URSS în anii 1960–80. // Construirea „sovietică”? Conștiință politică, practici de zi cu zi, noi identități: materiale ale celei de-a treisprezecea conferințe internaționale a tinerilor oameni de știință (26-27 aprilie 2019, Sankt Petersburg)  / Compilatori și editori: M. Gazimzyanov, D. Ganzenko, E. Zhdankova, E. Krasilnikova , O. Maystat, D. Navolotskaya, D. Svirina, D. Taylor, D. Fetisova. - Sankt Petersburg.  : Editura Universității Europene din Sankt Petersburg, 2019. - P. 129-135. — 136 p. - ISBN 978-5-94380-280-5 .
• Gómez T. El falso embajador tico que cambió la historia del comunismo mundial  (spaniola) . El Observador (16 februarie 2020). Preluat la 3 ianuarie 2021. Arhivat din original la 13 aprilie 2021.

Link -uri

• Profilul lui Iosif Romualdovici Grigulevich pe site-ul oficial al Academiei Ruse de Științe
• Grigulevici Iosif Romualdovici . Arhivele Academiei Ruse de Științe. Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 21 aprilie 2021. (nedefinit)
• Grigulevici Iosif Romualdovici . Etnografi și antropologi domestici. secolul XX . MAE RAS . Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 5 august 2020. (nedefinit)
• Grigulevici Iosif Romualdovici . Serviciul de Informații Externe al Federației Ruse . Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 23 aprilie 2021. (nedefinit)
• Grigulevici Iosif Romualdovici (1913-1988) . Institutul de Etnologie şi Antropologie RAS . Preluat la 22 decembrie 2020. Arhivat din original la 16 aprilie 2021. (nedefinit)
• Serghei Brilev . Ambasador, om de știință, ilegal: povestea unică a „ofițerului special de rezervă” . YouTube (1 iulie 2017). Preluat la 23 decembrie 2020. Arhivat din original la 29 februarie 2020. (nedefinit)
• Remarcabil Karaim Joseph Romualdovici Grigulevici (Lavretsky) . Fundația pentru Sprijinirea Culturii, Tradițiilor, Educației și Științei Evreiești (29 ianuarie 2016). Consultat la 31 decembrie 2020. Arhivat din original la 14 aprilie 2021. (nedefinit)

Dicționare și enciclopedii	Rusă mare universal lituanian
În cataloagele bibliografice BNE : XX1164562 BNF : 13483601n GND : 122932714 ISNI : 0000 0003 6857 3377 , 0000 0001 1029 2172 J9U : 987007406155205171 LCCN : n81058480 NKC : jn20000602499 , uk2014850054 NTA : 072478411 NUKAT : n96031499 SUDOC : 035519169 VIAF : 71543025 WorldCat VIAF : 71543025